Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 29, volumul 2

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 2

Capitolul 29

Ji Jiu se trezi amețit când soarele era deja sus pe cer. Deschise ochii şi simţi o durere de cap îngrozitoare. Îi închise la loc şi rămase nemișcat, cu mintea complet goală. Se simţea ca și cum ar fi fost în haosul creației, când cerul și pământul erau încă un ou uriaș, iar el era copilul care dormea în el, ignorant și neștiutor. Nu avea nicio amintire, niciun trecut, nicio istorie și niciun viitor. Era inconştient de lume, într- o stare liniștită şi fericită de uitare.

Dar până la urmă el nu era un copil. Odată ce ceața beției se ridică, scene din ceea ce se întâmplase începură să îi treacă prin minte ca niște fragmente fugare. Ji Jiu clipi, trezindu-se complet.

Tragând plapuma din jurul său, Ji Jiu se ridică din pat, rezemându-se de tăblia patului în timp ce trăgea perdeaua.

Ceea ce se aștepta să vadă – haosul și dezordinea – nu era deloc la vedere. Biroul era aranjat cu grijă, documentele oficiale erau aşezate în ordine, cerneala și pensulele puse la locul lor, chiar și ceașca de ceai era intactă pe masă. Nimic din rămășițele sfărâmate pe care și le amintea.

Ji Jiu crezu aproape că avusese halucinații şi că totul nu fusese decât un vis.

Dar apoi, văzu ulciorul cu vin.

Dezgropat din pământ, acesta purta încă urme de murdărie și nu fusese curățat sau deschis. Ca un fruct proaspăt scos din pământ, acesta emana un parfum natural, stând drept în mijlocul mesei lungi.

Era vinul de primăvară pe care îl ceruse. Ji Jiu își aminti totul acum.

Odată cu această amintire veni și imaginea persoanei care dezgropa ulciorul în zorii zilei, intrând pe furiș în curtea altuia. Nu era sigur dacă scena era mai mult comică sau mai mult tristă.

Cu toate acestea, fața lui rămase calmă, ca și cum nimic din toate acestea nu ar fi avut de-a face cu el.

După ce stătu o vreme, se ridică, aranjă patul și duse așternuturile afară să le cureţe. Dădu jos pânza de brocart murdară, aduse o găleată de lemn și se duse la râu să o spele.

În timp ce făcea aceste treburi, chipul lui Ji Jiu era indiferent ca întotdeauna. Doar când îşi coborî capul pentru a freca petele suspecte de pe țesătură, spatele urechilor se înroși ușor. Chiar și rușinea sa fusese subtilă și tăcută. Era atât de jenat încât nu arătă nicio expresie.

După asta, Ji Jiu nu îl mai văzu pe Yi Mo.

Mult așteptatul decret imperial nu sosise încă, dar Ji Jiu rămase, calm,  răbdător, petrecându-și zilele bând, pictând, citind cărţi și cântând la țiteră. Trecuse un an, cu soarele răsărind și apunând peste mica curte, fără a primi vreo veste.

Bătrânul mut se ocupa în continuare de el, curățând zilnic curtea și pregătind mesele lui Ji Jiu. Singura schimbare notabilă fusese că, la începutul primăverii, corespondenţa lui Ji Jiu devenise mai frecventă. Aproape la fiecare câteva zile, cineva călare pe cal venea şi bătea la poarta lui.

Deși bătrânul mut era un om de la ţară, înțelegea că locuitorul acestei curți nu era o persoană obișnuită. Dacă se întâmpla ceva, era vorba probabil de chestiuni militare.

Într-o zi, bătrânul mut aduse un băiat de vreo paisprezece sau cincisprezece ani, cu două împletituri atârnându-i peste urechi și o expresie timidă, pentru a-l vedea pe Ji Jiu.

Deoarece bătrânul nu putea vorbi, îl lăsă pe băiat să vorbească singur. Copilul era atât de timid încât fața i se înroși înainte de a putea rosti măcar un cuvânt. Ji Jiu, văzând situația, înțelese deja o mare parte din ea și întrebă:

– Ai venit să mă vezi pentru că vrei să intri în armată?

Bătrânul mut dădu viguros din cap, gesticulând spre băiat și apoi spre Ji Jiu, indicând că îşi dorea ca Ji Jiu să-l ia pe băiat sub aripa sa.

Ji Jiu îl întrebă dacă are frați, iar băiatul scutură din cap. Apoi îl întrebă dacă are părinți, iar băiatul dădu rapid din cap.

Ji Jiu spuse:

– Dacă mă urmezi la război și mori pe câmpul de luptă, cine va avea grijă de mama ta în vârstă? Cine va avea grijă de tatăl tău în vârstă? Cine va duce mai departe linia familiei tale? Un fiu unic trebuie să stea acasă, aceasta este regula. Nu mai spune nimic.

Cu asta, îl refuză pe băiat.

Ochii băiatului se înroșiră și fugi fără să a mai spune vreun cuvânt.

Bătrânul mut gesticulă în semn de apărare, iar Ji Jiu îl privi o vreme înainte să înțeleagă. Se pare că băiatul avea într-adevăr un frate mai mare, care se înrolase în armată cu cinci ani în urmă și care murise ulterior. Frații fuseseră apropiați, iar după moartea fratelui său, băiatul mai tânăr era hotărât să se răzbune. Neavând o cale de urmat, auzi că în această curte locuiește un general și  ceru ajutorul bătrânului mut.

Ji Jiu nu spuse nimic, stând mult timp cu mâinile la spate înainte de a-i zice în cele din urmă:

– Fratele său a murit pentru pacea locuitorilor orașului, nu pentru o singură persoană. Dar el se alătură armatei din răzbunare personală, neglijându-și părinții. Nu este nici loial, nici filial. Nu-l vreau.

Bătrânul mut deschise gura, dădu din cap și plecă.

Astfel de lucruri mărunte se întâmplau ocazional, dar viața mergea mai departe ca de obicei. Băiatul, totuși, deveni o prezență insistentă, apărând la curtea lui Ji Jiu la fiecare câteva zile pentru a îngenunchea în faţa porţii, sperând că Ji Jiu va ceda.

Ceea ce nu înțelegea el era că, pentru Ji Jiu, a-i arăta milă însemna un act de cruzime față de părinții săi. Așa că Ji Jiu îl ignora și  rămânea în interiorul curții. Nu-l deranja să fie văzut ca răuvoitor, mai ales când se simțea justificat.

Într-o zi de vară, rândunelele zburau pe cer, oprindu-se ocazional sub streașina lui Ji Jiu pentru a-și hrăni puii înainte de a zbura din nou în grabă.

Ji Jiu se aplecă peste fereastră, privind micul cuib de sub streașină. Se întreba dacă puii își vor răsplăti părinții când vor crește mari. Privi cuibul pentru mult timp înainte de a se întoarce la treburile sale.

Bătrânul mut stropea cu apă și mătura curtea. Din când în când, se uita spre fereastra deschisă, unde putea vedea o foaie mare de hârtie albă pe birou, presărată cu pete de roșu. Vederea slabă a bătrânului și distanța îl împiedicau să distingă exact ce picta Ji Jiu. De fiecare dată când îi livra mâncarea, Ji Jiu acoperea hârtia cu o pânză albă, în mod clar nedorind ca cineva să o vadă.

Dar nu toată lumea îşi putea înăbuşi curiozitatea. În ciuda vârstei sale, curiozitatea bătrânului mut rămase la fel de puternică ca întotdeauna.

De multe ori arunca o privire pe furiș, dar Ji Jiu era prea absorbit de pictura sa pentru a observa, expresia sa fiind concentrată și nuanțată de tristețe în timp ce mânuia pensula.

Bătrânul se întreba ce pictează Ji Jiu. Se simțea frustrat de vederea sa slabă.

În acel moment, se auzi o bătaie în poarta curții. Crezând că era un alt mesager, bătrânul se grăbi să răspundă, cu mătura încă în mână. Dar când deschise poarta, doi bărbați cu săbii se năpustiră înăuntru. Deși săbiile lor erau în teacă, bătrânul fu surprins și începu să tremure scăpând mătura la pământ.

Urmară apoi alți patru bărbați, toți îmbrăcați în negru, cu expresii reci și disciplinate. Îl dădură la o parte pe bătrân și formară două rânduri ordonate, stând în poziție de drepți.

Chiar și bătrânul mut, ignorant în afaceri lumești, înțelesese că acestea erau persoane importante. Se ghemui repede pentru a-și ridica mătura și se retrase într-o parte precaut.

Înăuntru, Ji Jiu își rula cu calm tabloul. Până să-l pună la loc, persoana pe care o aștepta intrase deja pe poartă.

Împăratul, îmbrăcat ca un cărturar, intră în curte şi își plimbă privirea de jur împrejur înainte de a striga iritat spre ușa închisă:

– Ji Jiu!

Abia atunci ușa se deschise. Ji Jiu îngenunche chiar în pragul ușii și răspunse rece:

– Maiestate.

Bietul bătrân mut, care se ascundea în spatele porții curții, aproape că își mușcă mânerul măturii la auzul cuvântului „Maiestate”.

Împăratul intră în casă, iar Ji Jiu se ridică pentru a închide ușa. Chiar înainte ca ușa să se închidă complet, Ji Jiu zări cum Shen Jue stătea la poartă, în curte, fixându-l cu privirea.

Gâtul i se strânse instantaneu. Ji Jiu își coborî ochii și închise ușa.

După mai bine de un an de despărțire, tatăl și fiul se înfruntau din nou cu neliniște și teamă reciprocă.

În privinţa unor oameni, cu cât îi ții mai aproape de inima ta, cu atât mai puțin știi cum să îi tratezi.

Împăratul se aşezase pe scaunul obișnuit al lui Ji Jiu, răsfoind documentele de pe birou înainte de a le arunca nepăsător. Se holbă la Ji Jiu îndelung înainte de a vorbi în cele din urmă.

– Ai fost bine în ultimii doi ani?

– Da, răspunse Ji Jiu.

– N-ai mai fost acasă de doi ani. Nu ți-e dor de ea?

– Ba da, spuse Ji Jiu.

– Am venit să te văd astăzi, spuse împăratul.

– Mm.

Împăratul deveni oarecum enervat, făcând o faţă posomorâtă și spunând:

– Ai de gând să-mi răspunzi doar cu un singur cuvânt la întrebările mele?

Ji Jiu răspunse:

– Nu îndrăznesc.

Împăratul pufni şi spuse:

– Acum cu două cuvinte.

Ji Jiu nu se obosi să argumenteze, întorcându-și fața pentru a privi pe fereastră. Mirosul florilor plutea prin aer, iar împăratul spuse brusc:

– Au trecut mulți ani de când nu am mai mâncat orez cu flori de salcâm.

Se gândi că Ji Jiu va răspunde, dar Ji Jiu ridică pur și simplu o sprânceană și întrebă cu seriozitate:

– Ce vrei să spui cu asta?

Împăratul fu complet nedumerit.

După un timp, râse exasperat și spuse:

– Las-o baltă. Știi de ce am venit astăzi. Trebuie să fi auzit niște vești militare. Armata Xiongnu s-a mobilizat. După calculele mele, vor ajunge la porțile orașului în două luni.

Ji Jiu întrebă:

– Mă laşi să plec?

– Ar trebui să merg eu însumi? replică împăratul.

– Am crezut că Maiestatea Sa intenționează ca eu să-mi trăiesc restul zilelor în pace, spuse Ji Jiu.

Împăratul făcu o pauză pentru o clipă înainte de a răspunde încet:

– Nu aș spune că nu m-am gândit la asta.

Ji Jiu nu se așteptă la acest răspuns și fu pentru un moment uimit.

– În toţi aceşti ani… spuse împăratul cu seriozitate.

– …tu ești singurul care mi-a rămas alături.

Din acest motiv, nu putea suporta să lase ultima persoană care îl înțelegea cu adevărat să dispară din această lume.

Întotdeauna îl proteja și îl ținea aproape pe Ji Jiu. În concluzie, nu era nimic mai mult decât o mică dorință egoistă a unui împărat.

Dar cu inamicul care se apropia de poartă, această dorință egoistă trebuia să fie lăsată deoparte şi să îşi privească tovarășul, care îl însoţise atâția ani, îndreptându-se spre câmpul de luptă.

Astăzi, îmbrăcat simplu, împăratul nu mai părea a fi împărat. Era ca și cum ar fi fost încă acel prinț din anii trecuți, capabil să își împărtășească gândurile cu un tovarăș de încredere.

Dar, la urma urmei, el era împăratul acum – suveranul tuturor celor de sub ceruri.

Împăratul scoase talismanul tigrului pe masă, vocea sa revenind din nou la tonul înalt al celui care domnea:

– Întoarce-te mâine la cazarmă. De azi înainte, tu ești marele meu general.

Ji Jiu rămase tăcut pentru un moment lung înainte de a spune în cele din urmă:

– Nu voi da greș. Îmi voi îndeplini misiunea.

– De data aceasta, hunii au trimis o armată numeroasă. Dacă îi poți respinge, problemele care vor urma…

Privirea împăratului se ascuți ușor.

– Militarii din afara curţii nu trebuie să aștepte de fiecare dată decret de la curte.

După o scurtă pauză, adăugă:

– Nu vă faceţi griji legate de provizii.

Ji Jiu își ținu capul aplecat, o arcuire slabă formându-se la colțul gurii.

– Am înțeles.

În timp ce pleca, împăratul se întoarse brusc și spuse:

– Acel fiu adoptiv al tău, garda ta de corp care şi-a neglijat îndatoririle sale – l-am adus. Ţi-l voi preda. Îl poţi pedepsi cum crezi de cuviință.

Apoi plecă.

În urma sa rămaseră gardianul „neglijent” Shen Jue și Ji Jiu, care fusese abandonat cu mult timp în urmă. Și, într-un colț al curții – bătrânul mut, rămas uimit de mult timp în spatele porţii.

Shen Jue făcu un pas înainte și salută, testând apele în timp ce strigă:

– Tată…

Înainte ca apelativul să fie rostit complet, Ji Jiu îl întrerupse:

– Spune-mi general.

Shen Jue își plecă capul și spuse:

– Generale.

– Pregăteşte niște rații de hrană uscată . Plecăm mâine, spuse Ji Jiu, fără a-i da vreo pedeapsă sau a-i face o mustrare.

Se întoarse în camera lui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Târziu în acea noapte, Ji Jiu desfăcu sulul de pictură. Hârtia era plină cu flori de piersic în plină înflorire, nuanțele lor vibrante fiind captivante. Dar nu era pictura lui Yi Mo.

În marea roşie de flori strălucitoare se aflau două figuri care se suprapuneau. Persoana de dedesubt era acoperită cu petale de flori de piersic, având capul înclinat pe spate și ochii pe jumătate închiși. Deși era clar un bărbat, trăsăturile siluetei aveau o urmă slabă de farmec. Picioarele sale erau ridicate, înfășurate în jurul taliei persoanei de deasupra sa. Aceasta avea părul lung și desfăcut care îi ascundea fața, lăsând vizibilă doar curbura corpului în timp ce se strângea în spațiul dintre picioarele celuilalt.

Făceau dragoste.

Povestea de dragoste în marea de petale căzute și printre florile înflorind era lipsită de orice urmă de vulgaritate, radiind doar o tandreţe și o intimitate de nedescris.

Ji Jiu își ridică pensula, adăugând ochii, nasul și buzele la fața bărbatului.

Era o față identică cu a lui.

Și totuși, era clar că nu era el.

Petalele pluteau peste tot, acoperind pământul și întinzându-se până la ceruri într-o mare nemărginită de roșu aprins. Roşul strălucitor era orbitor pentru ochi, dar atunci când cădea peste cele două figuri împreunate aducea pace şi linişte.

Titlul picturii era “Acasă “.

Ji Jiu privi pictura pentru mult timp. În cele din urmă, desfăcu o altă foaie de hârtie și, după un moment de contemplare, începu o nouă schiță. De data aceasta, era o reprezentare simplă: un mormânt cu o piatră funerară și iarbă sălbatică crescând peste el.

Era mormântul unui general.

Pictura se intitula, de asemenea, “Acasă “.

După ce înfășură cu grijă picturile, Ji Jiu aduse un vas de foc şi arse până la cenuşă toată munca sa asiduă de mai bine de un an.

A doua zi, totul fusese pregătit. Shen Jue stătea la poartă cu caii, așteptând.

Înăuntru, Ji Jiu stătea lângă pat, pierdut în gânduri. Expresia lui era nuanțată de o tristețe inconfundabilă.

În cele din urmă, se aplecă, sprijinindu-și fața de perna moale de lângă el. Inspiră adânc, adulmecând mirosul persistent al celui care se culcase odată acolo.

Era aceeași tandrețe revărsată de afecțiune ca cea pe care o pictase el.

Yi Mo era alături, ascuns în umbră, privind de la distanță. Cu personalitatea lui, ar fi trebuit să facă un pas în față pentru a râde de el.

Dar nu o făcuse. Stătu acolo în liniște, privind cum Ji Jiu închidea ochii și inspira parfumul de pe perna aflată pe patul în care dormise.

Privi dragostea profundă, nespusă, gravată în expresia lui.

O clipă mai târziu, Ji Jiu se ridică cu fața calmă și indiferentă ca întotdeauna, îşi ajustă poziţia, îşi luă sabia și ieși afară.

Cu o singură încuietoare, sigilă tot ceea ce se întâmplase – și tot ceea ce avea să se întâmple – în interiorul curții.

Fragment in lectura Anei LuBlou