Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 15, volumul 2

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 2

Capitolul 15

Mai erau trei zile până la plecare. Ji Jiu număra zilele, simțindu-se oarecum neliniștit. Nu putea spune cu exactitate când începuse, dar o atmosferă de o răceală înfiorătoare coborâse peste casă, răceala apărând de nicăieri insuflând teamă tuturor. Nimeni nu știa de unde venea, dar toată lumea din casă, de la cel mai mic la cel mai mare, devenise precaută și atentă. Nimeni nu îndrăznea nici măcar să strănute dezinvolt.

Pe măsură ce se apropia data plecării, Ji Jiu nu se mai plimba prin gospodărie, ci stătea toată ziua în biroul său, servitorii aducându-i chiar și mâncarea acolo.

Servitorul care intrase cu masa în birou constatase că stăpânul său de fapt nu era ocupat cu nimic. Ji Jiu stătea la birou cu o carte în mână, dar cât timp servitorul pusese mâncarea și se pregătise să plece, nu fusese întoarsă nici măcar o pagină. Stăpânul era pierdut în gânduri. Slujitorul, observând acest lucru, se retrase cu grijă și plecă în grabă.

Deși visarea cu ochii deschiși nu era o problemă majoră – la urma urmei lumea se mai deconectează uneori – părea deosebit de ciudat când i se întâmpla stăpânului său.

Acesta era generalul Ji Jiu, un om cunoscut pentru fermitatea și hotărârea sa. Chiar și atunci când gândea profund la ceva, expresia lui nu se mișca niciodată, iar privirea lui era mereu foarte concentrată. Dar acum, era în transă, cu ochii plictisiți și goi. Nu observase intrarea sau plecarea servitorului.

Acesta se gândi că atmosfera sumbră din casă ar putea avea legătură cu ceea ce îl făcuse pe stăpânul său să fie absent. Deși curios, nu îndrăznise să se intereseze. Cu atât mai mult, nu îndrăznea să împărtășească această observare cu nimeni. Într-o astfel de gospodărie, regulile nu erau stabilite explicit, ci se formau în mod natural. Oricine le încălca se confrunta inevitabil cu un sfârșit dur.

Ji Jiu se simțea cu adevărat năucit.

Ținând în mână acea carte, petrecuse la birou în jur de trei ore întregi. Cartea rămăsese nemișcată, paginile acesteia nefiind întoarse nici măcar de vântul care intra pe fereastră. Fața lui avea o expresie de calm amestecată cu confuzie.

Această stare de transă fusese, însă, curând întreruptă.

Shen Jue dădu buzna brusc în cameră, fără niciun avertisment sau anunț, exclamând:

– Tată, trebuie să plec pentru câteva zile pentru a mă ocupa de ceva urgent.

Ji Jiu își reveni încet în simțiri, privirea sa mutându-se pe fața lui Shen Jue. Încă mai avea o expresie visătoare atunci când murmură:

– Oh.

Primind permisiunea, Shen Jue se pregăti să plece, dar fu imediat chemat înapoi.

Întorcându-se spre el, visătorul Ji Jiu dispăruse, fiind înlocuit de generalul cu ochi ageri și cu o privire pătrunzătoare.

– Mâine pornim la drum, iar tu vrei să pleci chiar acum. Este o problemă serioasă?

Nu întrebase ce se întâmplase, ci doar cât de gravă era problema. Întrebările lui Ji Jiu erau întotdeauna directe și la obiect.

Shen Jue răspunse:

– Nu știu încă dacă este grav sau nu, dar nu pot sta liniștit până nu văd cu ochii mei.

Ji Jiu nu insistă mai mult, întrebând doar:

– Câte zile va dura până te întorci?

– Cel puțin cinci, estimă Shen Jue călătoria, apoi adăugă:

– Dar este posibil și zece zile sau o jumătate de lună.

Ji Jiu calculă viteza de deplasare a trupelor și spuse repede:

– Indiferent cât va dura, ne întâlnim în orașul de la graniță. Dacă ajungi mai devreme, așteaptă acolo. Dacă vei întârzia, voi trimite pe cineva să-ți lase un mesaj sau vin chiar eu să te găsesc.

Shen Jue răspunse cu un scurt:

– Mm.

Iar Ji Jiu îi spuse:

– Du-te acum.

Și astfel Shen Jue plecă.

Abia atunci Ji Jiu observă vasele de pe masă. Mâncarea se răcise deja. Oricum era lipsit de apetit, iar după discuția cu Shen Jue părea să aibă și mai puțină poftă de mâncare. În schimb, bău câteva pahare de vin pe stomacul gol. Alcoolul îi încălzi rapid corpul și îl cuprinse un val de amețeală.

Fiind singur în cameră, își desfăcu hainele, se întinse pe canapea și se lăsă cuprins de senzația de lene. Își închise ochii, își scoase agrafa de păr și își lăsă părul lung să cadă în cascadă. Puse agrafa și coronița de păr deoparte, trase o pătură peste el și adormi.

În visele sale, își aminti brusc faptul că Shen Jue nu avea familie sau prieteni apropiați. Singurul motiv pentru care ar fi plecat atât de repede ar fi fost pentru că i s-ar fi întâmplat ceva lui Yi Mo.

De îndată ce acest gând îi fulgeră mintea, Ji Jiu se trezi imediat. Se ridică brusc din pat, cu inima bătându-i în piept ca o tobă. Își turnă o cană de ceai rece și astfel Ji Jiu se liniști, se așeză pe marginea patului și se gândi:

Și ce legătură are asta cu mine?

Însă în clipa următoare, un alt gând i se ivi în minte.

Ce putea să i se întâmple acestui demon milenar? Călugării taoiști susțineau cu toții că nu putea fi ucis. Ce ar fi putut să meargă prost?

Această idee se risipi rapid. Ji Jiu era un om cu o înțelegere profundă a naturii umane. Dacă oamenii aveau conflicte de viață și de moarte, de ce nu ar fi putut avea și demonii? Oamenii nu-l puteau ucide, dar asta nu însemna că cei ca el nu puteau s-o facă? Dacă întâlnise un alt demon care, la fel ca și el, cultivase timp de o mie de ani?

În acel moment, Ji Jiu își dădu seama cât de prost fusese înainte, bazându-se doar pe taoiști și călugări pentru a-l subjuga, în loc să apeleze la demoni să lupte împotriva demonilor. Poate că asta ar fi funcționat.

Ji Jiu pufni ușor, clătinând din cap. De când îl întâlnise pe acest demon, lumea lui fusese complet dată peste cap. Chiar și idei absurde precum aceasta începuseră să-i răsară în mintea sa. Dar unde ar fi găsit el un alt demon de o mie de ani? Dacă ar fi mers să găsească altul, viața lui ar fi fost cumva mai puțin haotică? Ce credea că demonii sunt la fel de comuni precum câinii vagabonzi de pe străzi?

Sprijinindu-și capul cu mâna, Ji Jiu începu să simtă o supărare profundă în inima sa. De ce nu se concentrase demonul pe cultivare în loc să vină aici să-l găsească? Ascensiunea spre nemurire ar fi fost mult mai bună. Chiar dacă ar fi fost iubiți într-o viață anterioară, și ce dacă? Acea persoană era moartă. Moartă însemna moartă. Dacă nu ar fi înviat, acea persoană nu ar mai fi existat niciodată. Chiar dacă s-ar fi reîncarnat, cum putea fi el exact ca aceea persoană, care era necăsătorită și cu dizabilități? Asta era imposibil, se gândi Ji Jiu.

Viața anterioară era o viață trecută. În acea viață, cineva chiar putuse să facă tot ce își dorise, indiferent de reputație sau etică. Era atât de inacceptabil ca un om să se îndrăgostească de un demon sau de un bărbat? Lui Ji Jiu nu-i păsa. Din perspectiva unui străin spectator, chiar o admira, considerând-o ca o relație eroică.

Dar asta nu însemna că el ar putea să trăiască la fel în această viață. Nu, nu putea trăi așa.

Calea lui fusese de mult aleasă. În ultimii douăzeci și șapte de ani trecuse prin nenumărate răscruci până să ajungă la drumul pe care îl urmează astăzi. Acele ocolișuri pe care le văzuse când era tânăr erau acum mult departe în spatele lui, nu mai puteau fi întoarse. Nu mai exista cale de întoarcere, ci doar de înaintare – prin munți și ape, direct spre vârf și apoi în jos, în abis. Aceasta era singura lui cale.

În plus, Yi Mo era văduva lui Shen Qingxuan. Nu a lui Ji Jiu.

El avea o soție, copii și chiar o fiică tânără, inocentă și dulce. Când va muri, singura persoană care ar putea revendica titlul de văduvă pe bună dreptate ar fi fost soția lui, Ji Liu-shi.

Ea era femeia cu care se căsătorise organizând o mare ceremonie – purtată într-un palanchin grandios, cu flori și ciucuri brodați. Făcuseră împreună o plecăciune în fața cerului și a pământului, îngenuncheaseră amândoi în fața strămoșilor și își înregistraseră căsătoria în registrul familiei și arborele genealogic. Alături de numele lui Ji Jiu în acea carte era cel al lui Ji Liu-shi, nu un spațiu gol sau numele altcuiva. Acesta era un fapt ce nu putea fi schimbat.

Ji Jiu își frecă tâmplele, care începuseră să-i pulseze.

În ziua următoare, conducându-și trupele la plecare, Ji Jiu încălecase și fusese primul care părăsise orașul. În timp ce trecu prin poarta orașului, aruncă o privire în urmă, răsuflând ușurat, fără prea multă tristețe.

Orașul imperial era un loc plin de spioni și spini. Aici cruzimea depășea cu mult situația pe viață și pe moarte de pe câmpul de luptă. Cât despre familia sa de acasă, nu trebuia să-și facă griji. Totul era în ordine, cu sau fără el. Atâta timp cât împăratul dorea ca familia Ji să supraviețuiască, chiar și în absența sa, gospodăria va continua să fie așa cum era întotdeauna. Durerea din inimă era, însă, o cu totul altă problemă.

Câmpul de luptă îi slăbise emoțiile, făcându-l aproape nemilos, lipsit de inimă. Ji Jiu observase de mult acest lucru la el însuși, dar nu stătu pe gânduri.

Făcea ceea ce trebuia făcut. Acasă era un loc care trebuia să fie protejat, iar el îl va apăra cu siguranță. Era suficient să-și îndeplinească îndatoririle.

Viața lui prinsese contur în limitele unui cadru predeterminat. Cu cât se apropia de sfârșit, cu atât liniile sale erau mai ascuțite, iar tușele mai simple, emițând o aură feroce și amenințătoare. Acele emoții tandre, în mod intenționat sau neintenționat, fuseseră adânc îngropate – ascunse într-un loc pe care nu prea dorea să îl revadă.

Legăturile erau un fel de slăbiciuni, iar un general care mergea pe câmpul de luptă nu avea nevoie de slăbiciuni.

Împăratul îi ținuse mult timp familia ostatică în capitală, interzicându-le membrilor acesteia să îl însoțească în campaniile sale militare.

Ji Jiu îi lăsa în urmă fără ezitare.

Pentru că numai prin ruperea tuturor legăturilor putea înfrunta moartea cu calm.

Doar dacă murea, familia sa putea fi cu adevărat în siguranță. Oriunde ar fi trăit, membrii ei ar fi fost în siguranță.

Ji Jiu ridică biciul și lovi ușor. Calul pe care îl călărea de mulți ani necheză și începu imediat să galopeze, purtându-l pe general cu bucuria de a fi în sfârșit capabil să fugă, dispărând rapid în noapte.

Călăreții din spatele lui îl urmară, copitele cailor răsunând în timp ce călăreau, galopând sub acoperirea întunericului. Acești oameni, care se îndreptau spre un ținut străin într-o misiune de recunoaștere, dispăruseră precum vântul în spatele porților orașului.

După ce părăsiseră orașul imperial, călătoriseră până în zori. Ji Jiu ordonase trupelor să se oprească și să-și schimbe hainele la un han pregătit dinainte. Se îmbrăcară în negustori ambulanți, încărcară caii cu mărfuri și îi împărți pe cei 500 de oameni în cinci grupuri, fiecare luând un traseu diferit spre orașul de frontieră. Nu dorea ca sosirea lor să fie prea vizibilă celorlalți, pentru a nu trezi suspiciunile spionilor.

După ce pregătise totul în avans, Ji Jiu puse rapid lucrurile în ordine și ordonă oamenilor să se împrăștie.

După încă o jumătate de lună de călătorie, ajunseseră la graniță. Două grupuri care sosiseră mai devreme îi urmaseră instrucțiunile: după ce intraseră în oraș, se dispersară în diverse locuri, ocupându-se de cumpărarea și vânzarea de bunuri, acționând la fel ca niște negustori obișnuiți.

Când sosise grupul lui Ji Jiu, acesta făcuse la fel. Ji Jiu, cu doar cinci oameni alături de el, îl întâlnise pe Shen Jue în oraș.

Shen Jue purta în spate un coș mare din nuiele. Coșul era bine fixat cu două frânghii de pânză răsucite în curele rezistente, legate ferm de umerii lui. Când Ji Jiu îl văzu, ridică o sprânceană și zâmbi, spunând:

– Ce bunuri are tânărul negustor aici? Pot să arunc o privire?

Shen Jue îngheță pentru o clipă, protejând instinctiv coșul cu mâna într-o postură defensivă și protectoare. Era un refuz evident.

Ji Jiu fu pentru o clipă luat prin surprindere – era prima dată când Shen Jue arăta o astfel de expresie la cuvintele sale. Simți imediat ceva ciudat în ea.

Cu toate acestea, expresia lui nu trădă nimic, deoarece continuă să zâmbească ușor și spuse:

– Se pare că acesta este un lucru foarte prețios pentru tânărul stăpân. Dacă este ceva neprețuit, cu siguranță nu mi-l pot permite. Îmi pare rău că te-am deranjat.

După ce spuse asta, Ji Jiu își strânse mâinile într-un gest politicos și conduse calul mai departe.

Deși Ji Jiu nu mai spusese nimic, Shen Jue simțise că era ușor nemulțumit. Ținând coșul strâns în brațe, Shen Jue murmură:

– Nu este o marfă. Cum aș putea să pun un preț pe el?

Simțindu-se abătut pentru că își supărase tatăl, Shen Jue rămase în urma caravanei lui Ji Jiu, mergând încet.

Spre seară, Ji Jiu îl chemă la masă. Văzând că venise din nou cu coșul după el și îl așezase pe bancă într-o parte, fără ca să-și relaxeze strânsoarea nici măcar în timp ce mânca, Ji Jiu devenise mai curios.

Curiozitatea nu era doar a lui Ji Jiu. Erau mulți alții mai curioși ca el, iar soldații care îl însoțeau în această misiune, erau și ei intrigați. Pentru că Shen Jue era garda de corp a lui Ji Jiu și era puțin superior lor, nu îi vorbeau deschis, dar nu se puteau abține să nu se uite la coș cu coada ochiului. Din când în când șușoteau între ei, felul lor de a fi fiind normal, dar păreau vicleni pentru Shen Jue.

În cele din urmă, când cineva încercase să atingă coșul, nemulțumirea lui Shen Jue explodase. Își trânti bețișoarele pe masă și spuse rece:

– Dacă îl atingi, îți tai mâna. Mă crezi sau nu?

Cuvintele sale erau dure, cu o urmă de aroganță dominatoare, ceea ce îl înfuriase pe soldatul care încercase să facă asta. Bărbatul replică imediat:

– Și dacă îl ating ce se va întâmpla? Se va rupe?

– Încearcă, dacă nu ți-e frică de moarte, spuse Shen Jue și expresia lui se întunecă.

Provocarea escaladase până în punctul în care soldatul întinse mâna. Shen Jue îl apucă de mână și îl strânse atât de tare, încât sunetul trosnetelor oaselor răsună în încăpere. Soldatul strigă rapid către Ji Jiu:

– Generale!

În tot acest timp, Ji Jiu mânca liniștit, ca și cum nu ar fi observat nimic. Abia când soldatul îl strigă, își ridică privirea și întrebă:

– Pe mine mă strigi?

Transpirația rece îi curgea de pe frunte. Shen Jue se uită și el la Ji Jiu, dar nu îi dădu drumul la mână. Ceilalți soldați din cameră își îndreptaseră cu toții privirea spre Ji Jiu.

Ji Jiu își lăsă bolul și bețișoarele jos, se șterse la gură și întrebă pe un ton calm:

– Este vreun general aici?

Tonul său era neobișnuit de blând, ca murmurul unei persoane nevinovate prinse într-o dispută, însă privirea sa era înghețată, ascuțită ca o sabie care tăia adânc.

Shen Jue eliberă imediat mâna soldatului, se lăsă în genunchi și spuse cu voce tare:

– Subordonatul a acționat nepoliticos. Te rog să mă pedepsești.

Schimbarea lui de atitudine fusese atât de bruscă, încât părea că ar fi repetat cuvintele de nenumărate ori. Soldatul cu încheietura dislocată rămase uluit, dar, întâlnind privirea rece a lui Ji Jiu, tresări și îngenunche și el.

Ji Jiu îi privi pe amândoi pentru o clipă, apoi își luă din nou bețișoarele și continuă să mai ia câteva înghițituri. Abia atunci spuse:

– Nu atinge nimic din ceea ce nu-ți aparține. Nu te-au învățat părinții tăi asta acasă? Dacă atingi lucrurile altora fără voie ar trebui să fii pedepsit.

Apoi continuă:

– În armată, indiferent de gravitatea situației, sunteți cu toții tovarăși. Cum puteți să începeți să vă luptați între voi așa din senin? Pe câmpul de luptă, singurii care vă pot salva sunt tovarășii voștri. Să nu credeți că îi puteți răni pe doar pentru că sunteți mai puternici. Vă veți face rău doar vouă înșivă.

Ji Jiu întrebă:

– Ați înțeles?

Ambii bărbați îngenunchiați răspunseră în același timp:

– Am înțeles.

Ji Jiu spuse:

– Repune la loc articulația dislocată și puneți-vă să mâncați.

Shen Jue îl ajută la refacerea articulației soldatului și se așeză înapoi în liniște pentru a-și termina masa. Restul soldaților, de asemenea, își ținură capetele plecate și nu se mai uitară la coșul din nuiele. Masa fusese terminată în tăcere.

Ji Jiu era destul de mulțumit.

După cină, Ji Jiu își termină treaba și îl chemă pe Shen Jue înăuntru. Shen Jue intră cu coșul încă legat la spate și întrebă:

– Generale, care este problema?

Ji Jiu spuse:

– Deschide chestia aia.

Fără să stea pe gânduri, Shen Jue răspunse:

– Nu!

Ji Jiu ridică tonul:

– Indiferent ce este înăuntru, sunt convins că actuala caravană îl poate proteja. Purtându-l în spate în fiecare zi, nu faci decât să atragi atenția și să inviți la necazuri. Fie îl deschizi și îmi arăți ce e acolo, ca să pot determina dacă într-adevăr nu poate fi transportat cu restul bunurilor, fie mâine îl legi de caravana de cai.

Shen Jue ezită mult timp înainte de a spune:

– Tată, chiar nu este o marfă.

Ji Jiu ridică din nou o sprânceană.

– Nu este o persoană vie, nu-i așa?

– Tată, trebuie să fi ghicit deja, spuse Shen Jue, cu fața tulburată.

– Oricum, nu este o persoană vie.

Fața lui Ji Jiu deveni palidă, ca și cum ar fi fost izbită de realizare. El murmură:

– Am ghicit, dar m-am înșelat.

Spunând asta, se apropie de coș, desfăcu singur frânghiile și îl așeză pe masă. Îl deschise personal. Chiar dacă Shen Jue ezitase, în cele din urmă cedase și privea în liniște cum Ji Jiu verifica interiorul coșului. Ji Jiu inspiră adânc, închise ochii și apoi ridică brusc acoperământul.

În același moment, Shen Jue își ținu respirația, privind nervos fața tatălui său. Ji Jiu deschise încet ochii și se uită pe fundul coșului din nuiele.

Înăuntru era un șarpe negru mare, gros cât un bol, încolăcit în spirală. Capul îi era culcat, ochii îi erau închiși și stătea complet nemișcat.

Ji Jiu își închise din nou ochii strâns.

Shen Jue, surprins de această reacție, se grăbi să acopere coșul, nedorind ca el să privească mai departe.

– Te-ai speriat? întrebă el îngrijorat.

În mijlocul agitației, vocea tremurândă a lui Ji Jiu întrebă:

– Este mort?

Shen Jue încremeni.

– Ce?

Ji Jiu spuse:

– Cum a murit?

Realizând neînțelegerea, Shen Jue clarifică imediat:

– Cine a spus că e mort? Este doar beat! A băut o sticlă întreagă de băutură celestă „Băutura de o sută de zile”. Va fi inconștient pentru cel puțin trei luni!

Expresia lui Ji Jiu se schimbă într-un mod ciudat.

– …Ce este mirosul acesta?

După o pauză, adulmecă aerul din interior și întrebă:

– Este atât de parfumat?

Shen Jue, observând stânjeneala tatălui său, îi continuă jocul.

– Este aroma vinului. L-am găsit datorită mirosului care învăluise întregul munte cu acest parfum.

– …

După un moment de tăcere, Ji Jiu întrebă:

– Unde l-ai găsit?

Shen Jue deveni tăcut, plecându-și capul în fața lui.

Ji Jiu întrebă:

– Ce s-a întâmplat?

După o pauză lungă, Shen Jue răspunse cu o voce ușor răgușită:

– În mormântul tatălui meu.

Auzind răspunsul, Ji Jiu se simți ca și cum ar fi fost lovit puternic în piept. O durere și o greutate ciudată îi umpluse inima, făcându-l aproape incapabil să mai stea în picioare. Ce creatură prostească era aceasta, un demon care păzea un mormânt. Credea că, stând lângă o grămadă de oase, va putea supraviețui? Credea că poate găsi consolare și companie alături de rămășițe?

Cu gândurile în dezordine, Ji Jiu suspină greu. După un timp îndelungat spuse:

– Înțeleg.

În interiorul coșului, șarpele mare se odihnea liniștit pe o mantie veche și zdrențuită din blană de vulpe pe care Shen Jue o recuperase din mormânt. Stătea ghemuit, sprijinindu-și capul de gulerul blănii, ca și cum s-ar fi cuibărit pe inima persoanei pe care o iubea, ignorând treburile lumești.