GLADIATOR-Capitolul 39

Fabius rupse o bucată de turtă, după care i-o întinse lui Elio.
După ce cavalcada excitației le mai domoli trupurile, un alt simțământ le anunță că săriseră peste masă.
De fapt, nu săriseră peste ea, ci doar folosiseră respectivul obiect într-un scop dedicat plăcerii, mult mai bun decât cel pentru care fusese construit.

Acum erau îmbrăcați în tunicile din acel material aspru pe care doar clasele de rând îl foloseau, așezați pe scaune și mâncau cu poftă turtă și carne uscată. Din păcate, amfora era umplută cu apă, nu cu vin. Și cel mai ieftin soi era costisitor, iar ei trebuiau să-și drămuiască foarte bine dinarii rămași.

Elio tăia carnea în bucăți când se auziră bătăi în lemnul ușii.
Pentru o clipă, rămaseră privindu-se, evaluând rapid care era cea mai bună soluție pentru un posibil intrus.

Se ridicară în picioare și, fiecare cu câte un cuțit strâns bine între degete, se apropiară în liniște de ușă.
Elio se postă în fața ei, iar Fabius, în stânga, pregătit de atac.
Când celălalt întinse mâna să deschidă, Elio îi făcu un semn discret, arătându-i astfel că totul este în regulă.
Orice ar fi fost, aveau să lupte împreună.

– Bună ziua, rosti băiatul de dincolo de prag, cu un zâmbet larg pe chip.
– Abia acum am ajuns din capitală și am trecut să vă spun că am livrat papirusul acelui senator și mi-a dat chiar doi dinari în plus față de promisiune.

– Atât? întrebă Elio, făcând un pas spre el.
– Nu ți-a mai dat și altceva? Sau… poate ți-a spus ceva?
Încercă să-l iscodească pe flăcău.

– Nu, răspunse acesta mirat.

– Bine. Bine că ai ajuns cu bine înapoi.

– Dacă mai aveți nevoie de ceva… orice, să mă anunțați, rosti în speranța unui nou câștig.

După ce băiatul plecă, Elio închise ușa cu o mină dezamăgită. Nu pentru el, ci pentru Fabius.

– Oare… să nu-i fi dat papirusul lui Tiberius?
rosti, așezând cuțitul pe masă.
– Să fi greșit persoana?

– Nu cred. Era foarte bucuros pentru banii primiți în plus peste cât i-am promis noi, încercă să-l liniștească.
Pentru o clipă, și lui îi trecuse acest gând prin minte.

– Nu pot să cred că Tiberius nu mi-a trimis niciun fel de veste!

Se așeză din nou pe scaunul de la masă, fără a mai fi interesat de mâncare. Dezamăgirea era prea mare pentru a mai avea chef de ceva.

– Îmi pare rău, spuse Elio, așezându-se în fața lui, pe celălalt scaun.
Pur și simplu nu știa ce altceva mai putea spune.

Așteptaseră nouă zile, plini de speranță, o veste. Orice – fie bună, fie rea – numai să știe ceva despre evenimentele care duseseră la acel exil.
Fabius spera să afle vești și despre Elithia, să știe că este bine și în siguranță.

Îi venea să alerge după acel băiat pentru a-l mai lua încă o dată la întrebări.
Își trecu palmele peste față, gest care îi arătă clar frustrarea.

– Cred că… mâine ar trebui să plecăm spre Tracia, îi atrase Elio atenția, cu voce joasă.

Știa că așa era cel mai bine. Era singurul drum pe care îl putea urma. Aici nu mai avea ce face.
Trebuia să lase în urmă tot ce trăise și tot ce cunoștea, numai că dezamăgirea era îngrozitoare.

Ridică privirea spre chipul celuilalt, pierzându-se în acel verde pe care îl adora, acum înegurat de aceeași dezamăgire ca și propria privire.

– O să ne descurcăm. Dacă suntem împreună, nimic nu va fi prea greu, încercă să-l încurajeze, prinzându-i degetele cu ale lui.

– Elio… ești tot ce mi-a rămas, rosti cu voce joasă, prin care răzbătea toată durerea sufletului.

Se ridică în picioare și, apropiindu-se de el, îl prinse într-o îmbrățișare strânsă. Încerca să-i dăruiască, prin acea apropiere, toată speranța de care avea nevoie.
Amândoi aveau nevoie de acea speranță. Drumul pe care îl aveau de străbătut era lung și plin de pericole, mai ales că la capătul lui nu știau ce aveau să găsească.

Hotărâră că, odată ajunși în Tracia, Elio să-și caute familia, chiar dacă avea speranțe foarte mici să-i găsească în viață.

O altă bătaie în lemnul ușii îi făcu să se privească iarăși cu suspiciune.
În liniște, își reluară încă o dată pozițiile de apărare, înțelegându-se din priviri.

– Aveți milă, oameni buni, de un om sărman, auziră vocea unui cerșetor cocoșat, care se sprijinea într-un baston din lemn noduros.

Elio strânse din dinți de furie. Îi venea să-i spintece gâtul pentru sperietura în care îi băgase.

– Nu avem pomană, spuse răstit.
– Bate la altă casă, îl apostrofă, încercând să închidă ușa.

Mâna cerșetorului se propti cu palma deschisă în ușă, mai înainte ca aceasta să i se închidă în nas.
Elio rămase surprins, începând să se înfurie și mai tare.

– Poate… ai o îmbrățișare pentru un vechi prieten, îl auzi rostind, îndreptându-se spre el.

Aproape îi ieșiră ochii din orbite privind spre bărbatul din fața lui, acoperit de zdrențe.

– Ești… Lucio? șopti cu neîncredere, rămânând stană de piatră.

Cerșetorul se năpusti asupra lui, înlănțuindu-l cu brațele într-o îmbrățișare puternică.

Privind peste umărul lui, observă că mai era un alt cerșetor la câțiva pași în spate. Când acesta își dădu gluga ponosită jos, descoperindu-și chipul, rămaseră cu privirile conectate ca într-o transă.

În spatele lui Elio apăru și Fabius, nevenindu-i să creadă a cui voce o auzise.

– Dominus, i se adresă Lucio, după ce se desprinse de lângă Elio.

– Intră, îl pofti încă sub dominația șocului.

– Nu sunt singur, îl anunță, privind peste umăr spre celălalt și făcându-i semn să se apropie.

După ce ușa se închise în spatele lor, rămaseră toți privindu-se ca și când nu s-ar mai fi văzut de ani buni, nu de două luni.

– Stați jos și povestiți-ne cum ne-ați găsit, îi încurajă Elio, privindu-i pe amândoi.

– Îmi cer scuze, Dominus, dacă v-am speriat, rosti Sou, înclinându-se în fața lui.

– Chiar am tras o sperietură zdravănă, rosti Elio.
– Acum, în situația asta, vă rog să nu-mi mai spuneți Dominus.
– Spuneți-mi Fabius. Nici măcar Asper nu trebuie.
– În clipa asta sunt doar un bărbat fugar, fără niciun fel de titlu.

Noii sosiți priviră de la unul la altul.
Avea dreptate, dar vechile obiceiuri erau greu de uitat.

– Haideți și stați jos, îi îndemnă Elio încă o dată.
– Vă este foame? Noi abia ce începusem să mâncăm când ne-a întrerupt băiatul pe care l-am trimis în capitală să-i ducă un papirus senatorului Tiberius.
– Nu este cine știe ce, dar ne ține de foame, continuă, aruncându-i lui Fabius o privire rapidă.

– L-am urmărit din capitală, îi înștiință Lucio, așezându-se pe un scaun.
– Așa am știut unde stați.

Sou rămase în picioare, în spatele acestuia.

– Spuneți-ne tot, îi încurajă Fabius.
– Am rămas foarte surprinși când a venit acel băiat fără nicio veste.

– După ce i-a înmânat papirusul senatorului Tiberius, acesta a pus pe cineva să-l urmărească.
– Și-a luat dinarii, a stat o noapte la un han, după care a pornit încoace, încercând să nu atragă atenția asupra lui.
– Cel care l-a urmărit a încercat să-i facă cinste pentru a-l putea trage de limbă, dar a refuzat, pretextând că este prea tânăr pentru a bea, îi lămuri Lucio.

– În acest timp, senatorul m-a informat că trebuie să plec după el până când am să vă găsesc.
– Mi-a dat un papirus pentru dumneavoastră și asta, îl informă pe Fabius, scoțând din desagă documentul și o pungă plină cu dinari.

– De ce a apelat tocmai la tine? întrebă Elio, privindu-l cu o sprânceană ridicată.

Fabius strânse papirusul între degete, hotărât să asculte și el întreaga poveste.

– La câteva zile după ce ați plecat, a venit cineva și ne-a luat pe mine și pe Sou și ne-a dus în capitală, la locuința senatorului.
– Acum eu sunt una dintre gărzile lui personale, iar Sou merge în fiecare zi la casa părinților acestuia, unde stă domnișoara Elithia, ca ajutor al ei.
– Pentru acest lucru este plătit cu cinci dinari pe săptămână.

– Din păcate, a trebuit să întocmească un alt papirus prin care i se atestă libertatea, pe care l-a sigilat cu inelul lui.
– A făcut acest lucru ca nu cumva cel semnat de dumneavoastră să fie declarat nul.
– Pe lângă toate acestea, ne-a dat și o cameră în casa lui, unde putem locui amândoi.
– Domnișoara Elithia nu poate locui cu senatorul, fiind un bărbat singur.
– Acest aranjament este până când se vor căsători.

– Tiberius se căsătorește cu sora mea?!
întrebă Fabius, cu neîncredere.

– Imediat ce sunt gata toate aranjamentele necesare.
– Sigur v-a informat în papirusul trimis.

– Mai bine ai citi, iar între timp băieții vor putea să mănânce, îl încurajă Elio.

După ce îi privi pe fiecare în parte, Fabius se așeză pe marginea patului și rupse sigiliul.

– Lucio, vino cu mine să mai luăm ceva de mâncare, i se adresă Elio prietenului său.

Acesta aprobă și, după ce îl privi pe Sou, ieșiră amândoi din cameră.

Sou rămase în picioare, lângă scaunul de pe care se ridicase Lucio, ca și când ar fi așteptat vreo poruncă de la Dominus, în gânduri venindu-i imagini din casa unde îl slujise ani de zile.