Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 5

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Capitolul 5 – Relație afectuoasă

Anul acesta plouase abundent. În anii precedenți, ploaia nu fusese niciodată atât de frecventă în acest sezon, dar anul acesta era ciudat – trecuse o jumătate de lună și doar două zile fuseseră însorite.

Shen Qingxuan învățase de mult cum să-și petreacă timpul. Prins în casă, nu era neliniștit, doar asculta cu răbdare ploaia zi după zi, în timp ce se rezema de fereastră.

Sunetele ploii lovind frunzele, căzând pe streașină, picurând în borcanele de ceramică din curte… le surprindea atent pe fiecare cu urechile sale, discernând diferențele lor subtile, găsind acest lucru destul de interesant.

În curte, florile vibrante tremurau sub ploaie, verticalitatea lor de dinainte dispăruse, dar tot aveau un farmec unic. Când starea de spirit îl lovea, Shen Qingxuan lua o foaie de hârtie și picta peisajul ploios, distrându-se.

Seara, după cină, se scălda într-o baie caldă cu un miros slab de plante medicinale până când pleoapele îi deveneau prea grele pentru a le ridica. Abia atunci suna clopoțelul pentru a chema un slujitor care să îl ajute să se culce.

În seara asta, ploua din nou torențial.

Shen Qingxuan se gândi că Yi Mo nu va veni, așa că se duse la culcare devreme. Dar cum nu adormea, se ridică în fund pe pat, cu o măsuță pătrată în fața lui, pe care așeză o tablă de șah[1]. Aranjase piesele după o veche problemă de șah dintr-o carte.

Piesele alb-negru, inițial împrăștiate, formară brusc conexiuni strânse sub mâna lui – uneori ca o mie de trupe angajate într-o luptă aprigă, alteori ca un tigru care iese din cușcă și lovește direct în centru.

Tocmai când era concentrat pe aranjarea pieselor, perdelele patului părură să fluture ca și cum ar fi fost adiate de vânt, ridicând ușor un colț.

Shen Qingxuan ridică privirea surprins, uitându-se prin voalul verde.

Camera era goală. Dar Shen Qingxuan știa că el sosise, așa că ridică repede perdeaua și făcu semn cu mâna spre spațiul gol.

Simțind că se apropie un val de aer rece, Shen Qingxuan puse în grabă piesele de șah pe masă, apoi scoase hârtie și cerneală din dulapul de lemn de lângă pat și scrise:

– Vântul și ploaia sunt aprige, de ce nu vii sus să stai puțin?

La scurt timp după aceea, patul mare se mișcă ușor, iar pe pătura subțire presată de sub masa de șah apărură urme.

Sunetul ploii de afară era puternic și neîncetat. Shen Qingxuan crezuse că nu va veni pe o astfel de vreme, așa că purta doar un halat interior alb, cu gulerul lăsat, avea părul răvășit, iar agrafa de păr deja scoasă. Aspectul său era destul de neglijent.

Abia când Yi Mo se așeză în fața tablei de șah își dădu seama de imaginea sa nepotrivită și scrise repede:

– Am crezut că nu vei veni.

După ce scrise asta, se uită spre spațiul gol din fața lui, dar nu văzu nicio mișcare.

Shen Qingxuan era destul de surprins. De când se cunoscuseră, Yi Mo, deși extrem de rezervat, nu fusese niciodată nepoliticos – răspundea întotdeauna când era întrebat.

Care era problema astăzi?

În timp ce se gândea la asta, hârtia de pe masă fu ridicată, iar pensula din mâna sa fu luată de o forță exterioară, fiind mutată în partea opusă.

Apoi, pe hârtie apărură cuvintele:

– Rămas bun.

Yi Mo părăsea muntele, îndreptându-se în altă parte.

Inima lui Shen Qingxuan tresări atunci când citi asta, calmul său fiind spulberat. Luă în grabă pensula din aer și smulse hârtia, mâzgălind o întrebare grăbită despre unde se duce și când se va întoarce, pierzându-și complet calmul.

Hârtia și cerneala îi fură luate din nou din mâini, iar cuvintele erau scrise cu linii îngrijite, fără nicio grabă. Yi Mo căuta ceva de două sute de ani, iar recent găsi în sfârșit un indiciu. Bineînțeles, trebuia să părăsească muntele pentru a-l recupera.

Shen Qingxuan se calmă în cele din urmă.

După un timp, curiozitatea puse stăpânire pe el și îl întrebă ce era acest obiect atât de prețios pe care până și Yi Mo abia aștepta să îl recupereze.

Pensula făcu o pauză pentru o clipă înainte să scrie două caractere:

– Pielea uscată.

Shen Qingxuan rămase uimit.

Poate pentru că lucrul pe care el îl căuta de atâta timp își arătase în sfârșit o oarecare speranță de a fi găsit, Yi Mo părea să fie într-o dispoziție bună. Desfăcu din nou hârtia și începu să-i spună povestea sa de peste două sute de ani în urmă, când după ce trecuse cu succes de tribulația sa, Yi Mo se ascunsese în munți pentru a năpârli, dar pielea sa uscată dispăruse în mod misterios.

Deși Yi Mo nu se gândea prea mult la asta, fiind un demon vechi de o mie de ani, totuși pielea sa nu era un obiect obișnuit. Dacă cineva ar fi luat-o, ar fi provocat probleme. Prin urmare, el o căutase în toți acești ani.

Abia astăzi apăruse un semn despre prezența ei.

Auzind asta, Shen Qingxuan puse întrebări mai detaliate, iar Yi Mo răspunse la toate fără rezerve, aducând inevitabil în discuție unele evenimente din trecut și dezvăluindu-și originile. Yi Mo nu se simțea deranjat să împărtășească asta, dar Shen Qingxuan, fiind interesat, reținea totul cu atenție.

În tot acest timp, Shen Qingxuan îl cunoscuse doar ca pe un demon șarpe, fără a ști nimic despre trecutul său. Abia acum aflase că Yi Mo devenise demon la îndrumarea cuiva și că patria lui era foarte, foarte departe.

Shen Qingxuan luă pensula și întrebă:

– De ce ți-ai părăsit patria?

Yi Mo se gândi o clipă, după care răspunse cu un singur cuvânt:

– Haos.

Pentru oameni, o patrie însemna rădăcina sufletului; pentru un șarpe era doar un loc de naștere. Cândva fusese doar un șarpe mic și ignorant, care dormea când era sătul, hiberna iarna și se trezea primăvara. Trăia într-o peșteră de munte, neștiind de lume.

La acea vreme, lumea era în haos, cu cinci state și zece națiuni implicate în războaie fără sfârșit. Cu toate acestea, în această epocă haotică, o sută de școli de gândire se confruntau, cu savanți, înțelepți, eroi și războinici care apăreau unul după altul. Epoca cunoscuse un amestec incredibil de figuri puternice, atât umane, cât și demonice. Existau, de asemenea, cultivatori taoiști, alchimiști, discipoli ai lui Maitreya și diverse alte secte adunate în această lume turbulentă, creând o tapiserie vibrantă și complexă.

Ca un șarpe mic, el nu înțelegea haosul lumii umane și trăia mulțumit în colțul său. Dar nu se așteptase niciodată ca flăcările războiului să ajungă în cele din urmă la micul său munte verde.

Fumul luptelor ajunseseră la poalele muntelui.

Tobele băteau, zgomotul bătăliei era asurzitor, săbiile se loveau, iar sângele curgea șiroaie. Soldații se întorceau înfășurați în piei de cai.

Dar mulți alții își lăsaseră trupurile pe acel pământ, cu membrele tăiate și capetele decapitate împrăștiate peste tot.

Excesul de sânge vărsat și aspirațiile neîmplinite ale morților dădură naștere, în cele din urmă, demonilor, transformând muntele, odinioară pașnic, într-un loc cu vânturi constant înfricoșătoare.

La acea vreme, el era încă un șarpe mic și ignorant.

Dar unde apăreau demonii, apăreau și sfinții și nemuritorii.

Într-o zi, doi taoiști ajunseră la poalele muntelui, dintre care unul era un tânăr discipol, care își însoțea maestrul.

Era timpul trezirii creaturilor aflate în hibernare. Micul șarpe Yi Mo ieșise și el din peștera sa, alunecând prin iarbă și copaci în căutare de hrană. Dar, abia trezit din hibernare, corpul său era rigid și greu și se lovise din greșeală de pantoful taoistului.

Tânărul discipol scosese un strigăt speriat, ridicându-și piciorul ca să-l lovească, dar maestrul său îl oprise.

Micul șarpe Yi Mo, văzând că cei doi nu aveau nicio intenție de a-i face rău, era prea leneș să se mai deranjeze cu ei. Chiar dacă îi era foame, știa că nu-i poate mânca pe cei doi, așa că era pe cale să plece.

Dar taoistul mai în vârstă îl strigase.

– Tu, șarpe.

Știind că se referea la el, Yi Mo se oprise și își întorsese capul, fixându-l rece cu ochii săi mici și negri, ca și cum ar fi așteptat ca acesta să continue.

– Ești un șarpe interesant, destul de perspicace, spusese taoistul.

La acea vreme, Yi Mo nu se numea încă Yi Mo. Era doar o creatură târâtoare fără nume. Munții erau plini de păsări și fiare, și existau chiar și unele care se cultivaseră în spirite. Deși Yi Mo nu era interesat, el era vag conștient de existența acestor ființe. Nu se gândise niciodată să se cultive într-un spirit sau într-un demon, crezând că viața lui actuală era foarte bună.

Cu toate acestea, taoistul îi perturbase viața stabilă a acestui șarpe.

Taoistul scosese un flacon de vin de la brâu și spusese zâmbind:

– Văd că tocmai te-ai trezit din hibernare și trebuie să-ți fie foame. Ce-ai zice să-ți ofer niște vin?

În timp ce vorbea, acesta deschise flaconul.

Vinul, de origine necunoscută, avea o aromă parfumată. Deși Yi Mo știa că acea persoană avea intenții rele, îi era cu adevărat foame și, după o clipă de ezitare, bău din tărtăcuță.

Când terminase vinul și își ridicase din nou capul, constatase că lumea dinaintea lui se schimbase.

Pădurea odinioară înverzită era acum învăluită într-o ceață neagră și grea, amestecată cu nuanțe de roșu și verde. Lumea familiară căpătase o nouă înfățișare.

Taoistul rămase cu o atitudine zâmbitoare, ghemuindu-se pentru a-i explica care erau aurele demonice, care erau yao qi[2] și care erau yuan qi[3]. El explică, de asemenea, distincția dintre demoni și monștri și, în cele din urmă, puse vesel deoparte tărtăcuța de vin goală, spunând:

– După ce mi-ai băut vinul, ai devenit un demon. Nu mai ești viermele pe care oamenii îl prind pentru a-l jupui și a-l toca.

Yi Mo rămase uimit și fără cuvinte pentru o lungă perioadă de timp.

Taoistul îi dăduse apoi un nume și, mulțumit, se ridicase și plecase, fără să se ocupe de vreo treabă oficială, pășind ușor și indiferent la impactul pe care îl avusese asupra vieții unui șarpe.

Mai târziu, pe măsură ce Yi Mo, acum un demon șarpe, începuse să se cultive absorbind esența soarelui și a lunii, trebui să învețe să practice. Acceptarea faptului de a deveni demon nu fusese dificilă; provocarea consta în descoperirea creaturilor demonice care existau pe munte. Când era un șarpe mic obișnuit, acei demoni îl ignoraseră, dar acum, cu îndrumare divină, devenise extraordinar în ochii lor și era adesea hărțuit.

Yi Mo, care prefera în mod natural singurătatea, găsi asta deranjant.

În plus, păsările și fiarele din munte pe care Yi Mo le cunoștea, care se cultivaseră cu sârguință, trecuseră treptat pe cărări demonice, corupte de dragoste, ură, lăcomie, furie și iluzie, pierzându-și adevărata natură, ceea ce îl nemulțumea și mai mult.

În cele din urmă, demonul oriol[4] galben care făcea adesea zgomot pe la spatele său dispăruse brusc peste noapte.

Zgomotul și râsetele galopante ale demonilor îl forțaseră în cele din urmă pe Yi Mo să acționeze, exterminând liderul demonilor format din resentimentele soldaților care muriseră la poalele muntelui și curățând micii demoni care îl chinuiau zi și noapte. Apoi își părăsi patria.

Pe măsură ce experimenta mai mult, Yi Mo își dădea seama că taoistul care îl luminase știa că aura demonică a muntelui era prea grea pentru a fi supusă, motiv pentru care alesese acest șarpe mic pur și indiferent și îi dăduse putere, folosindu-l pentru a-l ucide pe liderul demonilor.

Lupta dintre demoni și monștri fusese echilibrată.

Dacă ar fi fost un om, cu un corp muritor, chiar și cu o putere comparabilă, tot ar fi suferit unele dezavantaje.

Yi Mo știa că fusese păcălit, dar nu își arătase furia sau bucuria, în schimb căutase cu calm un alt munte spiritual și se cultivase acolo încă o sută de ani până când obținuse forma umană și coborâse de pe munte. În cele din urmă, el găsise reîncarnarea taoistului și, după ce aproape îl făcuse să se spânzure de furie, se întorsese pe munte pentru a-și continua cultivarea.

Mai târziu, taoistul trecuse prin alte trei vieți și ajunsese în rândurile cerești. Toate acestea erau acum ca un fum din trecut.

Shen Qingxuan ascultă cu atenție trecutul său și, la final, nu se putu abține să nu-și coboare capul și să chicotească ușor, gândindu-se că acel taoist și acest șarpe aveau cu siguranță un început și un sfârșit.

Cu acest gând, își luă pensula și întrebă:

– Când te vei întoarce?

Yi Mo răspunse:

– Cel mai devreme, două luni, cel mai târziu, o jumătate de an.

Văzând că ar putea dura chiar și o jumătate de an, Shen Qingxuan, simțindu-se reticent, nu își mai ascunse emoțiile, chiar dacă nu devenise intim cu celălalt, și în ciuda faptului că nu era nefamiliar cu situația, întrebă doar:

– Chiar va dura atât de mult?

Demonul șarpe răspunse:

– Există multe spirite și monștri în acest munte. Dacă te simți singur, puteți arde niște tămâie pentru a-i invita.

Deși vorbea politicos și îngrijorat, tonul său rămase indiferent. Shen Qingxuan, nemulțumit, crezu că faptul că îl cunoștea pe acest demon șarpe era suficient și nu avea nevoie să invite alte spirite pentru a-i ține companie.

Își întoarse fața, acoperindu-și expresia cu părul său lung.

Yi Mo, care stătea vizavi de el, tăcu și el o vreme. După un timp, luă din nou hârtia și cerneala și scrise:

– Rămas bun.

Deși Shen Qingxuan stătea nemișcat, ochii lui continuară să-i urmărească mișcarea. Văzând cuvintele scrise pe hârtia albă, inima îi tresări, începând să bată mai tare. Chiar atunci, o lampă de lângă pat își amplifică scânteia, iar mâna lui de pe plapuma de mătase se strânse brusc cu putere, vârfurile degetelor devenindu-i aproape albe.

Baldachinul patului fusese ridicat din nou și deși forma sa nu era vizibilă, Shen Qingxuan știa că Yi Mo se pregătea să plece și simți un disconfort brusc.

Dependența era o trăsătură umană, iar Shen Qingxuan nu făcea excepție. Deși își ura dependența sa de acest demon, nu se putea gândi prea mult la asta. Singurătatea de aproape douăzeci de ani fusese plăcut schimbată în aceste câteva luni. Viața sa în alb-negru căpătase o strălucire diferită datorită acestei întâlniri neobișnuite, iar încrederea în această ființă extraterestră părea să se formeze involuntar, împreună cu dependența.

Cu toate acestea, trebuia să se despartă pentru o jumătate de an.

Relația afectuoasă, inițial imaginată, părea să eșueze.

Shen Qingxuan își întoarse fața brusc, luă pensula și scrise pe mult așteptata hârtie albă:

– Mi-ai arătat bunătate și mi-ai dat multe. După câteva luni de despărțire, o să-mi fie dor de tine. Din moment ce ai venit să-ți iei rămas bun, de ce nu mă lași să te văd de această dată? Chiar dacă e doar un vis la miezul nopții, gândindu-mă la conversația noastră la lumina lumânărilor, nu m-aș simți singur.

Lăsând pixul jos, Shen Qingxuan privi în partea opusă, rămânând tăcut pentru o vreme.

Știa bine că relația lor afectuoasă ar putea suferi o schimbare enormă din cauza acestei cereri.

Yi Mo nu se dezvăluise niciodată și era clar că acesta era obiceiul lui de sute de ani. Cum ar fi putut relația lor să devină atât de apropiată încât să schimbe un obicei atât de vechi?

Dacă Yi Mo refuza…

Shen Qingxuan începu brusc să transpire rece, având părul vâlvoi de la coadă până în vârful capului – dacă Yi Mo ar fi refuzat…

Nu îndrăznea să se gândească mai departe.

Chiar și o relație la fel de rece ca apa era mai bună decât o despărțire. Nu mai era un tânăr nesăbuit, cum putea să fie mereu atât de pierdut când se întâlnea cu el?

În timp ce Shen Qingxuan era neliniștit, suspicios și agitat, baldachinul patului începu să se miște ușor, ca și cum cineva l-ar fi luat și l-ar fi lăsat în jos.

Apoi, un colț de vestimentație neagră apăru pe pilota goală de dinainte. Shen Qingxuan își ținu respirația, cu mintea tulburată.

Cel la care se gândise începea să apară în fața lui. Fie că era emoție sau de altceva, nu îndrăznea să respire, fața lui palidă devenind roșie și chiar începu să simtă o oarecare amețeală.

Vraja de invizibilitate a lui Yi Mo fu ridicată rapid, dar el apăru lent în ochii lui Shen Qingxuan. Când fața lui Yi Mo, la fel de dreaptă și indiferentă ca scrisul său, apăru în sfârșit la vedere, Shen Qingxuan clipi, simțindu-și întregul corp înțepenit.

Văzând că vârful degetului lui Yi Mo producea un mic grup de flăcări verzi, care se îndreptau spre pieptul său, Shen Qingxuan se simți ca și cum ar fi fost lovit de pietricele și gâfâi brusc.

Realizând că uitase să respire, aproape sufocându-se, fața lui Shen Qingxuan se înroși.

După ce se uită la fața rece și ascuțită a lui Yi Mo pentru o vreme, Shen Qingxuan își luă pensula și scrise:

– Strălucitor și rezervat, de neegalat în lume.

Yi Mo ridică ușor din sprâncene, își folosi degetul pe post de pensulă și adăugă un rând lângă cele șapte caractere:

– Elegant și fermecător, cu grație naturală.

Văzând cuvintele, Shen Qingxuan își atinse instinctiv obrazul și își ridică privirea pentru a vedea o lumină trecătoare în ochii întunecați ai lui Yi Mo. Își dădu seama imediat că fusese tachinat. El îl lăudase sincer pe Yi Mo, în timp ce Yi Mo doar își bătea joc de el. Cu toate acestea, se îndrăgostise.

Fața lui Shen Qingxuan se înroși atât de tare, încât părea că va sângera, și mormăi:

– Șarpe rău.

Deși tăcută, expresia era clară.

Yi Mo nu arătă furie sau bucurie, lăsă doar un cuvânt pe hârtie:

– Asemenea.

Apoi, baldachinul patului se ridică, iar el dispăru.

__________________________________

[1] Qípán – tablă de şah pentru jocul wéiqí (围 棋), un joc de strategie apărut în China antică, în urmă cu 2-5.000 de ani în urmă

[2] yao qi (妖气, energie demonică)

[3] yuan qi (怨气,energie resentimentară)

[4] Oriolii sunt demoni de apă care se găsesc în lacuri și izvoare.