Gorgona Medusa-Capitolul 26

Arestarea

Dimineața de luni coborâse peste casa familiei Aram cu aceeași liniște obișnuită care însoțise ani întregi acea familie. Lumina palidă a începutului de zi aluneca încet peste perdelele largi și peste lemnul vechi al mobilierului, revărsând peste încăperi o căldură blândă, dar înșelătoare. Nimic din ordinea aceea domestică nu anunța că peste doar câteva minute viața tuturor avea să se sfărâme într-un mod din care nimeni nu avea să mai fie vreodată la fel.

Mama Aram pregătea cafeaua și aranja farfuriile pe masă cu gesturile calme și repetitive ale unei femei care își începuse diminețile la fel de zeci de ani. Tatăl Aram răsfoia ziarul și își împingea din când în când ochelarii mai sus pe nas. Ben se pregătea să plece la școală cu telefonul în mână și cu aceeași expresie liniștită, aproape absentă, care îl făcea să pară mai degrabă un băiat retras și visător decât cineva asupra căruia s-ar fi putut așeza vreodată umbra unei monstruozități.

În exterior, liniștea străzii începu însă să fie sfâșiată lent de zgomotul greu al unor motoare care se apropiau cu o precizie aproape militară, iar atunci când trei vehicule tactice negre opriră simultan în fața proprietății, mama lui Ben ridică instinctiv privirea spre fereastră și încremeni cu mâna suspendată în aer.

Pentru o clipă lungă nimeni nu spuse nimic.

Ben își întoarse încet capul spre geam și zâmbi.

Nu era un zâmbet larg.

Nu era nici măcar un zâmbet evident.

Era doar o mică mișcare a colțului gurii, o expresie atât de discretă și de stranie încât transforma instantaneu liniștea aceea într-un lucru apăsător.

Portierele vehiculelor se deschiseră aproape simultan, iar Titan coborî primul, îmbrăcat complet în echipamentul Phalanx, cu vesta tactică fixată perfect peste uniformă. Avea privirea aceea rece care îi făcea pe oameni să simtă instinctiv că între ei și omul din față se ridicase dintr-odată un zid imposibil de trecut.

În spatele lui coborâră Alessio, Pete și ceilalți membri ai echipei, fiecare ocupându-și poziția cu o sincronizare rece și perfectă.

Următoarea secundă explodă violent.

Ușa principală fu împinsă cu forță, iar oamenii Phalanx pătrunseră în casă cu viteza și precizia unor oameni antrenați să controleze haosul înainte ca acesta să se nască.

– PHALANX! NIMENI SĂ NU SE MIȘTE!

Vocea lui Titan căzu peste încăpere cu forța unei lovituri.

Mama lui Ben scoase un țipăt și își duse ambele mâini la gură, tatăl lui se ridică atât de brusc încât scaunul se răsturnă în spatele lui. Doar Ben rămase perfect nemișcat, privind calm oamenii înarmați care îi ocupaseră casa.

Titan înaintă direct spre el fără să încetinească măcar o clipă.

Privirea lui rămase fixată asupra băiatului, rece, dură, imperturbabilă.

– Ben Aram, ești arestat pentru omor calificat în formă continuată, tentativă de omor și activitate criminală organizată.

Pentru câteva secunde, timpul păru că își pierde complet cursul firesc.

Mama lui Ben începu să clatine încet din cap și îl privi cu ochii deja plini de lacrimi.

– Nu… nu… există o greșeală… Benie… spune ceva… spune-le că există o greșeală…

Ben își mută foarte încet privirea spre mama lui și expresia aceea liniștită îi reveni pe chip într-un mod aproape neliniștitor.

– Mamă…

Vocea lui era calmă.

– Nu mai plânge.

Titan făcu un pas înainte.

– Mâinile la spate. Acum.

Ben își duse brațele spre spate fără să protesteze, fără întrebări, fără revoltă, fără panică.

Sunetul metalic al cătușelor se auzi clar în liniștea încăperii, iar mama lui se prăbuși pe canapea și izbucni într-un plâns atât de sfâșietor încât până și Pete își coborî instinctiv privirea.

Tatăl lui Ben rămase nemișcat, complet alb la față.

Ben fu scos din casă fără ca Titan să-i lase măcar o secundă de răgaz, iar în mai puțin de zece minute vehiculul tactic îl transporta deja spre sediu, unde avea să fie introdus direct în camera de interogatorii.

Între timp, locuința familiei Aram devenise un adevărat dezastru controlat, deoarece criminaliștii fotografiau fiecare încăpere, dulapurile erau deschise, sertarele golite, podul verificat centimetru cu centimetru, iar sufrageria care cu o oră înainte găzduise un mic dejun liniștit începuse să semene cu o scenă devastată de furtună.

În mijlocul acelui haos, ușa principală se deschise violent și Maia intră aproape alergând, iar în clipa în care privirea îi căzu peste mama ei care plângea pe podea, peste polițiștii care traversau încăperile și peste cutiile răsturnate, chipul i se albi instantaneu.

– Ce se întâmplă aici?! Unde este Ben?!

Nimeni nu răspunse imediat.

– UNDE ESTE FRATELE MEU?!

Țipătul ei traversă întreaga casă.

Un ofițer se apropie încet.

– A fost arestat.

Pentru câteva secunde Maia rămase nemișcată.

Apoi explodă.

– VOI AȚI ÎNNEBUNIT?! BEN ESTE UN COPIL!

Ore mai târziu, când cercetările ajunseră la spitalul unde lucra tatăl lui Mat, rezultatul verificărilor transformă întreaga anchetă într-un coșmar și mai mare, deoarece inventarul farmaciei secției arăta o lipsă imposibil de ignorat.

Zece fiole de clorură de potasiu dispăruseră.

Zece.

Iar în clipa în care informația ajunse la Titan, comandantul rămase câteva secunde nemișcat și își ridică încet privirea spre Toma.

În acea tăcere apăsătoare, nimeni nu mai spuse nimic.

O oră mai târziu, tatăl lui Ben ieșea prin ușile spitalului escortat de doi polițiști, iar atunci când Maia îl văzu încătușat, simți că lumea întreagă începe să se prăbușească în jurul ei.

……….

Coridorul secției speciale de anchetă era învăluit într-o lumină rece și uniformă, iar pereții cenușii, lipsiți de orice urmă de căldură, păreau construiți special pentru a absorbi emoțiile oamenilor și pentru a lăsa în urmă doar adevăruri, minciuni și tăceri apăsătoare. Dincolo de geamurile groase ale celor două camere de interogatoriu, două siluete stăteau despărțite doar de câțiva metri de beton și sticlă, însă între cele două încăperi se căscase deja o prăpastie atât de mare încât părea că aparțin unor lumi diferite.

Titan stătea în fața geamului fumuriu, cu brațele încrucișate peste piept și cu privirea aceea întunecată care devenea din ce în ce mai rece pe măsură ce minutele treceau, în timp ce Alessio și Toma urmăreau în liniște imaginile de pe monitoare.

În prima încăpere se afla tatăl lui Ben, iar bărbatul părea distrus într-un mod care inspira mai degrabă compasiune decât suspiciune, deoarece stătea aplecat ușor deasupra mesei, cu degetele împreunate atât de strâns încât articulațiile îi deveniseră aproape albe, iar ochii lui roșii și umezi se ridicau periodic spre ușă cu expresia omului care încă aștepta să audă că întreaga situație fusese o eroare îngrozitoare.

În camera alăturată, Ben stătea rezemat de spătarul scaunului cu o liniște care devenea din ce în ce mai nelalocul ei, deoarece umerii îi erau relaxați, degetele îi stăteau așezate calm pe marginea mesei, iar privirea îi coborâse asupra suprafeței metalice din fața lui într-un mod aproape contemplativ, ca și cum venise să aștepte un tren într-o gară și nu să răspundă pentru o serie de crime.

Titan își îngustă lent privirea.

– Începeți.

În camera tatălui intrară doi investigatori care își așezară dosarele pe masă și îl priviră câteva secunde înainte să se așeze, iar bărbatul ridică imediat capul și își umezi buzele uscate cu o mișcare nesigură.

– Unde este fiul meu? Vreau să-l văd… vă rog, spuneți-mi ce se întâmplă…

Unul dintre anchetatori deschise dosarul fără grabă și îi împinse înainte câteva documente.

– Domnule Aram, în urma inventarului realizat în farmacia secției unde lucrați au fost identificate lipsuri importante.

Bărbatul îl privi fără să înțeleagă.

– Ce fel de lipsuri?

– Zece fiole de clorură de potasiu.

Pentru câteva secunde omul rămase nemișcat, iar expresia i se modifică lent până când chipul i se goli aproape complet de culoare.

– Poftim?

– Cine avea acces la farmacia respectivă?

Bărbatul începu să clipească des.

– Personalul medical… asistentele… medicii… farmacistul șef… eu…

Anchetatorul îl privi direct.

– Ben avea acces?

Omul încremeni.

Privirea lui coborî încet asupra mesei și apoi urcă din nou.

– Ben venea uneori după mine la serviciu și îi plăcea să intre prin laboratoare, deoarece era fascinat de chimie încă din copilărie, însă vorbești despre fiul meu și eu îți spun că băiatul meu nu ar face asemenea lucruri.

În camera alăturată, Titan intră personal și închise ușa în urma lui cu o mișcare lentă, iar Ben ridică privirea spre el și zâmbi cu o naturalețe aproape neliniștitoare.

– Titan.

Titan luă loc fără să-și desprindă ochii de pe chipul lui și așeză pe masă fotografiile victimelor, imaginile surprinse în jurul casei lui, fiola de clorură de potasiu și câteva rapoarte criminalistice.

Ben privi fiecare fotografie foarte atent, iar expresia lui rămase liniștită…rece…

– Fotografiile au ieșit bine. Lentila aceea era foarte bună.

În spatele geamului, Alessio ridică lent privirea spre Toma.

Titan rămase complet nemișcat.

– Cine te-a ajutat?

Ben continuă să privească imaginile.

– Îmi place casa ta.

– Cine te-a ajutat, Ben?

Băiatul își înclină foarte ușor capul și își mută încet privirea spre Titan.

– Zeus râde foarte mult, de aia l-ai ales pe el și nu pe Mat?

Pentru prima dată de la începutul interogatoriului, Titan simți cum ceva rece îi traversează încet coloana vertebrală.

Nu exista anxietate în vocea lui Ben, nu exista apărare, nu exista ezitare.

Exista doar liniște.

În cealaltă încăpere, tatăl lui Ben începuse deja să plângă, iar umerii îi tremurau în timp ce încerca să vorbească.

– Dacă cineva a luat acele fiole, eu nu am știut nimic și te rog să mă crezi, deoarece nu îmi pot imagina cine ar fi putut face așa ceva.

Anchetatorul răsfoi câteva pagini.

– Verificările arată că în ultimele luni cartela dumneavoastră a fost folosită de mai multe ori în afara programului normal.

Omul ridică brusc privirea.

– Cartela mea?…

Își duse mâna tremurândă la gură.

-Eu… eu o țineam în buzunarul halatului…

În camera de interogatoriu a lui Ben, Titan împinse încet spre el fotografia mamei sale.

– De ce crezi că Gorgona a făcut asta?

Pentru prima oară, Ben coborî ochii și zâmbetul îi dispăru pentru câteva clipe.

Titan observă imediat schimbarea, apoi expresia reveni.

– Interesantă întrebare. Cine e Gorgona?

Trei ore mai târziu, ușa primei camere se deschise și tatăl lui Ben ieși cu pași nesiguri, cu chipul distrus de oboseală și de plâns, iar Titan îl privi câteva secunde înainte să aprobe scurt din cap.

– Verificările îl exclud. Îl eliberați.

Bărbatul ridică imediat privirea.

– Ben?… unde este Ben?…

Titan nu răspunse.

În camera de alături, Ben rămăsese exact în aceeași poziție în care fusese lăsat, cu mâinile împreunate pe masă și cu privirea liniștită așezată asupra ușii.

Nu spusese nimic, nu negase nimic, nu explicase nimic.

Și tocmai tăcerea aceea calmă începea să fie mai înspăimântătoare decât orice mărturisire. Era bine știut: tăcerea naște monștri.

………….

Spre seară, casa lui Titan rămăsese neobișnuit de tăcută, deoarece comandantul era de dimineață la lucru. Zeus rămăsese singur în living, rezemat de spătarul canapelei și privind absent ecranul televizorului fără să urmărească nimic din ceea ce se derula în fața lui. În ultimele zile, apropierea dintre ei devenise atât de firească încât liniștea casei începea să i se pară stranie atunci când Titan lipsea prea mult. Gândul acela îl făcu să zâmbească singur într-un mod aproape jenat.

Își duse mâna la ceafă și rămase câteva secunde privind tavanul.

Titan îi pregătea cafeaua exact cum îi plăcea.

Titan știa deja ce desert alegea primul.

Titan îi lăsa dimineața prosopul încălzit în baie fără să spună nimic.

Titan îi mângâia părul uneori, absent, în timp ce citea rapoarte.

Zeus începuse să trăiască toate lucrurile acelea cu o naturalețe care îl speria.

Ridică brusc capul.

– Bun.

Se ridică de pe canapea.

– Dacă tot îl transform pe comandant în iubit, măcar să fac și eu ceva.

Un zâmbet larg îi apăru pe chip.

– Cină romantică.

Douăzeci de minute mai târziu ieșea deja din supermarket împingând un cărucior plin cu pungi, legume, ingrediente și o cutie de prăjitură cu lămâie pe care o cumpărase în secret după ce își amintise cât de ridicol de fericit devenise Titan când gustase prima lui încercare culinară.

Zeus traversă parcarea cu pași lenți, fredonând încet și încercând să țină toate pungile fără să scape ceva.

Aerul serii era liniștit și cald, iar luminile galbene ale parcării desenau pete luminoase peste asfaltul aproape gol.

Ajunse la mașină și apăsă telecomanda.

Farurile clipiră, portbagajul se deschise lent.

Zeus așeză primele pungi și se aplecă ușor în față.

În aceeași clipă simți în spate o prezență…foarte aproape…mult prea aproape.

Nu avu timp să întoarcă capul.

În dreptul omoplatului simți o înțepătură scurtă și violentă, iar durerea aceea mică fu urmată aproape instantaneu de o senzație ciudată care îi traversă brațul și urcă spre gât.

Ochii i se măriră, mâna îi alunecă de pe una dintre pungi.

Respirația i se tăie, încercă să se întoarcă.

Încercă să spună ceva, dar limba i se îngreună și vederea începu să i se tulbure.

Pentru o fracțiune de secundă reuși să distingă doar o siluetă îmbrăcată în negru și doi ochi complet liniștiți care îl priveau fără grabă.

Vocea aceea veni foarte aproape de urechea lui…foarte calmă…foarte blândă.

– Mi-ai stricat toate planurile, Zeus, dar să vedem ce va face dragul tău comandant.

Zeus recunoscu vocea și avu un șoc, dar picioarele îi cedaseră deja.

Corpul îi alunecă înainte, iar ultima senzație clară pe care o avu fu marginea rece a portbagajului lovindu-i brațul înainte ca trupul să-i cadă în interior printre pungi și cutii.

Capacul începu să coboare lent.

Ultimul lucru pe care îl văzu fu cerul serii îngustându-se încet.

Apoi întunericul îl înghiți complet.