Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 30, volumul 2

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 2,

Capitolul 30

În iarna celui de-al paisprezecelea al erei Jianyuan[1], armata Xiongnu se apropiase făcând presiuni asupra orașului. Marele general Ji Jiu conduse 80.000 de soldați în întâmpinarea inamicului. După trei zile de lupte crâncene, hunii se retraseră zece mile și își stabiliseră tabăra pe panta Xiemapo.

Era abia începutul iernii, însă vremea era neobișnuit de rece. În acest an, fenomenele cerești erau ciudate. După retragerea hunilor, ninsese timp de trei zile. Prima zăpadă veni cu mai bine de o lună mai devreme decât de obicei, lăsând să se întrevadă anomalii necunoscute.

Shen Jue aduse pe cineva să îl vadă pe Ji Jiu. Era Shen Hai.

Shen Hai zâmbi și îl salută respectând eticheta unui subordonat. Ji Jiu rămase uluit pentru o clipă înainte de a spune ezitant:

– Tu ești ofițerul meu care se ocupă de provizii?

Shen Hai răspunse:

– Sunt un nou funcționar, așa că vă rog să aveți răbdare cu mine, domnule general.

Ji Jiu nu se așteptase ca împăratul să îl numească pe Shen Hai ofițerul său cu proviziile. Pe de o parte, se gândi că era o risipă de talent, dar pe de altă parte, se simți ușurat. Cu Shen Hai prin preajmă, chiar dacă războiul ar dura zece ani, nu ar trebui să se îngrijoreze că armata va rămâne fără hrană.

Firește, el se gândi și la faptul că prezența lui Shen Hai era, probabil, menită să îl monitorizeze în numele împăratului.

Dar în acest moment, Ji Jiu nu voia să se gândească la astfel de lucruri. De-a lungul anilor, indiferent de câte decizii nemiloase luase împăratul, niciodată nu îl tratase nedrept pe Ji Jiu. Încrederea și bizuința pe care i le acordase erau incontestabile.

După ce zăpada se opri, Ji Jiu îl duse pe Shen Hai la zidul de apărare al orașului. Privind de la înălțime, pământul era ca o întindere vastă de alb.

Ji Jiu rămase tăcut pentru mult timp, privind în depărtare, pierdut în gânduri. Shen Hai, care stătea în spatele lui, privi mult întinderea albă din fața sa înainte de a spune:

– Generale, nu trebuie să îți faci griji cu privire la provizii.

Ji Jiu se întoarse la auzul acestor cuvinte și îl întrebă:

– Serios?

Shen Hai răspunse imediat:

– Serios!

– Și dacă intenționez să lupt timp de zece ani? întrebă Ji Jiu zâmbind slab, făcând neclar dacă întrebarea era serioasă sau spusă în glumă.

Shen Hai încremeni, incapabil să răspundă ferm de această dată. Zece ani de război – câți civili ar fi murit și câți arginți ar fi fost cheltuiți? Nu putu găsi un răspuns direct.

Văzând ezitarea lui Shen Hai, Ji Jiu îl bătu pe umăr și îi spuse:

– A fost doar o glumă, nu trebuie să o iei în serios. Noi am putea rezista zece ani, dar cum și-ar putea permite armata Xiongnu asta? Pur și simplu se vor retrage – nu se vor mai juca cu noi.

Shen Hai răsuflă ușurat și se calmă înainte de a întreba:

– Cum plănuiești să lupți, generale?

Ji Jiu răspunse:

– Dacă ai fi în locul meu, tu cum ai lupta?

– Armata noastră este plină de soldați de elită și de generali puternici. De când am pacificat sudul, am petrecut ani de zile antrenându-ne, așteptând această bătălie, spuse Shen Hai.

Apoi adăugă:

– Atâta timp cât generalul conduce trupele, îi putem învinge într-o lună.

Ji Jiu îl ascultă, dar nu spuse nimic.

Simțind că ceva nu era în regulă, Shen Hai întrebă:

– Cum intenționează Marele General să lupte?

– Fără luptă.

Răspunsul din două cuvinte al lui Ji Jiu fu rostit cu o fermitate neobișnuită, în mod clar o concluzie la care ajunsese după o analiză atentă.

Shen Hai, cu sângele clocotind, simți cele două cuvinte ca și cum o găleată de apă cu gheață ar fi fost turnată peste el, lăsându-l înghețat până în măduva oaselor. Stătea acolo, pe zidul orașului, uimit, incapabil să înțeleagă sensul din spatele cuvintelor lui Ji Jiu „fără luptă”. Nu știa dacă acest răspuns trebuia raportat împăratului.

Ce voia să spună cu asta? Shen Hai vru să îl întrebe pe Ji Jiu, dar când își ridică privirea și îl găsi pe Ji Jiu coborând deja zidul orașului.

În acea noapte, Ji Jiu trimise mesageri în orașul imperial, cerându-i împăratului niște oameni.

O lună mai târziu, oamenii pe care îi ceruse sosiră. Ji Jiu, însoțit de Shen Jue, se duse personal să îi întâmpine. Când cele două părți se întâlniră, nu se putură abține să nu râdă cu voce tare, bătându-se reciproc pe umeri și făcând schimb de salutări.

Treizeci și șapte de călăreți – o parte din echipa cu care se aventurase în deșert în acel an. Din cei cincizeci care intraseră în deșert, doar treizeci și șapte se întorseseră.

Ji Jiu își dorea de mult să-i mute pe acești oameni de lângă împărat sub comanda sa, dar nu găsise niciodată o scuză bună. Chiar și acum, nu avea niciuna. Pur și simplu îi ceruse și obținuse ceea ce voise.

La urma urmei, cu Shen Hai servindu-i drept ofițer de provizii, părea puțin probabil ca împăratul să ezite să trimită cei puțin peste treizeci de oameni.

Desigur, împăratul nu avusese nicio obiecție. Acest război era pentru imperiul său, așa că fusese cu adevărat generos.

Cu toate acestea, acțiunile lui Ji Jiu treziră suspiciuni în rândul trupelor. Mulți se întrebau ce punea la cale.

De când armata Xiongnu sosise în oraș, Marele General Ji Jiu condusese trupele în luptă doar o singură dată, comandând personal soldații într-o luptă de trei zile înainte de a se întoarce. După asta, hunii se retraseră zece mile.

Retragerea Xiongnu se datorase parțial pierderii primei bătălii, dar fusese și ca o testare. Ambele părți culeseseră informații valoroase despre forța, moralul și compoziția trupelor celeilalte în urma întâlnirii.

După ce se întoarse în oraș, Ji Jiu ordonă ca porțile orașului să rămână bine închise, iar soldații să se concentreze doar pe apărare, nu și pe atac.

După ninsoarea abundentă de acum o lună, forțele Xiongnu se regrupaseră și lansaseră un nou asalt asupra orașului. După o zi și o noapte de lupte, zidurile orașului rezistaseră, iar hunii fuseseră nevoiți să se retragă încă o dată spre panta Xiemapo.

Ji Jiu nu se obosi să îi mai urmărească. Porțile orașului rămaseră închise și niciun soldat nu fusese trimis după ei.

În ultima lună, armata Xiongnu lansase mai mult de zece atacuri asupra orașului, toate fiind întâmpinate cu măsuri defensive stricte. Trupele, cândva cu moralul ridicat și pregătite de luptă, se aflau acum nesigure de scopul lor. De ce nu luptau?

Astfel, când se răspândi vestea că Ji Jiu își convoca generalii pentru o întâlnire, ofițerii înfierbântați se grăbiră să vină în sala de consiliu, temându-se că imprevizibilul general s-ar putea răzgândi și ar putea anula lupta.

Chiar și Shen Hai, ofițerul cu proviziile, sosise grăbit și găsise un loc discret pentru a asculta în liniște discuția.

Odată ce toată lumea se adunase, Ji Jiu sosise punctual, luând loc în capul mesei și întinzând harta de apărare a orașului.

– Poarta de sud, poarta de nord și porțile de est și de vest au avut parte de bătălii recente, începuse Ji Jiu să spună, plimbându-și privirea peste grup.

– Am calculat – de la prima bătălie, pierderile inamicului le-au depășit cu mult pe ale noastre în fiecare atac. De ce?

– Pentru că nu sunt pricepuți la atacarea orașelor, răspunse Ji Jiu la propria întrebare.

Apoi continuă:

– Hunii lansează atacurile călare – sunt scunzi, corpolenți și cei mai potriviți pentru luptele de cavalerie. Între timp, noi am petrecut ani de zile antrenând arcași, care își pot atinge ținta cu precizie de la o sută de pași distanță. Mai mulți luptători de-ai lor au murit mai mult din cauza săgeților noastre decât din cauza pietrelor rostogolite în timpul atacurilor lor.

– În războiul de asediu, noi deținem avantajul, concluzionă Ji Jiu.

– Moralul lor este aproape epuizat, adăugă el.

Apoi se lăsă pe spate în scaunul său, ridicând ușor mâna.

– Acum, spuneți-mi voi cum ar trebui să luptăm în continuare?

Generalul locotenent Cheng Yu făcu un pas în față și spuse:

– Din moment ce au fost epuizați, ar trebui să trimitem o armată mare și să-i zdrobim într-o singură lovitură rapidă.

Cineva replică:

– Marele General a spus că hunii excelează la tirul cu arcul călare. Chiar dacă trimitem o armată numeroasă, s-ar putea să nu obținem avantajul.

Altcineva spuse:

– Supraestimați inamicul.

Un altul răspunse:

– Acesta este adevărul.

Încăperea se transformă rapid în haos.

Ji Jiu se aplecă peste masă, sprijinindu-și mâinile de ea, fără a face ceva, strângându-și pumnii. Din când în când, intervenea, arătând spre stânga și spunând:

– Ai dreptate.

Apoi, câteva momente mai târziu, se întorcea spre dreapta și spunea:

– Hmm, ai și tu dreptate.

Remarcile sale nu făceau decât să pună paie pe foc, escaladând discuția într-o ceartă aprinsă.

Văzând că cele două părți erau pe punctul de a intra în conflict, Ji Jiu se ridică în cele din urmă în picioare, bătu cu mâinile în masă și spuse pe un ton egal:

– Aveți dreptate.

Camera amuți instantaneu, cele două părți încetând cearta și întorcându-se cu fața spre generalul lor.

Ji Jiu își înclină capul, mijindu-și ochii, și cu un zâmbet spuse:

– Ce zici de asta? Unde este Shen Jue?

Shen Jue apucă de mânerul sabiei și făcu un pas înainte cu o plecăciune.

– Generale.

– Tu și generalul Cheng Yu veți lua trei mii de soldați în seara asta și veți merge să le faceți o vizită armatei Xiongnu, spuse Ji Jiu.

– Da, răspunse Shen Jue.

Cheng Yu îngheță pentru o clipă înainte de a exclama:

– Trei mii? Chiar și uciderea de iepuri ar necesita mai mult de atât!

Ji Jiu răspunse:

– Este ca și cum ai încerca să prinzi iepuri în timp ce jefuiești prin iarbă.

El continuă:

– Armata Xiongnu a călătorit mii de kilometri până aici așteptându-se la o luptă grea. Dar, în schimb, noi nu ne-am mișcat trupele, iar ei nu au putut pătrunde în oraș. Moralul lor este deja scăzut. Veți merge acolo ca să îi provocați, astfel încât aceasta să continue să atace mâine orașul.

Așezându-se înapoi pe scaun, Ji Jiu chicoti, tonul său devenind brusc răutăcios.

– Vreau ca ei să cheltuiască toata averea pe care au acumulat-o de-a lungul anilor, spuse Ji Jiu calm, după care adăugă:

– Folosiți-le toată hrana și moralul, apoi mâncați-le carnea.

Răutatea pură din cuvintele sale îi lăsă pe toți fără cuvinte.

Într-un colț, Shen Hai nu mai putu rămâne tăcut. Se strecură în față și întrebă:

– Deci cum va lupta Marele General?

– Vreau să-i epuizez de toate resursele și moralul pe care le-au acumulat de-a lungul timpului, spuse Ji Jiu calm.

– Vreau să le epuizez proviziile și starea de spirit, apoi să mă ospătez cu rămășițele lor.

Își propusese să își păstreze propria putere cât mai mult posibil, asigurându-se că un număr cât mai mare din soldații săi vor supraviețui războiului. Apoi, cu acea putere conservată, avea să anihileze complet inamicul.

Ji Jiu își planificase de mult timp strategia, temându-se doar că hunii ar putea deveni prea precauți și ar putea refuza să își cheltuiască forțele pentru mai multe atacuri.

S-a întoarse spre Shen Jue și Cheng Yu și le spuse:

– Înfășurați copitele cailor în pânză, purtați armură ușoară și porniți într-o oră. Voi aduce întăriri pentru a vă acoperi retragerea. Indiferent de câți inamici veți ucide sau câte pierderi vom suferi, aveți la dispoziție doar o oră.

Cei doi luară act de ordinele sale și se retraseră pentru a face pregătirile.

Uitându-se la harta apărării orașului din fața sa, Ji Jiu își plimbă încet degetele de-a lungul liniilor acesteia și spuse:

– Un an. După un an își vor retrage trupele, iar atunci vom ataca.

Începutul războiului era diferit pentru fiecare general.

Pentru Ji Jiu, era doar un început.

În acea noapte, la miezul nopții, trei mii de soldați părăsiră liniștiți orașul, avansând zece mile pentru a lua cu asalt tabăra hunilor. În mijlocul frigului pătrunzător, apariția lor bruscă părea ca un vis. Generalul inamic, Wu Laer, își organiză disperat trupele pentru a răspunde inamicului, dar imediat ce situația începu să se schimbe în favoarea lor, cei trei mii de soldați se retraseră.

Wu Laer își conduse forțele în urmărire, dar, la jumătatea drumului, din ambele flancuri apărură brusc soldați prinzându-i într-o ambuscadă. Torțele se aprinseră în toiul nopții, iar haosul  cuprinse câmpul de luptă.

Mica forță de urmărire dispăru instantaneu în unitatea principală, lăsându-l pe Wu Laer fără altă opțiune decât să se retragă. Până în zori, iscoadele raportară că armata Xiongnu se retrăsese cu încă douăzeci de mile.

O jumătate de lună mai târziu, cornurile de asediu răsunară din nou. Armata Xiongnu, acum plină de frustrare, lansă un nou asalt asupra orașului.

Ji Jiu se urcă pe zidul orașului și privi în jos la trupele dens înghesuite dedesubt. În sfârșit, zâmbi.

În mijlocul forțelor inamice, comandantul hunilor, regele cel înțelept Yelu De’e, stătea călare pe calul său. De departe, acesta văzu figura marelui general aflat în vârful zidurilor orașului.

Ji Jiu îl văzu și el.

Regele Xiongnu. Ji Jiu îl privea în tăcere, spunându-și că trebuie să aștepte. Nu putea risca viața soldaților săi în mod nesăbuit.

Un an. Încă un an. Când se vor retrage, va fi rândul lui să atace.

[1] Era Jianyuan – epoca de domnie folosită de împăratul Wu al dinastiei Han (140 î.Hr. – 135 î.Hr.), primul din istoria Chinei.