Masca Perfecțiunii-Capitolul 11

Petrecerea era în toi.
Lumina candelabrelor se reflecta în paharele de șampanie, în bijuteriile invitaților, în inelul cu diamant roz care strălucea pe mâna ei ca o promisiune sigilată. Muzica curgea cald, râsetele se împleteau cu clinchetul paharelor, iar numele ei era rostit din toate părțile.

— La mulți ani!
— Felicitări pentru logodnă!
— Ce cuplu superb!

Duble felicitări. Duble îmbrățișări. Duble zâmbete.

Noah nu se dezlipea de ea. O ținea de mână cu o siguranță aproape posesivă, primind încântat urările, strângând mâini, acceptând complimentele ca pe niște confirmări ale unei victorii. Din când în când îi săruta tâmpla, îi șoptea ceva la ureche, iar invitații suspinau încântați.

Melisa zâmbea.

Un zâmbet perfect desenat.
Un zâmbet învățat.
Un zâmbet care nu ajungea la ochi.

Privirea îi aluneca uneori peste mulțime și se oprea la părinții ei. Elisabeta părea emoționată, radiantă. Eduard discuta mândru cu câțiva parteneri de afaceri, aruncând din când în când priviri satisfăcute spre ea și Noah.

Erau mai mult decât fericiți.

Iar ea…

Simțea că se îneacă.

Ca și cum ar fi fost aruncată într-o mare calmă la suprafață, dar adâncă și fără fund dedesubt. Fiecare felicitare era un val. Fiecare privire admirativă, încă o picătură care îi umplea plămânii.

Inelul devenise greu.
Prea greu.

Își privi mâna pentru o clipă. Diamantul roz strălucea superb, captând lumina din toate unghiurile. O bijuterie rară. Prețioasă. Perfectă.

Exact ca imaginea lor.

— Ești fericită? o întrebă o mătușă, cu ochii umezi de emoție.

— Foarte, răspunse Melisa automat.

Cuvântul ieși corect. Sonor. Convingător.

Doar că în interiorul ei, ceva se rupea în tăcere.

Noah îi strânse mâna.

— Totul e bine? șopti el, zâmbind către invitați.

— Da, răspunse ea la fel de încet.

Da.

Un cuvânt mic.
Un cuvânt care îi schimba viața.

Muzica devenea tot mai puternică. Luminile păreau prea strălucitoare. Aerul prea dens.

Și în mijlocul aplauzelor, al urărilor și al fotografiilor, Melisa înțelese cu o claritate dureroasă că devenise personajul principal al unei povești scrise de alții.

O poveste luxoasă. Admirată. Perfect ambalată.

Dar nu a ei.

Și, în timp ce continua să zâmbească impecabil, simțea cum adevărata ei voce se scufundă tot mai adânc, înghițită de ecoul unei vieți care părea strălucitoare… și teribil de falsă.

Când invitații se răriseră, iar clinchetul paharelor devenise doar un ecou îndepărtat, casa Morgenstern începu să-și recapete liniștea solemnă. Petalele căzute, confetti-urile aurii risipite pe marmură și lumânările aproape stinse erau singurele urme ale entuziasmului de mai devreme.

Melisa se apropie de părinții ei, care conduceau ultimii invitați la ușă. Ușa se închise încet, iar liniștea nopții se așeză peste ei ca o cortină grea.

Elisabeta se întoarse spre ea cu un zâmbet cald, luminos, sincer.

— Oh, Meli… sunt atât de fericită pentru tine, spuse ea și o îmbrățișă strâns.

Îmbrățișarea era moale, familiară, plină de dragoste. Melisa își lăsă capul pe umărul mamei ei pentru o secundă prea scurtă.

— Mulțumesc, mamă… rosti ea automat.

Cuvântul „mulțumesc” ieși corect, dar fără rădăcini.

În acel moment, pașii lui Noah se auziră în spatele lor. Se apropie calm, sigur, ca și cum locul lui era deja acolo.

— Sunt un bărbat norocos, spuse el și îi sărută obrazul viitoarei sale soacre. Dacă iubita mea Melisa va ajunge ca viitoarea mea mamă… atunci sunt un bărbat foarte norocos.

Zâmbetul lui era impecabil. Controlat. Convingător.

— Mă flatezi, spuse Elisabeta, chicotind ușor.

Eduard îi privea cu satisfacție tăcută.

Melisa rămase lângă ei, ușor în spate. Zâmbetul îi era încă pe buze, dar devenise rigid, aproape dureros. Își simțea obrajii amorțiți de atâta perfecțiune afișată.

Casa era aproape goală acum. Luminile mai blânde. Muzica oprită. Doar ei.

Și totuși, niciodată nu se simțise mai singură.

Noah îi prinse mâna din nou, degetele lui închizându-se natural peste inelul care strălucea încă proaspăt pe pielea ei.

— A fost o seară perfectă, nu-i așa? șopti el.

Perfectă.

Melisa își ridică privirea spre el. Pentru o clipă, își dori să găsească în ochii lui o urmă de ezitare. O întrebare. O fisură.

Nu găsi nimic.

Doar certitudine.

— Da… răspunse ea încet.

În depărtare, un confetti auriu se desprinse de pe treaptă și căzu lent pe podea.

Un detaliu mic. Aproape invizibil.

La fel ca îndoiala care începea să prindă rădăcini în sufletul ei.

Noah plecă ultimul.

Înainte de a ieși, avu o conversație în birou cu Eduard, în privat. Ușa închisă. Voci joase. Un timp care păru mai lung decât era necesar.

Melisa își făcu datoria de gazdă până la capăt. Zâmbi. Mulțumi. Încuviință.

Apoi se retrase în living.

Se așeză pe canapea, într-o liniște care încă mai vibra de ecoul petrecerii. Lumina caldă a veiozelor cădea direct pe mâna ei. Diamantul roz strălucea aproape hipnotic, aruncând reflexii pe tavan.

Îl privi fix.

Părea perfect. Rar. Prețios.

Și apăsător.

Nu auzi pașii.

— Îți place?

Vocea lui o făcu să tresară ușor. Își ridică privirea spre el.

Ar fi vrut să spună că o doare. Că o strânge. Că fiecare sclipire îi amintește de o alegere pe care nu a simțit-o ca fiind a ei.

În schimb, aprobă tăcut din cap.

Noah zâmbi mulțumit.

Melisa se ridică și își forță buzele într-o expresie calmă.

— Te conduc, spuse ea.

El o apucă de mijloc, natural, posesiv, și porniră spre ușă. Pașii lor răsunau ușor pe marmura rece.

— Ce ai discutat cu tata? întrebă ea când ajunseră la intrare.

O clipă de pauză.

— Unele lucruri rămân private, iubita mea, spuse el, zâmbind strategic și făcându-i cu ochiul.

Cuvântul „iubita” căzu greu între ei.

Înainte să mai apuce să spună ceva, o prinse cu ambele brațe și o trase brusc în pieptul lui. Melisa nu fusese pregătită. Mâinile ei rămăseseră suspendate între a-l opri și a-l accepta.

Buzele lui se lipiră de ale ei rapid. Ferm. Sigur.

Un sărut scurt.
Controlat.

— Ne vedem mâine, îi șopti.

Apoi ieși pe ușă.

Aceasta se închise încet în urma lui.

Melisa rămase nemișcată în hol, privind în gol spre spațiul unde fusese el cu o secundă înainte.

Își duse degetele la buze.

Așteptă din nou.

O scânteie.
Un fior.
O urmă de căldură.

Nimic.

Doar liniște.

Și un gol care începea să se contureze tot mai clar în interiorul ei.