Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 16, volumul 2

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 2

Capitolul 16

Ji Jiu recunoscuse că astfel de lucruri nu erau potrivite pentru a fi transportate în caravană împreună cu mărfurile – de fapt, nu era cu totul imposibil, dar nu dorea să călărească un grup de cai speriați.

Chiar și închis într-un coș, șarpele tot ar fi provocat agitație pe drum. Sensibilitatea animalelor depășește uneori orice imaginație. Acești cai, aparent ascultători, deveniseră imediat agitați atunci când Shen Jue se apropiase de ei cu coșul, făcând pași înapoi și mișcându-și frenetic buzele groase, scuipând o mulțime de salivă spre Shen Jue.

Din fericire, acesta se feri rapid, altfel nu ar fi scăpat de ploaia de scuipat.

Toate animalele au instincte și vor opune rezistență atunci când simt pericolul. Ji Jiu nu avu de ales decât să fie de acord cu dorința lui Shen Jue, lăsându-l să-și care coșul din nuiele în urma caravanei.

În timpul călătoriei, Ji Jiu nu se putu abține să nu se uite din când în când în spate, privindu-l pe tânăr purtând coșul mare din nuiele în spinare. Nu gâfâia niciodată și mergea constant chiar și pe cele mai accidentate drumuri. Coșul din nuiele de pe spatele său nu se clătina niciodată. Iar când vântul și nisipul suflau ocazional, el își întindea mereu mâna pentru a îl proteja. Deși nu se întâmpla nimic și nu era necesar, acesta era un gest instinctiv de apărare.

Văzând asta, Ji Jiu nu se putu abține să nu se simtă puțin invidios. Se gândea că, deși șarpele își pierduse perechea, încă mai avea pe cineva dispus să stea lângă el și să-l protejeze cu grijă în timp ce acesta zăcea într-un somn adânc.

Sentimentul de a fi îngrijit astfel era ceva ce Ji Jiu nu mai experimentase niciodată. Mama sa murise de tânără, tatăl său era adesea pe câmpul de luptă și nu avea frați. Ca unic fiu al unui mare general la curtea imperială, cum ar fi putut el să-și arate vulnerabilitatea în fața altora?

Prin urmare, nu se gândise niciodată la ideea de a fi protejat de altcineva. Încă de la o vârstă fragedă fusese trimis la o școală unde întâlnise prieteni precum Chang Yin. Avusese parte de doi ani de fericire. Doi ani mai târziu, însă, această fericire fusese întreruptă. Intrase în palat ca însoțitor al prințului, în esență un ostatic ținut la curte pentru a-l descuraja pe generalul tată aflat la graniță. Cu toate acestea, nimeni nu știa că, din momentul în care intrase în palat, copilăria lui Ji Jiu fusese complet încheiată.

Acele momente inocente și blânde ale copilăriei fuseseră sfâșiate și aruncate într-un loc întunecat, lipsit de soare, în care sângele picura crud.

Palatul nu îi trata cu bunătate pe motiv că erau copii. Dimpotrivă, îi asuprea și mai mult, pentru că erau neputincioși să opună rezistență. Mai ales prințul, tot un copil, care fusese născut de o femeie care căzuse în dizgrație.

Uneori, în toiul nopții, Ji Jiu visa acel loc: curtea întunecată și pustie, mai mică și mai rea chiar și decât camera cu lemne de foc de la el de acasă. Îngenunchea pe pământul acoperit cu pietriș, înclinându-se în fața tânărului dinaintea sa. Pe atunci prințul – acum împăratul – stătea tăcut deoparte, strângându-și pumnii, neîndrăznind să verse o lacrimă. În acele vremuri, el știa că lacrimile sunt cele mai inutile lucruri.

Doar atunci când săbiile ajungeau la porțile orașului și unul dintre ei prelua puterea asupra vieții și a morții, ei îi puteau forța pe cei care îi priveau cândva cu dispreț să îngenuncheze și să recunoască înfrângerea.

În realitate, existau și alte opțiuni. Când prințul crescuse, își dăduse seama că băiatul pe care îl hărțuise în copilărie era unicul fiu al marelui general și astfel putea fi câștigat de partea lui.

Dar când realizase acest lucru, era deja prea târziu. Amintirile legate de mamele lor erau deja adânc întipărite în mințile lor. Umilința îndurată de Ji Jiu îl împinsese de mult în tabăra adversă – cea a dușmăniei ireconciliabile și a luptei până la moarte.

Aceasta era viața. Nesăbuința și aroganța tinereții puneau fără să știe o capcană ascunsă în destinul cuiva. Într-o zi, pe măsură ce își urmau calea, acea capcană avea să iasă la suprafață, să-i împiedice și, în cele din urmă, să le distrugă viața.

De atunci, viețile lui Ji Jiu și a prințului izolat fuseseră rescrise, modificând chiar cursul întregii dinastii.

Lui Ji Jiu nu-i păsa cum vor descrie cărțile de istorie lovitura de stat din acel an sau cum îl vor descrie pe el mai târziu. Nu îi păsa nimic din toate acestea. Făcuse ceea ce făcuse și nu simțea niciun regret.

Să fie așa cum s-a întâmplat.

Chiar dacă era împovărat de infamie, cel puțin împăratul căruia el îi ucise mama și frații era încă alături de el. Nu exista nimeni altcineva care să-i protejeze de cineva. Ei purtau împreună păcatele vărsării de sânge.

A fi protejat de cineva era ceva la care Ji Jiu nu se gândise niciodată. Poate că lunga călătorie îi dăduse suficient timp să mediteze la aceste gânduri ordinare.

Când mintea era ocupată, timpul zbura mai repede. Înainte să își dea seama, ajunseseră într-un alt oraș. Ji Jiu intră într-un han, unde întâlni alte caravane, unele mari care transportau mărfuri și altele mai mici, dar și călători singuri purtând pachete în spate. Ji Jiu își reduse și mai mult numărul de oameni, lăsând un grup numeros în orașul anterior și plănuind să lase un alt grup și aici.

Prea mulți oameni erau era întotdeauna un chin. În afară de confruntarea cu iscoadele Xiongnu, caravana trebuia să se apere de bandiții care cutreierau pământul galben. Cu cât erau mai mulți oameni într-un grup, cu atât mai repede devenea o țintă.

Lui Ji Jiu nu îi plăcuse niciodată să-i protejeze pe alții de loviturile de cuțit.

În acea seară, după ce se spălă, Ji Jiu se așeză la masă, planificând în liniște următoarea etapă a călătoriei. Mai era încă un drum lung de parcurs până să intre cu adevărat în deșert. Trebuia să reducă echipa la aproximativ cincizeci de persoane, ceea ce necesita ceva efort. Din moment ce împăratul îi trimisese pe acești oameni, nu putea renunța la ei dintr-o dată. Cel mai bine era să-i împrăștie și să se folosească pe deplin de abilitățile lor.

În timp ce era pierdut în gânduri, auzi o bătaie la ușă, urmată de o voce vag familiară:

– Tinere general Ji?

Ji Jiu își reveni instantaneu în fire și deschise ușa.

Afară se afla Shen Hai, în haina lui albastră, la fel de elegant ca atunci când se întâlniră prima dată. Ca întotdeauna, exista o urmă de ascuțime în ochii lui – nu îndreptată împotriva cuiva în special, ci ca și cum era înnăscută. Ji Jiu nu credea asta. De ce ar purta cineva o astfel de povară în privirea sa fără motiv? Cu siguranță, acest om avea o poveste în spatele său – nu avea nicio îndoială.

Ji Jiu fu oarecum surprins de apariția sa.

– De ce ești aici? întrebă el.

Shen Hai zâmbi.

– Tinere general Ji, nu mă inviți înăuntru?

Ji Jiu îl lăsă să intre, închise ușa în urma lui, turnă niște ceai și întrebă:

– Ai făcut o călătorie atât de lungă. Este o urgență?

Shen Hai, evident însetat, bău două cești de ceai înainte de a răspunde:

– Nu, nu este nimic urgent. Tocmai am auzit că generalul și-a dispersat trupele. Am vrut să te întreb dacă merită o decizie atât de riscantă. Scopul generalului este să-i zdrobească pe huni, nu să moară pe un pământ străin, nu-i așa?

Ji Jiu întrebă:

– Împăratul te-a trimis să mă întrebi asta?

Shen Hai răspunse:

– Nu, întreb doar eu.

Ji Jiu îi spuse:

– Maestrul Shen își face prea multe griji. Ji Jiu are motivele lui pentru a aranja lucrurile în acest fel.

Shen Hai insistă:

– Sper că generalul se va gândi de două ori.

Ji Jiu fu pentru o clipă uluit. Nu era un prost. Accentul repetat al celuilalt bărbat avea în mod clar motive ascunse. Mintea lui a făcu rapid legătura cu situația de la curte și îndoielile i se risipiră. Spuse rânjind:

– Ha, așa voi face.

Apoi se înclină în fața lui Shen Hai și spuse:

– Mulțumesc pentru reamintire, maestre Shen.

Shen Hai se grăbi să întoarcă plecăciunea, răsuflând ușurat, fața sa relaxându-se în cele din urmă. Expresia solemnă de pe chipul său se atenuă și mai tare atunci când bău o nouă ceașcă de ceai. Ca și cum ar fi fost întâmplător, întrebă:

– Am auzit că generalul a revăzut recent analele administrației Yongcheng. Este adevărat?

Ji Jiu se gândi că reputația iscoadelor imperiale – era demnă de acesta. El ceruse doar o copie a anuarului local, iar el era deja la curent cu asta. Cine știa câte speculații stârniseră acțiunile sale? Ji Jiu răspunse:

– Aud adesea povești în armată. Se spune că cea mai faimoasă poveste din ultimii ani este cea din Yongcheng. Acei oameni au făcut-o să pară atât de vie. Poate că are un sâmbure de adevăr în ea. Așa că, având ceva timp liber, am cerut să arunc o privire.

Shen Hai râse.

– Generalul se bucură cu siguranță de timp liber.

Apoi, ca și cum ar verifica, întrebă:

– Sunt curios ce poveste a captat interesul generalului?

Ji Jiu reflectă o clipă, după care spuse zâmbind:

– Maestrul Shen pare să fie interesat, pesemne citește și el adesea povești ciudate. De ce nu împărtășești și tu vreo două. Nu ar fi o modalitate bună de a petrece timpul?

Shen Hai râse copios.

– Dacă generalul nu dorește să spună motivul, nu voi insista. Dar, într-adevăr, știu câteva legende din Yongcheng – mult mai detaliate decât analele administrative.

– Oh? Chiar așa? răspunse Ji Jiu cu indiferență.

– Cât de detaliate?

Shen Hai se ridică în picioare, punându-și mâinile la spate, și se uită la Ji Jiu o vreme. Apoi se îndreptă spre fereastră, privi afară o clipă și începu încet să vorbească:

– Era la început de primăvară în acel an…

Era anotimpul în care pământul înghețat începea să se dezghețe. Florile și ierburile încolțeau, insectele își făceau vizuini prin sol, iar un tânăr stăpân, care fusese țintuit la pat ani de zile, admira lumina soarelui din fața ferestrei sale. Îl rugase pe servitorul său să-l scoată afară, înfășurat într-o mantie de blană, cu o pătură de lână moale în poală și cu un încălzitor de mâini în mânecă, pentru a se bucura de soarele strălucitor din curte.

Lumina soarelui era blândă, iar briza sufla, ridicând praful de pe podea și rupând frunze uscate, care căzură apoi în ceaiul tânărului stăpân.

Deși tânărul stăpân era bolnav și invalid de mulți ani, nu fusese niciodată neglijent și îi plăcea în mod natural să fie totul curat. Fără să stea pe gânduri, aruncase ceaiul fierbinte, vărsând peste un șarpe mare, care, de asemenea, ieșise să se scalde în lumina soarelui de la început de primăvară. Fără a ezita prea mult, șarpele se întoarse și îl mușcase cu putere. Colții săi veninoși se înfipseseră în încheietura mâinii tânărului stăpân și astfel veninul se răspândise în întregul său corp… Așa făcuseră cunoștință. Și acesta fusese începutul la tot ce a urmat apoi.

Shen Hai se întoarse, reveni la locul său de la masă și îl privi pe Ji Jiu, care părea cu mintea rătăcită. Zâmbind, spuse:

– Ceea ce este consemnat în analele administrative, deși sunt lucruri culese din auzite, nu sunt departe de adevăr. Dar originile și detaliile s-ar putea să nu fi fost explicate în mod clar în anale. Dacă ești interesat, generale Ji, nu ezita să mă întrebi. Îți voi împărtăși tot ce știu fără rezerve.

Ji Jiu întrebă:

– Cum de știi despre asta?

Shen Hai răspunse:

– Am călătorit mult în anii tinereții mele și, firește, am auzit câteva lucruri despre asta.

Ji Jiu îl ascultă, deși nu îl crezu în totalitate. Totuși, nu avea cum să insiste mai mult – nu era ca și cum l-ar fi putut forța să vorbească.

După ce așteptă o clipă, Ji Jiu spuse cu indiferență:

– Este doar o poveste. De ce trebuie să fie cunoscută atât de detaliat? Nu contează cât de ciudată sau întortocheată este, tot o poveste este… și nu are nimic de-a face cu mine.

– S-ar putea ca această poveste veche să aibă cumva vreo legătură cu tânărul Shen? întrebă Ji Jiu.

În timp ce Ji Jiu vorbea, expresia lui Shen Hai se schimbase subtil, ca și cum Ji Jiu ar fi atins un nerv sensibil. Dar își recăpătă rapid calmul, zâmbind și spunând:

– Generalul se duce cu gândul prea departe. Am crezut doar că generalului i-ar putea plăcea povestea, așa că am împărtășit-o. Din moment ce generalul nu este interesat, o voi lăsa așa.

Ji Jiu zâmbi slab, schimbă subiectul și începu să vorbească despre altele. Cu toate acestea, atmosfera rămase rece, iar Shen Hai, incapabil să stea confortabil, se scuză în cele din urmă și plecă.

Coborând treptele hanului, poate din cauza întunericului, Shen Hai nu îl observă pe tânărul ieșind din grajduri. Tânărul făcu o pauză, holbându-se intens la silueta care se retrăgea. Abia după ce silueta lui Shen Hai dispăru în spatele ușii, tânărul se întoarse, mergând prin coridorul îngust pentru a-l găsi pe Ji Jiu.

Ji Jiu făcea patul. După ce întinse plapuma și o netezise, împinse coșul din nuiele spre interior. Chiar atunci auzi o bătaie în ușă.

Shen Jue stătea afară. Auzind vocea lui Ji Jiu invitându-l să intre, împinse ușa și intră. Primul lucru pe care îl observă erau cele două cești de ceai aflate încă pe masă, cu șuvițe de abur care se încolăceau, căldura lor fiind încă prezentă.

Shen Jue întrebă:

– Cu ce treabă venise acea persoană la tine, tată?

Ji Jiu spuse:

– A venit să-mi amintească că această călătorie s-ar putea să nu fie una liniștită.

După o scurtă pauză, el adăugă:

– Îl cunoști?

– E o veche cunoștință, răspunse Shen Jue, ezitând un moment înainte de a continua:

– Dacă vine să ceară ajutor și tata îl poate ajuta, atunci te rog să o faci. Nu este o persoană rea.

Avându-l pe Shen Jue alături de el de ceva timp, aceasta era prima dată când Ji Jiu îl auzi adresându-i o cerere. Fusese uimit să audă asta, dar își recăpătă rapid calmul. Fără să pună alte întrebări, răspunse simplu:

– Bine.

Ji Jiu acceptase cu ușurință, iar Shen Jue nu fu deloc surprins. El doar zâmbi, ochii săi rotunzi îngustându-se. În timp ce râdea cu gura deschisă, își dezvălui doi dinți ca de tigru, arătând ca un copil.

Ji Jiu se gândi:

S-ar putea să nu supraviețuiesc acestei călătorii. Cum aș putea să-l ajut?

Shen Hai poate că nu avea un titlu sau o poziție oficială, dar era un consilier în care împăratul avea mare încredere – un om cu perspective nelimitate. De ce ar avea nevoie de ajutor de la cineva ca el?

Deși aceste gânduri îi trecură prin minte, Ji Jiu păstră tăcerea. Nu întrebă ce legătură exista între acel bărbat și Shen Jue. Oricare ar fi fost relația lor, nu avea nimic de-a face cu el.

Shen Jue se duse să-l ajute să facă patul, ajustând pernele și coborând perdelele baldachinului. Apoi spuse:

– Tată, culcă-te devreme. Mâine în zori trebuie să pornim din nou la drum.

Ji Jiu răspunse cu un simplu:

– Hmm.

Prin paravanul aspru și vechi, privi silueta acestuia plecând. După ce auzi zgomotul ușii închizându-se, ieși de după paravan pentru a o încuia. Se întoarse apoi lângă marginea patului, se așeză pe lateralul acestuia și privi coșul mare din nuiele, rămânând năucit pentru o vreme.

În timpul zilei, Shen Jue purta coșul pe spate. Dar noaptea, când stăteau la han, nu putea să îl țină lângă el. Shen Jue împărțea dormitorul cu ceilalți soldați, iar într-o cameră aglomerată, cu multe mâini dornice să îl deschidă, acesta era departe de a fi în siguranță. Dacă cineva ar fi umblat la coșul lui și l-ar fi deschis, fără îndoială ar fi provocat probleme serioase. Așa că, pe timpul nopții, coșul fusese oprit în camera lui Ji Jiu pentru a fi sub supravegherea acestuia.

Ji Jiu știa că șarpele nu ar fi trebuit să se afle aici, totuși acceptase să rămână, punându-l să doarmă chiar lângă el. Deschise coșul din nuiele și se uită la șarpele mare care dormea liniștit înăuntru. După ce îl urmări o vreme, mormăi:

– Arăți mai plăcut așa.

În timp ce vorbea, băgă mâna înăuntru, scoase șarpele și îl așeză pe patul tocmai făcut. Dădu coșul gol la o parte, acoperi șarpele cu o pătură, după care se urcă el însuși în pat învelindu-se cu o altă cuvertură.

Șarpele își petrecuse ultimele zile închis în coș. Chiar dacă existau găuri mici pe lateralul coșului, interiorul tot era sufocant. Ji Jiu nu avea o înclinație pentru cruzime. Deși cei doi aveau o istorie complicată de încurcături și ranchiune, el nu ar fi profitat de situație – pentru a-l pune în pericol pe șarpe. Această figură asemănătoare șarpelui nu îi făcuse rău, așa că nici Ji Jiu nu voise să fie crud.

Ji Jiu se hotărâse să scoată peste noapte șarpele din coș pentru a-l lăsa să respire.

Apoi Ji Jiu se înveli, închise ochii și adormi repede. Călătoria fusese epuizantă, departe de plăcerea vizitării unor obiective turistice, iar el se simțea foarte obosit. Aroma slabă de vin fermentat emanată de șarpe învălui patul, făcându-l să se simtă ca și cum ar fi băut câteva pahare ușoare, ușor amețit și dornic de somn. Ji Jiu adormi imediat, căzând într-un somn adânc imediat ce închise ochii.

Părea să aibă un vis, de parcă Yi Mo s-ar fi întors la forma sa umană, trezit din beție. Stătea lângă pat, aplecându-se și privindu-l.

Ji Jiu își deschise ochii, îl privi pentru o clipă, apoi îl întrebă:

– Ești mai bine acum?

Yi Mo nu răspunse, ci doar îl privi în liniște. Genele sale groase proiectară umbre sub pleoape, expresia sa fiind nuanțată de o tristețe subtilă.

Probabil mișcat de acest lucru, Ji Jiu își coborî privirea și spuse încet:

– Ce te supără?

Yi Mo rămase tăcut, dar se așeză lângă el, privindu-l cu o față serioasă.

Ji Jiu continuă:

– Tu ar trebui să-ți cultivi calea pentru ca într-o zi să devii un nemuritor, lipsit de griji. Nu ar fi asta minunat? De ce cauți să te încurci cu mine… Eu nu-ți pot oferi nimic și tu știi asta.

Yi Mo era tăcut în continuare, dar dădu ușor din cap.

Ji Jiu spuse:

– Din moment ce ai înțeles asta, de ce nu ai plecat?

Atunci când îl întrebă asta, Yi Mo își coborî capul și își lipi buzele de ale lui, pecetluindu-i gura.

Ji Jiu se zbătu o clipă, dar în momentul în care buzele și limbile lor se împletiră, corpul său se înmuie de tot. Limba lui Yi Mo îi invadă gura, explorând și lingând fără voie, înfășurându-se în jurul limbii sale și sugând-o profund. Corpul lui Ji Jiu tremură, întreaga sa rezistență și sfidare prăbușindu-se. În scurt timp urechile i se colorară într-un roșu aprins.

Sărutul intens se extinse de la gură în jos. Buzele reci ale lui Yi Mo se mutară apoi pe partea laterală a gâtului său, sugând pielea de-a lungul curbei în jos. Oprindu-se o clipă în zona claviculei, îl mușcă, provocându-i o ușoară durere, după care o calmă plimbându-și limba peste ea. Ji Jiu tremură ușor, respirând neregulat în timp ce zăcea pe pat. Yi Mo își coborî buzele de pe claviculă și mai în jos, apoi îi slăbi hainele pentru a-i expune pieptul strălucitor de umezeală și pentru a-i lăsa niște urme roșii.

Buzele lui Yi Mo apucară sfârcul acestuia și începură să-l sugă. Ca reacție, micuțul boboc se întări instantaneu, devenind o mică pietricică în gura lui Yi Mo. Acesta îl lingea fără oprire, făcându-l să se înmoaie din nou, umflându-se ușor sub apăsările limbii lui.

Respirația lui Ji Jiu deveni neregulată, panica și amorțeala răspândindu-se, provocându-i o senzație de furnicături în tot corpul. Întinse mâna pentru a-l îndepărta pe Yi Mo, nedorind să-l lase să continue mai departe.

Respirația îi era atât de grea, încât inima îi bătea nebunește.

Dar Yi Mo, sprijinit de pieptul său, continuă să se concentreze pe sfârc, trecându-și limba peste el în mod repetat și mușcând ocazional când mai ușor, când mai puternic.

– Mmm.

Ji Jiu scăpă un sunet nazal moale plin de poftă înăbușitoare.

Cu acest sunet se risipi brusc atmosfera de intimitate. Ji Jiu își deschise imediat ochii. Trupul său era ud de sudoare, iar respirația îi era neregulată.

Fusese un vis.

Patul simplu de lemn era nemișcat, cu perdelele colorate atârnând în jurul lui. Stătea întins acolo la fel ca înainte, mirosul slab al vinului persistând în aerul liniștit, fără nicio urmă că cineva ar fi fost acolo.

Ji Jiu suspină ușurat, dar simți imediat o senzație bruscă de umezeală pe pieptul său. Ridică rapid pătura subțire de pe corp.

Șarpele negru cu burta aurie era încolăcit în jurul taliei și a picioarelor sale. Capul i se odihnea pe piept, la fel ca în vis, iar limba i se mișca lingându-i sfârcul neîncetat.

Hainele îi erai desfăcute de mult, iar lumina lumânărilor îi dezvăluia sfârcul umflat și strălucitor, radiind o alură seducătoare.

Fața lui Ji Jiu deveni de un roșu aprins, arzând ca un apus de soare înflăcărat până aproape de gâtul său. Poate că din cauza scenei ciudate și șocante din fața lui, îngheță instantaneu, nefiind capabil să reacționeze.

Privea în gol cum șarpele continua să îl lingă cu limba lui bifurcată trecând, în mod repetat, peste sfârcul său, făcându-l să sufere de o durere surdă.

– Ah!

Un strigăt scurt îi scăpă pe gură, iar Ji Jiu își reveni într-un final în fire. Apucă capul șarpelui, fără să-i mai pese dacă acesta l-ar putea mușca, îl ținu strâns, trăgând frenetic de corpul șarpelui încolăcit în jurul său. După mai multe încercări, reuși să desprindă șarpele de el și sări cu viteză din pat.

Înainte de a-și putea aranja hainele, vocea alarmată a lui Shen Jue se auzi strigând:

– Tată!

Băiatul intră grăbit în cameră, cu sabia în mână, apropiindu-se de pat.

Șarpele de pe pat rămăsese adormit, continuându-și visul dulce, cu limba fâlfâind în aer.

Bărbatul care stătea în picioare avea părul răvășit, iar fața îi era extrem de îmbujorată. Hainele sale dezordonate expuneau acel sfârc neobișnuit de roșu și vizibil.

Shen Jue îngheță pe loc la vederea lui, se întoarse fără a spune vreun cuvânt și dispăru imediat.

Ji Jiu se simți ca și cum ar fi fost cuprins de flăcări, întregul său corp arzând fierbinte, chiar și ochii devenindu-i roșii.

Își luă sabia și o ridică deasupra patului. Dar exact când lama era pe cale să cadă peste șarpe, se opri brusc, rămânând suspendată în aer la câțiva centimetri deasupra șarpelui.

Fața lui Ji Jiu alterna între palid și roșeață înainte de a deveni complet îmbujorată.

După ce stătu în această poziție o lungă perioadă de timp, Ji Jiu aruncă sabia deoparte, fiind prea furios pentru a mai spune ceva. Voia să înjure bestia! Să-i certe nerușinarea! Să-l blesteme…

În cele din urmă, mintea lui deveni complet dezordonată și, printre dinții strânși, reuși să spună doar două cuvinte, ferme și hotărâte:

– Șarpe rău!