Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 8, Volumul 2

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 2

Capitolul 8

Poate că trecuse puțin timp, sau poate că trecuse un timp îndelungat. Tot ce știa Ji Jiu era că se simți năucit pentru o clipă, iar când deschise din nou ochii, persoana care îl penetra pe la spate se retrăsese deja, părăsindu-l. Dacă nu ar fi fost balta de sânge în care se scălda, ar fi crezut că totul fusese doar o iluzie.

O iluzie. Nu ar fi avut loc nicio crimă, nicio suferință, nicio baltă de sânge.

Ji Jiu se întoarse încet, cu mintea complet goală. În acel scurt moment, totul se terminase.

Ce rost mai avea să se gândească? Ji Jiu stătea întins în tăcere pe patul însângerat, uitându-se la tavanul întunecat. Nu era un prost. Era o persoană foarte sensibilă. Cum să nu observe tandrețea din privirea celeilalte persoane de fiecare dată când îl îmbrățișa? Poziția atentă, îmbrățișările calde, tandrețea blândă cu care îl atingea… Chiar și în noaptea nunții sale, Ji Jiu fu nevoit să recunoască că nu fusese niciodată atât de blând și de afectuos cu soția lui.

Și ce dacă?

Era ca o iluzie. Indiferent cât de dulce era afecțiunea, el era însă Ji Jiu, cel care nu dorea să fie supus de el. Acele momente de tandrețe și dulceață nu erau altceva decât o glumă proastă.

Nimic mai mult decât o mare farsă! se gândi Ji Jiu. Apoi închise ochii, prea îndurerat pentru a mai vorbi.

Era un om inteligent. Nu se întrebase el dacă această problemă nu era atât de simplă ca ura? Intimitatea contactului fizic era cel mai profund act din lume. Corpul celuilalt, pielea, mușchii, oasele, respirația… totul era complet expus în timpul actului. Ji Jiu înțelegea acest tip de dorință. Cu toate acestea, înțelegerea îl condusese la neîncredere.

Cum putea avea încredere? Ce ar schimba încrederea? Tot ce știa era că cealaltă persoană era un demon. Nu știa nimic altceva. Singurul lucru pe care îl știa era că el era Ji Jiu. Timp de peste douăzeci de ani, urmase o singură cale, iar acum se afla pe acest drum fără nicio altă direcție în fața sa. În spatele său erau soția și copiii, iar pe umerii lui se aflau responsabilități. El era Ji Jiu, generalul destinat să rămână în istorie. Această apariție bruscă a demonului era un obstacol pe care trebuia să îl depășească, ceva ce trebuia eliminat.

Ji Jiu atinse umezeala de sub corp, își ridică mâna la lumina slabă a lămpii cu ulei, privind urmele roșii de pe palma sa. Diferite nuanțe de roșu pâlpâiau în lumină, apărând ca un văl de mătase purpurie peste ochii săi, acea vioiciune pătrunzătoare, inundând peste tot.

Punctul de deasupra inimii începu să îl doară din nou, iar zona din spatele său, unde furia fusese dezlănțuită, părea să se trezească din amorțeală, trimițând valuri de durere.

Ji Jiu se ridică, aplecându-se să ridice haina aruncată pe jos și să o îmbrace, pașii lui fiind legănați în timp ce ieșea din cort. Durerea îl cuprinsese peste tot. Fiecare parte din corpul său îl durea și, pe măsură ce durerea îi ajungea la creier, Ji Jiu dorea să iasă să ia aer.

Imediat ce păși în afara cortului, aruncă o privire din obișnuință în jurul său, dar fu ușor surprins. Persoana care trebuia să fie de pază nu era la postul său.

Shen Jue nu era aici.

În acel moment, Ji Jiu își aminti de incidentul în care fusese prins mai devreme și simți o strângere de inimă, neputându-se abține să nu-și facă griji că vestea s-ar putea răspândi. Cu garda lui absentă, îngrijorarea deveni și mai mare. Ji Jiu, ignorându-și disconfortul, plecă să-l caute în grabă prin tabără.

În timp ce îl căuta, întâlni un soldat care patrula și îl întrebă dacă îl văzuse. Soldatul arătă spre câmpul deschis din afara taberei, spunând că îl văzuse pe Shen Jue ducându-se în direcția aceea. Ji Jiu fugi imediat după el.

În afara taberei era o singură cărare lată, inițial o pășune, care fusese culcată la pământ de copitele cailor. Ji Jiu îl căută pe drumul principal, dar după ce se gândi o clipă, o luă apoi pe cărarea mică din dreapta, pășind prin iarba plină de rouă. Merse până când auzi sunetul apei curgând. Râul părea să curgă în viteză, reflectând stelele sclipitoare, strălucind ca o lumină colorată. Ji Jiu se opri, privi în jurul ierbii, peisajul părându-i-se familiar. Acesta era râul în care sărise cândva.

Sunetul apei curgătoare era liniștit și totuși plin de viață. În sunetele liniștite, dar energice, Ji Jiu auzi un murmur.

Urmărind sunetul, văzu două umbre lângă o salcie groasă, stând față în față, foarte familiare una cu cealaltă, angajate într-o discuție. Nu înțelegea ce își spuneau, dar Ji Jiu știa că erau cei doi care nu trebuiau să fie niciodată împreună: unul era demonul pe care tocmai îl înjunghiase, iar celălalt era Shen Jue.

Ji Jiu se simți trădat. Era genul de trădare pe care o simți din partea celor apropiați, greu de suportat.

Deși îl cunoștea de puțin timp, Shen Jue îi dăduse un sentiment care îi era familiar. În clipa scurtă în care ochii lor se întâlneau, el dezvăluia o expresie copilăroasă. Uneori, Ji Jiu putea simți că această persoană îl privea în tăcere, cu ochii plini de reticență, ca o vrabie tânjind după cuibul ei. Nu știa când începuse totul, dar Ji Jiu ajunsese și el să îl privească ca pe propriul său copil, păstrând un ton autoritar în discuție, dar nutrind totuși un pic de indulgență față de el.

Ji Jiu se ghemui tăcut în iarbă, trestiile și spinii i se ridicau deasupra capului, ca și cum fiare sălbatice ar fi apărut din toate direcțiile, gata să îl înghită cu totul.

Nu știa cât timp stătuse așa, dar Ji Jiu își reveni în cele din urmă în fire din cauza șocului și a durerii din inima sa. Se autoironiză brusc: de ce să se mai chinuie?

Întotdeauna fusese așa; de ce să se deranjeze? Gândindu-se la asta, chipul său își recăpătă calmul. Lumina lunii strălucea prin ramurile și frunzele căzute peste fața sa, dându-i în mod neașteptat o senzație de răcoare.

Ji Jiu se întoarse în liniște cu intenția să plece, dar în acel moment, auzi vocea familiară nu departe, strigând furios:

– Tată, ce naiba ai de gând să faci!

Întregul corp al lui Ji Jiu îngheță.

Acea voce familiară era plină de vigoare și vitalitate, specifice pentru tinerețe, dar în acest moment era cuprinsă de furie în timp ce țipa:

– Nu știi că firea lui este una de a opune rezistență atunci când este confruntat cu forța? De ce ești atât de agresiv? Ce vrei să faci mai exact?

În timp ce Ji Jiu asculta vocea cum urla, mintea lui rămase confuză. La înțelegerea cuvintelor, el rămase șocat și incapabil să-și revină. Cei doi erau de fapt un tată și fiu? Persoana despre care vorbeau era chiar el?

După ce se gândi un moment, Ji Jiu se întoarse în poziția inițială, înaintând chiar cu trei pași mai în față, ascunzându-se din nou în umbră, încetinindu-și respirația pentru a asculta cu atenție.

Dar apoi nu se mai auzi niciun sunet. De fapt, existase un sunet. Auzise o altă voce, care plutea foarte departe, ca un ecou dintr-o altă lume. Oricât de mult se strădui să asculte, nu putu desluși acele șoapte.

Yi Mo era dezorientat.

În fața primei izbucniri de furie a lui Xiao Bao, expresia lui Yi Mo  arăta o urmă de confuzie.

Apucă pumnalul, examinându-l cu atenție în lumina slabă a stelelor și a lunii. Petele de sânge nu se uscaseră încă de pe el, emițând un miros slab și dulce. După ce privi pumnalul îndelung, își ridică privirea spre tânărul din fața lui, cel care îl numise tată, și întrebă confuz:

– De ce, acum că lucrurile au ajuns atât de departe, tot nu vreau să îi dau drumul?

Îl întreba despre Xiao Bao, dar părea mai degrabă că se întreba pe sine.

Shen Jue fusese luat prin surprindere pentru o clipă, gândindu-se la ceva, dar furia de pe fața lui dispăru ușor, ochii fiind cuprinși de tristețe.

– Tată… am crezut că îl căutai pentru că nu puteai suporta să te desparți de el.

Totuși, Yi Mo fu și el ușor uimit și răspunse rapid:

– Da.

– Dar…

Shen Jue ezită o clipă, exprimându-și încet speculațiile.

– …este cumva și ca să te forțezi să renunți?

Yi Mo încremeni vizibil, rămânând tăcut.

Shen Jue rămase momentan fără cuvinte, simțindu-i sentimentul acru care îi izvora din ochi. Își întoarse rapid fața și se uită la râul care curgea sub lumina lunii. După ce așteptă o vreme, spuse:

– Tata vrea să devină nemuritor, înțeleg… știu.

Yi Mo rămase în continuare tăcut, ca și cum nu ar fi avut nimic de spus. Shen Jue mai așteptă un moment înainte de a continua:

– Dar acest lucru este nedrept pentru el. În ultima lui viață, a fost îndrăgostit de tine, te-a dorit fără succes, nu a putut să obțină ceea ce și-a dorit în acea viață, dar nu a regretat. Nu te-a lăsat să-l cauți pentru că nu putea suporta să te vadă suferind astfel. Dar tu ai insistat să-l cauți, pe deplin conștient că se va ajunge la o situație ca asta… Și când l-ai găsit, l-ai rănit, forțându-l să riposteze. De acum încolo, ar trebui să profiți de ceea ce s-a întâmplat și să te retragi, dedicându-te cultivării pentru a deveni nemuritor.

În timp ce Shen Jue vorbea, vocea lui devenise răgușită, nuanțată de supărare și amărăciune.

– Este chiar atât de grozav să devii un nemuritor? Dacă nu l-aș avea pe tata, aș fi fost singur pe lumea asta și nu mi-aș dori deloc asta!

Poate că furia copilului îl stârnise, deoarece expresia lui Yi Mo se schimbă imediat și spuse:

– Dar am trăit aproape două mii de ani, am făcut totul cu scopul de a deveni nemuritor.

Vorbise ferm, dar tonul său purta o urmă de confuzie, ca și cum ar fi fost un copil naiv al cărui scop de două mii de ani fusese respins de o singură afirmație a lui Xiao Bao, făcându-l să șovăie.

– Dar în ceea ce privește problema de astăzi, chiar tata a spus că deși lucrurile au ajuns deja în acest punct, tot încă nu vrei să renunți? spuse Shen Jue.

– Dacă nu-i poți da drumul, cum poți deveni un nemuritor?!

Auzind asta, Yi Mo își coborî ușor privirea și îl întrebă:

– Și ce dacă ar fi așa? Și ce dacă ar fi așa?

Yi Mo mișcă pumnalul, lumina argintie a lamei strălucind în lumina lunii, străpungându-i rece privirea și inima deopotrivă.

Venise să-l găsească pentru că îi era dor de el, dar știa, de asemenea, că dacă nu scăpa de acest dor acest lucru i-ar fi împiedicat practica de a cultiva. Prima dată când se întâlniră, acea persoană era prinsă în momente tandre cu soția sa. Scena intimă îi străpunsese inima, iar el nu se putuse abține și îl penetrase cu forța, fără a simți niciun regret.

Acea persoană fusese întotdeauna a lui. Era persoana din brațele lui, cea care îl îmbrățișa iarna, cea care îi oferea căldură și blândețe. El era al lui.

După ce emoțiile se mai domoliră, pe măsură ce se liniștea și privea împrejurimile, se gândi că, din moment ce el făcuse deja o greșeală, ar putea la fel de bine să continue pe această cale. Dacă ar fi devenit dușmani, nu ar fi fost atât de rău dacă acea persoană l-ar urî un pic mai mult. Nu ar fi trebuit să existe nicio legătură în a doua viață. Dar cum legăturile din prima viață erau de nezdruncinat, trebuia să rezolve problema rapid. Cu furie în suflet, se gândise să-l ucidă, sperând să scape de acea dorință de tandrețe.

Odată ce această legătură ar fi fost ruptă, podul ar fi fost un pod, iar drumul ar fi fost un drum. Nu ar mai fi existat Shen Qingxuan și Yi Mo.

Dar pumnalul care îi străpunsese inima fusese dureros – dureros până în măduva oaselor. Cu cât îl durea mai tare, cu atât era mai reticent, ceea ce dovedea că totul era complet zadarnic. Încă nu putea să renunțe la el.

Încă voia să țină strâns în brațe acea persoană, voia să o îngroape adânc în oasele și sângele său, voia să se îngroape în corpul lui, înfășurat strâns până la rădăcini de moliciunea și căldura lui, să se simtă ca un rătăcitor care se întoarce acasă.

Yi Mo ținea pumnalul strâns, cu muchia ascuțită a acestuia înfigându-se în palma lui, străpungându-l până la os. Shen Jue  observa ce făcea tatăl său, așa că își folosi rapid magia pentru a smulge pumnalul, apucând ușor mâna însângerată, încercând să-i vindece rana.

Copilul din fața lui își coborî privirea, iar furia de mai devreme dispăru. Expresia lui era blândă și respectuoasă, plină de îngrijorare. Yi Mo se uită la el și, în cele din urmă, își retrase mâna, ca și cum ar fi vrut să răspundă, spunând:

– De acum înainte, nu-l voi mai forța.

Shen Jue rămase uluit și, după ce înțelese cuvintele sale, își strânse buzele într-un zâmbet și spuse cu blândețe:

– Tata nu va mai trăi mulți ani. Și nimeni nu poate controla ce se va întâmpla în viața viitoare. De ce să nu îl însoțești cu blândețe în timpul care i-a mai rămas? Cine știe ce ne rezervă viitorul?

Yi Mo tăcu pentru o clipă, uitându-se spre tufișurile mișcătoare din întuneric, și spuse:

– Ar trebui să te întorci în tabără.

Shen Jue se conformă și își puse rapid pașii în mișcare, dar luând-o înapoi pe o altă cărare.

Ji Jiu stătea ghemuit pe loc, fără să mai fi auzit nimic din ce spuneau. După ce așteptă o vreme și se plictisi să mai asculte, se hotărî să plece. Dar se opri la jumătatea drumului.

– Hei, tu…, spuse Ji Jiu.

Yi Mo se uită la el. Avea părul ciufulit, fără a ști câtă iarbă și câte frunze erau lipite de el, cu murdăria împrăștiată pe față – cu adevărat o priveliște jalnică. Suspină în sinea lui, ridicându-și mâna pentru a-i șterge murdăria și, sub lumina lunii, se uită la Ji Jiu, ai cărui ochi erau plini de precauție.

– Umiditatea este prea mare acum. Ar trebui să te întorci.

Ji Jiu nu răspunse, limitându-se să-l privească lung înainte de a spune:

– Este fiul tău?

Când întrebă asta, Yi Mo îl ignoră. Cum putea fi fiul său? În mod clar, părea mai mult copilul persoanei din fața lui. În viața trecută, avusese grijă de familia lui și nu fusese niciodată în stare să se descotorosească de ea. Cu toate acestea, acum întorcea spatele și refuza să recunoască asta. Yi Mo nu se deranjase să răspundă la această întrebare, spuse pur și simplu:

– Cu ce seamănă el cu mine? Evident, seamănă mai mult cu tine.

Ji Jiu se uită atent la trăsăturile lui și, într-adevăr, nu exista nicio asemănare. Totuși nu crezu cuvintele lui Yi Mo și pufni în loc de răspuns.

Fără un alt subiect comun de discuție, Ji Jiu se întoarse să plece. Dar fu oprit de Yi Mo, care îl apucă de umăr. Ji Jiu ripostă, dar Yi Mo părea doar să-i pună ceva peste cap.

Ji Jiu crezu că pune din nou ceva la cale și deveni palid. Când își dădu seama că Yi Mo îi pusese ceva în jurul gâtului, rămase din nou uluit, întinzându-și mâna pentru a-l scoate.

– Ce este asta?!

Yi Mo era destul de relaxat, privindu-l cum trăgea până transpirase. Apoi îi reaminti cu amabilitate:

– Nu o poți scoate. Nu ai putut s-o smulgi nici în viața anterioară, nu vei reuși nici în această viață.

Ji Jiu se opri și se uită în jos la mărgeaua roșie care atârna pe pieptul său. Mărgeaua roșie strălucitoare era atât de frumoasă încât nu se putu abține să nu întindă mâna să se joace cu ea, întrebând:

– Ce este?

– Folosește-o ca să mă chemi atunci când ai nevoie de ceva, spuse Yi Mo, întinzând mâna pentru a-i aranja gulerul dezordonat, adăugând:

– Acum te trimit înapoi.

Fără să aștepte ca Ji Jiu să reacționeze, își flutură mâneca, trimițându-l instantaneu, împreună cu mărgeaua, înapoi în cortul taberei militare, aterizând pe patul, care încă purta urme de sânge.

Într-o clipă, Ji Jiu căzu pe pat înfuriat, blestemându-l pe ticălos, înainte de a se ridica pentru a scoate așternuturile și pernele de pe pat, îngrămădindu-le pe jos, apoi aprinzând un foc pentru a arde totul.

Destul de ciudat, deși în cort focul era puternic și fumul gros, nu se răspândi niciun fir de fum, totul se risipi de la sine.