GLADIATOR-Capitolul 35

Fabius strânse papirusul între degete atât de tare încât acesta aproape se crăpă.
Toată povestea asta începea să îi dea o stare de iritare maximă. Așteptarea era cea mai grea dintre toate.

Cu o zi în urmă îi sugerase lui Elio că ar vrea să meargă în oraș sub o formă de deghizare numai să afle ceva despre situația creată.
Acesta îi adusese argumente care îl făcură să își tempereze avântul. Era conștient că, dacă lucrurile nu se așezau, ar fi putut fi fugar întreaga viață. Și toate astea fiindcă un Senator cu putere și bani hotărâse să îl discrediteze. Chiar complotând pentru a-i lua viața.

De la vizita soldaților mai trecuse o săptămână în care gândurile întorceau continuu situația pe toate părțile.
Ridică privirea din podea și întâlni irișii aceia verzi care îl priveau cu îngrijorare.

Elio se apropie de el și îi desprinse degetele de pe papirusul mototolit. Îl netezi și citi cuvintele care nu aduceau vești bune.

— Până la urmă a reușit să își pună fiul Legat al orașului, rosti concluzia a ceea ce citise.

— Nu am trăit într-un glob de sticlă să nu știu cum merge societatea, dar nici nu m-am gândit că am să trăiesc pe propria piele validarea acestor meschinării, rosti Fabius rezemându-se cu fundul de masa rotundă.

— Eu am fost smuls cu forța din propria viață doar pentru că nu am vrut să fiu unealta unui Centurion, îi reaminti, ca o dovadă clară că lumea era un loc al nesiguranței.
Banii și puterea guvernau totul.

Fabius își ridică mâna dreaptă și își trecu degetele peste frunte. Amândoi pătimeau din cauza acestor considerente.
Rămaseră în liniște, analizând situația care îi adusese în acest punct.

— Tu… poți pleca oricând. Știi…

— Fabius, rosti apropiindu-se de el.

-Am mai avut această discuție, așa că abține-te.

— Ce vei face stând lângă mine, când nici măcar eu nu știu ce am să fac mâine?!

— Viața mea acum este lângă tine, și orice vei face tu mâine am să fac și eu, rosti privindu-l în ochi.

Fabius inspiră lung, după care aplecă capul și îi sărută scurt buzele.

— Cine ar fi crezut că un Trac mă va consola și…
Nu mai rosti continuarea.

Elio înțelese, iar sufletul începu să îi vibreze.

Servitorul intră în cameră.

— Baia este pregătită, îi anunță.

— O baie și un pahar de vin sunt remediul sigur pentru abaterea gândurilor negre, încercă Elio să îl încurajeze.

— Poate și un masaj? întrebă cu o sprânceană ridicată.

Peste un sfert de oră era afundat până la piept în bazinul cu apă caldă parfumată cu uleiuri aromatice.
Nu era la fel de mare ca cel din Vila lui, dar era destul de încăpător pentru trei persoane.

Își rezemă capul pe marginea acestuia și, cu ochii închiși, încercă să analizeze fraza care rămăsese în suspans, în discuția cu celălalt. Simțea cu tot sufletul acele cuvinte pe care nu le rostise niciodată.

— Vin!… Dominus!

Ridică pleoapele și prinse între degete cupa plină.

Elio își trase roba peste cap, o lăsă jos și se scufundă în bazin, așezându-se în fața lui. Își luă propria cupă și, după ce bău o gură, închise ochii și inhală cu putere aromele.

— Voi romanii știți să vă răsfățați! șopti privindu-l.

— Voi nu aveți în Tracia asemenea băi? întrebă învârtind cupa.

— Pentru noi, apa limpede a râului este un răsfăț revigorant, îl lămuri Elio.

— Eu nu am făcut niciodată baie într-un râu, recunoscu Fabius.

— Ai fost un roman privilegiat.

— Într-adevăr. Mama era fiică de pretor, iar tata a fost Senator. Eu și Elithia am avut parte de educație și răsfăț.

— Părinții mei erau pielari. Tata făcea cele mai frumoase sandale și brâuri, iar mama îl ajuta. Fratele meu mai mic era cel care trebuia să le calce pe urme.

— Tu ce vroiai să devii?

— Îmi plăcea negustoria. Eu făceam cele mai multe vânzări când mă ocupam de asta. Dar în rest mă antrenam. Fiecare familie trebuia să aibă măcar un copil care să știe să mânuiască armele. Nu ne puteam baza pe romani să ne apere.

— Îmi cer iertare pentru răul pricinuit de neamul meu, rosti Fabius.

— Nu este nevoie. Nu ești tu vinovat pentru nedreptățile lor, îl asigură Elio.

— Ce s-a întâmplat cu familia ta? Mai știi ceva de ei?

— Știu doar că Picții au atacat partea vestică a Traciei. Tot acolo este și satul meu, spuse Elio.

Liniștea apăsa greu. Fiecare trăia cu speranța că într-o zi totul avea să revină la normal.

— Fabius, mai ții minte când m-ai chemat în sala ta de baie?

Fabius făcu un semn din cap.

— Când ai ieșit din bazin ai făcut-o cu toată nonșalanța, chiar dacă dorința ta era evidentă! Ai făcut-o intenționat!

Fabius rămase pe gânduri, apoi un surâs enigmatic îi curbă colțul buzelor.

— Vrei să știi la ce mă gândeam atunci? întrebă ridicându-se, apa siroindu-i pe trup.

Făcu doi pași până în fața lui și se lăsă în genunchi.

— Mă gândeam la… la o situație ca asta de acum. Noi doi goi, într-un bazin de baie.

— Te gândeai la mine în locul sclavului tău care te spăla… aici! rosti Elio, băgând mâna în apă și apucându-l.

Amândoi știau deja ce le făcea plăcere.

Fabius își așeză palma pe pieptul lui Elio, simțind ritmul inimii lui.

Îi prinse buzele, le gustă, îi invadă gura cu o foame familiară.

— Elio… te iubesc…

Cuvintele căzură grele în aer.

Elio îi întrerupse sărutul, surprins.

— Fabius…

— Nu… nu spune nimic, șopti Fabius.

Dar Elio îi cuprinse chipul între palme.

— Repetă ce ai spus…

— Elio…

— Mi-am spus că niciodată nu am să mă plec în fața unui roman… și totuși… te iubesc…

Buzele li se atinseră din nou, cu mai multă certitudine.

Trupurile se apropiară, îmbrățișările devenind mai lente, mai profunde. Săruturile mai încărcate.

Fabius își pierse degetele în părul lui ud, Elio îi cuprinse fesele cu palmele calde.

Gemetele amândurora se amestecau cu unduirea apei.

— Intră în mine, rosti Fabius.

— Dominus… ești sigur că mă vrei fără pregătire?

— Sclavule, îți poruncesc, îi răspunse cu șoldurile mișcându-se în căutare.

— Acum eu sunt Dominus, iar tu ești sclavul, îl tachină Elio.

Apoi îi pătrunse cu degetele, iar Fabius gemu adânc.

— Dominus… te vreau pe tine…

— Spune-mi exact ce vrei…

— Îți vreau penisul adânc în mine… vreau să te simt cu toată ființa mea…

Dorința îi mistuia pe amândoi. Elio îl trase ușor pe coapse și îl coborî peste duritatea lui.

— Ești perfect, îi șopti.

— Noi, împreună, suntem perfecți, îi răspunse Fabius.

Valurile apei se ridicau în ritmul lor, gemetele se prelungeau, săruturile deveniseră fără sfârșit.

Și amândoi se revărsară, unul în trupul celuilalt, în timp ce apa le mângâia pielea.

— Domnilor, auzi servitorul de dincolo.

– A venit un mesager care dorește să vă vadă imediat.

Realitatea îi lovi brusc.

— Merg eu, rosti Elio.

După un ultim sărut scurt, ieși din apă și se îmbrăcă.

Fabius rămase cu fruntea pe brațe, așteptând cu inima strânsă.

Elio se întoarse cu pași repezi.

— Trebuie să fugim, rosti. Îi înmână papirusul.

Fabius citi.

— Pe scula lui Jupiter! începu să înjure, bătând apa cu pumnii.