Întâlnire cu Șarpele Demon – Capitolul EXTRA 4

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 3

Capitolul EXTRA 4

Era din nou Qingming, atunci când Shen Jue se întoarse pe Muntele Luofu. Păsările și animalele de pe munte aveau o anumită spiritualitate. Deși nu luaseră încă formă umană, îl recunoșteau. Îl priveau pe acest om care venea an de an. În amintirile lor vii, de fiecare dată când se întorcea, el se ocupa de mica curte — înlocuia picioarele putrezite ale meselor, strângea îmbinările slăbite, repara pereții deteriorați de ploaie, curăța rezervoarele de apă acoperite de mușchi până străluceau și le umplea din nou cu apă de izvor. În ciuda eforturilor sale, curtea continua să se deterioreze ireversibil. Cu toate acestea, el se ocupa în continuare de ea, cu o licărire în ochi.

După-amiaza, fumul se ridica din coșul de fum al curții mici, purtând aroma mâncărurilor pregătite. Vinul cald era turnat într-un ulcior rafinat. Iar în cele din urmă, totul era așezat în fața unui mormânt.

Perechi de ochi de păsări și animale îl priveau îngenunchiat, făcând plecăciuni și odihnindu-se în tăcere rezemat de piatra funerară.

Deși persoanele dragi lui dispăruseră demult, acest loc rămăsese în continuare casa lui.

La fiecare festival Qingming, se întorcea pentru o scurtă odihnă și pentru a aduce un omagiu părinților, înainte de a-și lua pachetul și a pleca din nou la drum. An după an, ciclul se repeta.

Viața lui se redusese la doar două puncte: unul era mormântul de pe Muntele Luofu, iar celălalt se întindea într-o linie nesfârșită. Doar în timpul Qingming-ului anual, acea linie sinuoasă se întorcea brusc, revenind direct la primul punct înainte de a se întinde din nou la infinit.

Acest proces se repeta la nesfârșit. Nu vorbea despre suferință și nu se plângea de oboseală. Se simțea doar epuizat.

Când epuizarea devenea insuportabilă, își grăbea pasul, iar vântul, care îi șuiera în urechi, îi aducea în minte imaginea unui chip.

Era chipul unui împărat, care moștenise frumusețea de la mama sa concubină. Totuși, chipul său sfida cuvinte simple precum „frumos” sau „urât”.

Pentru că era un împărat, nimănui nu-i păsa de înfățișarea sa. Cui să-i pese? Pentru oficialii săi, el era conducătorul – de neatins și de neînvins. Pentru supușii săi, „împăratul” era doar un titlu, o figură îndepărtată pe care o respectau, dar pe care nu și-o puteau imagina. Pentru restul lumii, el era doar o umbră iluzorie care domina lumea din spatele titlului de „împărat”.

Dar Shen Jue știa că arăta foarte bine. Chiar dacă era sobru și nemilos, trăsăturile sale erau clare și vibrante. Fața lui fusese prima care îi atrăsese atenția lui Shen Jue, și abia apoi identitatea de „împărat”.

La acea vreme, unul era stăpânul lumii – arogant dincolo de orice măsură, iar celălalt era o creatură robustă, care putea zdrobi muritorii după bunul său plac. Amândoi erau mândri și neclintiți.

Așa că, atunci când erau împreună, luptele lor de voință erau frecvente, certându-se mereu și supărându-se adesea.

Shen Jue se prefăcea bolnav și evita apariția la curte – zece zile, jumătate de lună sau, cândva, chiar șase luni întregi. Împăratul, la rândul său, refuza să-l cheme, lăsându-l uneori să îngenuncheze în fața biroului imperial chiar și o zi întreagă, sub privirile atente ale celorlalți, fără să-i spună niciun cuvânt care să-i permită să se ridice.

Zvonurile se răspândeau la curte, majoritatea comparându-l pe Shen Jue cu frumoasele curtezane din bordeluri. Funcționarii integri îi aruncau chiar insulte în față. Acest lucru nu însemna mare lucru pentru Shen Jue, căruia nu-i păsa de calomnie sau ridiculizare. Dar cineva plătise totuși un preț sângeros pentru asta.

La acea vreme erau încă supărați și nu se mai văzuseră de două luni. Shen Jue exersa mânuirea sabiei la reședința generalului când un servitor se grăbi să-i dea vestea – împăratul îl condamnase în dimineața aceea pe funcționarul vinovat la închisoare pentru „discurs calomnios”.

Deși Shen Jue știa că omul era deja o pacoste pentru împărat, nu se așteptase la o astfel de pedeapsă. Zvonurile erau ultimul lucru de care lui Shen Jue îi păsa. Fiind fiul lui Shen Qingxuan, nu se temea niciodată de calomnie și defăimare.

Ce importanță avea? Cele mai crude cuvinte erau simple șoapte în vânt. În cele din urmă, oamenii care îl insultau aveau să moară cu toții, în timp ce el urma să rămână în viață. Ca demon, nu se obosea să se certe cu muritorii.

Dar împăratul – rece și nemilos – intervenise, vărsând sânge fără nicio explicație. Nici măcar Shen Jue nu înțelegea de ce și, bineînțeles, împăratul nu îi dăduse niciun răspuns.

Nu fusese singura dată. Atunci când Shen Jue devenise general și avea puterea militară, nimeni nu îndrăznea să-l critice deschis. Cu timpul, toată lumea se obișnuise cu el, și chiar și faptul că „dormea în patul împăratului” devenise o chestiune lipsită de importanță.

Zilele lor ar fi trebuit să fie astfel liniștite. Dar trecerea timpului dezvăluise adevărul – oficialii care intraseră la curte după el îmbătrâniseră și încărunțiră cu toții, în timp ce generalul Shen Jue rămăsese neschimbat. Curând, zvonurile despre „natura sa demonică” reapărură și începură să se răspândească cu nebunie.

Când șoaptele deveniseră prea puternice, cineva de la curte declară în cele din urmă cu voce tare:

– Generalul Shen Jue este un demon rău care îl amăgește pe Majestatea Sa.

Împăratul, așezat pe tron, îl întrebă indiferent pe generalul său:

– Ești un demon?

Generalul făcuse un pas înainte, se înclină și răspunse:

– Slujitorul tău nu știe nimic. Slujitorul tău nu înțelege ce înseamnă „demon”.

Shen Jue nu se așteptase la o vărsare de sânge. Dacă împăratul ar fi ales să ignore, nimeni nu ar fi îndrăznit să mai vorbească.

Dar în acea zi, împăratul se înfuriase brusc, ca o furtună care se abătuse asupra curții, iar moartea bărbatului de la curte era inevitabilă.

Nu existase niciun motiv, nicio explicație, niciun răspuns.

Se spune că a servi un împărat ar fi ca și cum ai servi un tigru. Cu toate acestea, Shen Jue rămase alături de el timp de zeci de ani, nevătămat. Starea de spirit a împăratului era precum nisipurile mișcătoare, dar el fusese generalul împăratului timp de peste patruzeci de ani, deținând comanda asupra armatelor imperiului și asupra destinului acestuia. Cu toate acestea, luptele lor personale nu implicau niciodată tronul sau puterea.

Shen Jue se gândea în tăcere, în mijlocul vântului care șuiera:

În toți acești ani, nu a fost niciodată vorba de câștig sau pierdere.

Nu de putere, nu de bogăție, nu de reputație.

Poate pentru că era un demon sau poate pur și simplu pentru că era Shen Jue.

În timp ce mergea, își încetini pasul până când se opri în cele din urmă. Cuprins parcă de oboseală, se așeză. Se lăsă apoi pe spate, privind norii care pluteau pe cer, gândindu-se în tăcere la persoana pe care o căuta.

Dorul său nu stârnea valuri, era ca o ceașcă de apă limpede – incoloră, fără gust, dar esențială.

După ce zăcu întins acolo o vreme îndelungată, Shen Jue se ridică și se uită în jur. Peisajul îi era ușor familiar. Călătorise atât de mult prin lume, trecând prin aceleași locuri de nenumărate ori. Totuși, acest loc nu îi era atât de familiar încât să-și dea seama unde se află dintr-o singură privire.

Cu o oarecare îndoială, inspectă zona și se îndreptă spre sud-vest, bazându-se pe o vagă amintire. După ce merse o vreme, văzu un vârf de munte înălțându-se printre nori – pe jumătate acoperit de verdeață și pe jumătate acoperit de zăpadă. Își aminti brusc: aici își îngropa bătrânul nemuritor vinul.

După ce rămase nemișcat pentru o clipă, se îndreptă spre munte. Deși persoana era un nemuritor, ei se întâlniseră de mai multe ori. Nu ar fi fost greșit să îl numească „o veche cunoștință”. Shen Jue se hotărî să vadă singura persoană din această lume care îi mai era încă familiară.

În întreaga lume, singura față rămasă cunoscută, singura care îi putea spune pe nume, era acest bătrân nemuritor. Trecuseră mulți, mulți ani de când Shen Jue nu mai văzuse pe cineva familiar.

Muntele era extraordinar de înalt și îndepărtat. De la bază până la jumătatea înălțimii, terenul era acoperit de iarbă verde, copaci luxurianți cu păsări cântând și flori înflorind.

În momentul în care Shen Jue păși în acest loc, simți o putere spirituală neobișnuit de abundentă, iar apoi auzi vag niște voci. Shen Jue deveni curios în inima lui, așa că urmă sunetele pentru a le găsi. După un timp, cam cât ar fi necesar pentru a bea o ceașcă de ceai, vocea părea să se audă chiar lângă urechea lui, dar nu putea vedea pe nimeni. Shen Jue se întreba dacă nu cumva dăduse peste cineva ca el.

În acel moment, se uită în jur și văzu că locul pe care tocmai stătuse se transformă într-o gropicică, în care zăcea nemișcat un con de pin. Shen Jue își săltă capul, privi la veverița din copac și acceptă cu regret adevărul: era o veveriță cea care îl aruncase.

– Pe mine mă cauți? întrebă veverița.

Shen Jue clipi ușor, dar expresia lui rămase calmă atunci când răspunse:

– Trecând pe aici, am auzit brusc niște voci și am venit să văd ce se întâmplă.

Cu asta, își împreună mâinile politicos și spuse:

– Îmi pare rău că te-am deranjat.

– Vocea ta este foarte neplăcută, spuse veverița.

După ce spuse asta, dispăru brusc, pentru a reapărea sub forma unei fete îmbrăcată în verde, care se apropie de el și îl întrebă:

– Te îndrepți spre vârful muntelui?

Shen Jue dădu aprobator din cap. Fata veveriță spuse:

– Te duc eu acolo.

Ea preluă cu adevărat conducerea și mergea în față, sărind și țopăind tot drumul. Îi saluta pe toți cei pe care îi întâlnea, fie că erau fluturi, albine sălbatice sau chiar broaște în bălți, atunci când trecea prin apă, ca și cum toți ar fi fost spirite, care dobândiseră conștiință. În realitate, după ce Shen Jue le identifica, erau fără îndoială doar creaturi sălbatice, fapt ce îl lăsase fără cuvinte.

Când ajunseră pe coasta muntelui, unde începea zăpada, fata veveriță se opri și spuse:

– E foarte frig acolo sus. Tocmai mi-am schimbat blana, așa că de aici poți urca singur.

Shen Jue vru să-i mulțumească, dar înainte de a apuca să o facă, fata făcuse deja câteva salturi mai departe. Nu putu decât să se întoarcă și să ignore veverița – acum în forma ei originală – ghemuindu-se ca o minge și rostogolindu-se pe versantul muntelui.

Pășind prin zăpadă, Shen Jue nu se grăbea să urce. Era prima dată când vedea un versant atât de abrupt și ciudat. Era, de asemenea, rar să vezi o astfel de scenă, în care jumătate din munte era luxuriant și verde, iar cealaltă jumătate era acoperită de gheață și zăpadă. Simțind o scânteie rară de interes, urcă pas cu pas, încetul cu încetul, încercând să ghicească ce cale luase Xu Mingshi, atunci când fusese pe acest munte cu ani în urmă. Se întreba în sinea sa dacă întâlnise și el o fată veveriță care să-l ghideze? Probabil că nu – altfel, Xu Mingshi i-ar fi spus asta. Trăsătura cea mai proeminentă a bătrânului călugăr era incapacitatea lui de a-și ține gura închisă. Apoi Shen Jue se gândi la cât de abundentă era energia spirituală a muntelui. Într-adevăr, era un loc excelent pentru cultivare. Nu era de mirare că bătrânul nemuritor alesese să-și îngroape și să-și prepare vinul aici. Cu astfel de gânduri pașnice, ajunse fără să-și dea seama în vârful muntelui.

Auzea voci și pe vârful muntelui, uneori aproape, alteori departe, care îi păreau foarte familiare. Shen Jue se opri, apoi își dădu seama că bătrânul nemuritor avea oaspeți. Poate că invitase pe cineva să bea. Shen Jue știa de la Yi Mo cât de mult îi plăcea acestui nemuritor vinul, precum și cât de mult îi plăcea să se laude cu vinul pe care îl producea el însuși. Incapabil să se abțină, Shen Jue își grăbi pasul, ajungând în curând la cel mai înalt punct al muntelui.

De la distanță, vârful muntelui părea infinit de înalt, dar se dovedi a fi o platformă plată, ca și cum ar fi fost tăiată cu o lamă. Bineînțeles, platforma era acoperită de zăpadă într-un strat gros. Când pășeai pe ea, te afundai până la brâu. Dincolo de acest strat gros de zăpadă, două persoane stăteau față în față. Una dintre ele era, desigur, bătrânul nemuritor, iar cealaltă se arăta doar cu spatele. Între ele se afla o tablă mare de șah, piesele fiind sculptate dintr-un material necunoscut, care strălucea slab pe fundalul zăpezii albe. Lângă tabla de șah se afla o masă mică și joasă, la care stătea o siluetă îmbrăcată ca un copil mic, care se ocupa de servirea vinului fierbinte și a ceaiului.

Toți trei erau conștienți de sosirea unui oaspete de departe, dar niciunul dintre ei nu ridică privirea spre el.

După ce așteptă un moment, Shen Jue nu putu decât să se apropie singur. Înainte să apuce să se apropie, copilul care se ocupa de ceai și vin veni spre el, oferindu-i o ceașcă de ceai fierbinte.

– Ai călătorit mult, ia asta și potolește-ți setea.

Atât vocea, cât și înfățișarea erau inconfundabile – nu era acesta micul spirit al pinului de pe Muntele Luofu?

Shen Jue îngheță pentru o clipă, neașteptându-se să-l întâlnească aici. Pentru o vreme, se simți dezorientat, ca și cum ar fi fost încă pe Muntele Luofu, întâlnindu-l atunci, când părinții lui erau încă în viață, iar el nu se simțea atât de singur.

Aflat încă în transă, Shen Jue privi cum spiritul pinului continua să țină ceaiul, așteptând până când Shen Jue își reveni în fire și luă ceașca. Spiritul pinului zâmbi ușor și spuse:

– Am plecat în grabă și nu am apucat să-mi iau rămas bun de la tine. Mai târziu, am auzit că ți s-au întâmplat multe lucruri triste. Nu am vrut să te deranjez, așa că nu te-am căutat. De aceea nu am avut ocazia să-ți spun „mulțumesc”. Acum că ești aici… pot să ți-o spun față în față.

Micul spirit al pinului se înclină solemn și făcu o plecăciune respectuoasă.

– În tinerețea mea ignorantă, am avut norocul să beneficiez de grija și toleranța ta, iar mai târziu, mi-ai dat ocazia și m-ai ajutat să ating nemurirea. Acum am obținut un mic succes și îți datorez totul ție.

Shen Jue îl privi pe micul spirit și îl găsi ciudat. De când devenise micul spirit al pinului din memoria lui atât de politicos, atât de distant? Dar nu-și schimbă expresia, pentru că știa că recunoștința era sinceră, iar distanța dintre ei era, de asemenea, sinceră. Un copac nu are inimă, ceea ce îl face cel mai greu de cultivat. Cu toate acestea, odată ce reușește, devine cu adevărat transcendent. După ce termină ceaiul, înapoie cupa goală și spuse calm:

– Nu e nevoie să-mi mulțumești. Te-ai născut cu un talent extraordinar, și așa trebuia să fie.

Odată ce ceaiul fusese oferit și băut, nu mai exista nicio legătură între ei. Micul spirit al pinului luă ceașca înapoi și îi spuse bătrânului nemuritor:

– Îți mulțumesc pentru grija ta, iar acum că ultima mea problemă a fost rezolvată, mă voi întoarce.

Bătrânul nemuritor, absorbit de partida de șah, doar dădu din cap. Silueta spiritului pinului dispăru imediat.

Tabla de șah rămase calmă și liniștită. Nimeni nu mișca piesele, dar părea că o mână invizibilă avansa partida, fiecare mutare durând mult timp, ca și cum cei doi jucători se luptau în tăcere unul cu celălalt.

În cele din urmă, o altă piesă fusese mutată, iar poziția pieselor albe se înrăutățise. Bătrânul nemuritor deschise ochii și spuse nemulțumit:

– Mintea ta este distrasă, împărate. Ce rost are să mai jucăm? Chiar dacă voi câștiga, nu va fi prea distractiv. Gata, nu mai joc.

Persoana care stătea cu spatele la Shen Jue nu spuse nimic.

– Majestate, un vechi prieten a venit în vizită. Ar trebui măcar să-l salutați, spuse bătrânul nemuritor, fluturându-ți mâneca în timp ce punea deoparte tabla de șah.

Turnă o cupă de vin fierbinte, încet și fără grabă, și spuse:

– Noi, nemuritorii, tratăm toate ființele în mod egal. Chiar dacă acesta este doar un mic demon, este corect să respectăm regulile de politețe.

Auzind asta, Shen Jue se opri, privirea lui zăbovind pentru o clipă asupra cupei de jad din mâna bătrânului nemuritor, înainte de a se îndrepta încet în direcția celeilalte figuri. Deja observase mai devreme că spatele figurii era oarecum neobișnuit, dar nu se gândise prea mult la asta. La urma urmei, cei care puteau să bea cu bătrânul nemuritor aici nu puteau fi decât alți nemuritori. Nu se gândise mai departe de atât, dar lucrurile luau întotdeauna o întorsătură neașteptată.

– M-ai adus mereu aici să bem vin – deci acesta era motivul, spuse în cele din urmă persoana, ridicându-se încet.

La prima vedere, haina lui albă ca luna părea simplă, dar pe măsură ce se mișca, apăreau modele discrete de dragoni și flori, grațioase și extrem de luxoase. Se întoarse, iar Shen Jue, încă surprins de vocea familiară, pe jumătate crezând și pe jumătate îndoindu-se, rămase cu adevărat uimit când îi văzu fața.

– Shen Jue.

Era bătrânul nemuritor cel care îi strigase numele.

– Eram prins în partida de șah de mai devreme și nu puteam să mă desprind. Ești aici de atâta timp, iar eu nici măcar nu te-am invitat să iei loc. Am fost o gazdă cu adevărat lipsită de ospitalitate.

În timp ce vorbea, bătrânul nemuritor turnă o cupă de vin și i-o înmână personal, spunând:

– Te invit să bei o cupă de vin.