Masca Perfecțiunii-Capitolul 19

Noah intră în cabină în timp ce Melisa își încheia rochia lejeră pe care o găsise în bagaj. Părul îi era încă umed, pielea ușor roșie de la apa rece.
– Te-ai trezit, spuse el simplu, apropiindu-se și sărutând-o rapid, superficial, ca pe un gest bifat.

Melisa încuviință ușor.
– Mai avem puțin și aterizăm, continuă el, deja întors cu spatele, răscolind prin valiza lui după un dosar.

– Unde? întrebă ea încet.

Dar el nu o auzi. Sau nu o ascultă.

Ieși din cabină, lăsând-o în urma lui, cu întrebarea suspendată între ei.

După câteva clipe, Melisa ieși și ea. Se așeză pe unul dintre fotoliile mari din piele, lângă el, dar nu suficient de aproape încât să se atingă. Își întoarse privirea spre geamul mic al avionului.

Sub ei se vedea o întindere nesfârșită de verde și albastru.

– Suntem în Thailanda? întrebă ea, privind norii care începeau să se destrame.

Noah zâmbi, mulțumit de surpriză.
– Exact. Dar nu într-o zonă turistică. Suntem într-o regiune mai săracă. Am vrut să combin plăcutul cu utilul, explică el, în timp ce deschidea dosarul.

– Cu utilul? repetă Melisa.

– Am de încheiat un contract important aici. O investiție. Tu poți vizita, te poți relaxa, face ce vrei.

Nu o privea. Ochii îi alergau peste pagini, peste cifre, peste semnături.

Melisa îl privi câteva secunde. Apoi își întoarse din nou privirea spre geam.

Surprinzător… o ușura.

Faptul că luna ei de miere devenea, de fapt, o extensie a muncii lui.

Însemna ore în care nu va trebui să fie perfectă pentru el. Ore în care putea respira singură.

Când avionul ateriză, căldura umedă îi izbi imediat ce ușa se deschise. Aerul mirosea a sare, a vegetație și a pământ încins.

Pe pistă îi aștepta personalul local.

– Domnule Black, avem totul pregătit, spuse unul dintre bărbați, înclinând ușor capul.
– Felicitări pentru nuntă.

Privirea lui se mută politicos spre Melisa.

Ea zâmbi scurt și încuviință.
– Mulțumim… șopti ea.

– Sperăm să vă placă regiunea. Casa este pregătită pentru șederea dumneavoastră. Cei de la firmă au eliberat un birou special pentru dumneavoastră, domnule Black.

– Sunt sigur că va fi perfect. Iar soția mea va avea timp pentru plăcerile ei, spuse Noah, apucând-o de mână.

Strângerea lui era fermă. Declarativă.

Urcară într-un jeep de teren și porniră.

Drumul fu lung.

Pe măsură ce înaintau, Melisa privea pe geam. Sate mici, case din lemn aproape prăbușite, acoperișuri din tablă ruginită. Copii desculți alergând prin praf. Femei care cărau apă în recipiente mari. Bărbați lucrând sub soarele arzător.

Sărăcia era vizibilă. Directă. Fără perdea.

Și apoi, după o curbă largă, apăru casa lor.

La malul mării.

Ridicată pe două etaje, din lemn lustruit, cu terase largi și balcoane deschise spre ocean. Vegetația tropicală o înconjura, dar nu o atingea, era clar delimitată, protejată. Gard discret. Personal care aștepta.

Luxul strălucea.

Prea mult.

Melisa privi lung contrastul dintre drumul parcurs și destinația finală.

Simți ceva apăsător în piept.

Rușine.

Nu pentru că trăia în lux, fusese crescută în el.

Ci pentru că pentru prima dată îl vedea prin ochii altora.

Jeepul opri în fața scărilor largi din lemn. Un angajat deschise portiera pentru ei.

Noah coborî primul, sigur, mulțumit.
– Ei? spuse el, întinzând mâna spre ea.
– Îți place?

Melisa coborî încet.

În fața ei, marea se întindea infinită, valurile lovind țărmul cu un sunet ritmic, hipnotic.

– Da… este frumos, răspunse ea încet.

Și era.

Dar în mijlocul acelei frumuseți, înconjurată de opulență și de realitatea crudă pe care o văzuse pe drum, Melisa simți din nou acel gol.

Nu știa încă ce căuta.

Dar știa, cu o claritate dureroasă, că nu era aici.

Zilele treceau pe nesimțite.

Diminețile începeau mereu la fel, Noah pleca devreme, îmbrăcat impecabil, cu dosarele sub braț, sărutând-o scurt pe frunte înainte să iasă. Ușa se închidea, iar casa rămânea în liniște.

Pentru Melisa, acele ore deveniseră singurul ei refugiu.

Ziua respira.

Ieșea desculță pe terasa din spate, cobora treptele din lemn și pășea pe nisipul încă răcoros. Marea se întindea în fața ei, vastă și sinceră. Valurile nu cereau nimic. Nu așteptau perfecțiune.

Mergea mult. Kilometri întregi de țărm, doar ea și sunetul apei. Uneori intra în mare și lăsa apa să o învăluie, să îi susțină trupul obosit. În apă se simțea mai ușoară. Aproape liberă.

Apoi începu să viziteze satele pe care le văzuse în prima zi.

La început timid. Cu un șofer pus la dispoziție de personal. Cu pachete pregătite din bucătăria casei, fructe, pâine, dulciuri, haine cumpărate în grabă din orașul apropiat.

Copiii o priveau întâi cu suspiciune. Apoi cu zâmbete largi. Se adunau în jurul ei, îi atingeau rochia simplă de vară, râdeau.

În ochii lor nu era admirație pentru statut.

Nu era calcul.

Nu era obligație.

Era doar bucurie pură.

Pentru câteva ore pe zi, Melisa nu mai era soția lui Noah Black.

Nu mai era fiica perfectă.

Nu mai era trofeul nimănui.

Era doar o femeie care oferea și, pentru prima dată, simțea că primește ceva înapoi, o formă mică, fragilă de sens.

Dar serile veneau mereu.

Și odată cu ele, Noah.

Când auzea mașina oprind în fața casei, stomacul i se strângea automat. Învățase deja rutina. Cina. Conversații scurte despre afaceri. Un pahar de vin.

Apoi dormitorul.

Noah își făcea „datoria de soț”, așa cum o numea uneori cu un aer aproape mândru.

Pentru el era normalitate. Drept. Confirmare a virilității.

Pentru ea era întoarcerea în întuneric.

Simțea cum, de fiecare dată, mai pierde câte o bucățică din ea. Se desprindea tot mai mult de propriul trup, ca și cum ar fi privit scena din afară. Învățase să tacă. Să mimeze. Să fie suficient de convingătoare.

Soția perfectă.

După prima săptămână, într-o dimineață, Noah îi spuse aproape distrat, în timp ce își închidea ceasul la mână:
– În două zile plecăm acasă.

Melisa încuviință.

Două zile.

În mod ironic, vestea nu îi aduse ușurare.

Pentru că în acele două zile, Noah rămase doar cu ea.

Renunță la întâlniri. La birou. La vizite. Voia „timp de calitate” înainte de plecare.

Pentru Melisa, fu un adevărat chin.

Nu mai avea refugiu.

Nu mai avea plimbările lungi în singurătate.

Nu mai avea satele.

Nu mai avea respirație.

Era mereu lângă ea. Mereu atent. Mereu dornic să își marcheze prezența.

În seara dinaintea plecării, stăteau pe terasa casei. Soarele apunea peste mare, cerul în nuanțe aprinse de portocaliu și roșu.

Noah sorbea dintr-un pahar de whisky și o privi cu un zâmbet sigur.
– M-am gândit la ceva, spuse el.

Melisa întoarse capul spre el.

– Vreau un copil cu tine.

Cuvintele căzură între ei, grele.

– Sper chiar să fi rămas însărcinată în luna asta, continuă el liniștit.
– Mi-am făcut datoria de soț.

Zâmbi ușor, convins că a spus ceva firesc. Dorit.

Melisa simți cum sângele îi îngheață în vene.

Un copil.

Nu o întrebase dacă își dorește.

Nu o întrebase dacă e pregătită.

Nu o întrebase nimic.

Planurile lui includeau deja următorul pas.

Casa.

Soția.

Moștenitorul.

Își păstră expresia calmă.
– Un copil… repetă ea încet.

În interior, însă, se deschidea o prăpastie nouă.

Pentru că dacă până atunci simțea că și-a pierdut libertatea, acum înțelegea că risca să își piardă definitiv orice șansă de a se mai regăsi vreodată.

Zborul înapoi fu lung și obositor.

Melisa privi cea mai mare parte a drumului pe geam, norii desfăcându-se sub aripi, orașele devenind puncte luminoase în noapte. Noah dormi câteva ore, apoi lucră din nou la documente. Totul reintra în normal.

Când aterizară, realitatea îi aștepta deja.

La ieșirea din terminal, Eduard și Elisabeta îi așteptau emoționați. Elisabeta o strânse pe Melisa în brațe cu lacrimi în ochi, analizând-o din cap până în picioare.

– Cum a fost? Cum e Thailanda? Ți-a plăcut? Ai fost fericită? întrebările curgeau una după alta.

Eduard, în schimb, îl bătu pe Noah pe umăr cu mândrie.
– Am auzit că ai finalizat contractul. Impresionant. Exact cum mă așteptam.

Noah zâmbi sigur.
– A fost o investiție bună.

Melisa stătea între ei, zâmbind politicos, oferind răspunsuri scurte, atent dozate.

Apoi fură conduși spre noua lor casă.

Casa lor.

Viitorul lor.

Exteriorul era impecabil, fațadă modernă, ferestre înalte, grădină perfect tunsă. În interior, totul mirosea a nou. Mobilier ales cu grijă, tonuri calde, suprafețe lucioase, decorațiuni minimaliste dar scumpe.

Melisa păși încet prin living, atingând ușor spătarul unei canapele, marginea unei mese.

Câteva femei erau aliniate discret lângă bucătărie, îmbrăcate uniform, cu mâinile împreunate în față.

– Acestea te vor ajuta cu treburile casei, spuse Elisabeta, mândră.
– Le-am angajat pe cele mai bune. Tu nu va trebui să faci nimic.

Melisa forță un zâmbet scurt.
– Mulțumesc…

Le salută pe fiecare în parte, cu politețe. Femeile înclinară capul respectuos.

Dacă ar fi fost după ea, nu ar fi angajat pe nimeni.

Timpul ocupat cu lucruri simple, gătit, ordine, grădină, ar fi fost un refugiu. O ancoră. O scuză să se simtă utilă în alt mod decât cel planificat pentru ea.

Dar Eduard avea alte planuri pentru fiica sa.

La cină, masa era aranjată impecabil. Cristal, argint, lumânări discrete. Conversația curgea natural, ca și cum nimic nu fusese vreodată fragil.

– Melisa, va trebui să îți iei rolul în serios la firmă, spuse Eduard la un moment dat, așezându-și șervetul pe masă.
– Noah te va ține la curent cu tot. Compania va fi a ta într-o zi. Și apoi o vei da mai departe copiilor voștri.

Zâmbetul lui era satisfăcut. Totul era aranjat. Planificat. Sigur.

Noah o privi cu mândrie.
– Va învăța repede. Și sper că vom avea copii curând, adăugă el, făcându-i cu ochiul.

Melisa ținea paharul de apă între degete.

Nu răspunse imediat.

Asculta vocile din jurul ei. Planuri. Viitor. Strategii. Moșteniri.

Toți vorbeau despre viața ei ca despre un proiect deja aprobat.

Ea doar tăcea.

Și, în timp ce zâmbea mecanic la momentul potrivit, în mintea ei exista un singur gând care refuza să dispară.

Will…