Masca Perfecțiunii-Capitolul 20

A doua zi dimineață, Melisa se trezi înaintea alarmei.
Casa era încă adormită. Lumina palidă a dimineții se strecura printre perdele. Se ridică încet din pat, atentă să nu îl trezească pe Noah.

Coborî în bucătărie. Deși avea personal, pregăti ea însăși cafeaua pentru el. Îi așeză cămașa pregătită, îi verifică agenda, îi lăsă pe masă micul dejun exact așa cum știa că îi place.

Soția perfectă.

Când Noah plecă, sărutând-o absent pe obraz, Melisa simți pentru prima dată în acea zi că poate respira.

Își luă geanta și își sună imediat amicele.
– Trebuie să ne vedem. La club. Vă povestesc tot despre luna de miere.

Vocea îi era calmă.

Pretextul era perfect.

Adevărul era altul.

Vroia să îl revadă pe Will.

Clubul era la fel ca întotdeauna. Opulență. Lumină caldă. Parfum scump în aer. Oameni îmbrăcați impecabil, râsete calculate, muzică discretă.

Când intră, le zări imediat pe Kara, Mara și Eleonor. Ele o văzură și se ridicară toate trei de la masă, venind spre ea cu brațele deschise.

– Doamne, Meli! Arăți minunat! Ți-a priit luna de miere!
– Unde ați fost?
– Cum a fost? Spune-ne tot!

Întrebările curgeau una după alta.

Melisa răspundea fiecăreia. Zâmbea. Descria peisaje, marea, casa. Spunea exact cât trebuia.

Dar privirea ei scana locul.

Și apoi îl văzu.

La bar.

Will.

Îmbrăcat simplu, concentrat, umplând o tavă cu pahare. Mișcările lui erau sigure, precise. Nu o observase.

Pentru o secundă, lumea se opri.

Inima îi bătu atât de tare încât avu impresia că toate o pot auzi.

– Mă scuzați puțin, trebuie să merg la baie, spuse ea calm.

Dar nu se îndreptă spre baie.

O luă pe culoarul lateral și ieși pe terasa din spate a clubului.

Aerul de afară o lovi ușor. Mai rece. Mai sincer.

Se apropie de balustradă, închise ochii și inspiră adânc.

Pentru prima dată după mult timp… respira.

– Te-ai întors…

Vocea lui o făcu să tresară.

Se întoarse.

Will era în fața ei.

– Da, șopti ea.

Prezența lui o lăsa fără aer.

– Felicitări pentru nuntă, spuse el, făcând un pas mai aproape.
– Ai fost o mireasă foarte frumoasă.

Melisa își mări ochii.
– Ai… ai fost acolo?

El zâmbi ușor, amar.
– Da. Am fost. Am servit.

Pufni scurt.
– Ai fost cea mai frumoasă mireasă pe care am văzut-o vreodată… dar păreai că nu erai acolo.

Cuvintele lui o străpunseră.

Ar fi vrut să îi spună tot. Că imaginea lui fusese ancora ei. Că în mintea ei îl chemase de zeci de ori. Că doar gândul la el o ținuse întreagă.

– Și? Cum e viața de soție? întrebă el, făcând încă un pas înainte.

– Te rog… șopti ea.

-Nu.

– Nu ce?

– Nu vreau să vorbesc despre asta.

– Atunci despre ce vrei să vorbim?

Se mută ușor în lateral, ajungând în dreptul ei. Era aproape. Prea aproape.

– Am… eu… am venit doar…

– Melisa, spuse el cu voce joasă, fermă.
– Ești o femeie măritată. Eu sunt… doar un angajat. Un nimic. Nu mai veni aici. Lucrul acesta ne va tulbura pe amândoi.

Nu o privea când spunea asta.

– Știu, răspunse ea imediat.

Vocea îi tremura.

– Știu… dar nu pot. Imaginea ta m-a ținut pe acel fir al realității. Crezi că eu vreau să mă gândesc la alt bărbat? Sunt o femeie măritată. Știu asta…

Lacrimile îi umplură ochii.

Will o privi câteva secunde.

Ar fi vrut să o atingă. Să o tragă în brațe. Să o protejeze de tot.

Dar nu putea.

Ea aparținea altcuiva.

Și totuși… sufletește, simțea că îi aparține lui. Așa cum și inima lui fusese furată de mult timp. Se îndrăgostise de ea în tăcere, fără speranță, fără planuri.

– Ar trebui să te întorci la masa ta, spuse el încet.

Ea își întoarse privirea spre el.

Will o privi și el.

Rămaseră așa, câteva secunde care păreau o eternitate, prinși unul în ochii celuilalt.

– Will… șopti ea.

Șoapta aceea îl zgudui. Simți cum genunchii aproape îl lasă.

– Melisa… te rog… întoarce-te la masa ta, repetă el, vocea trădându-l.

– Will… eu…

Nu apucă să termine.

Într-o fracțiune de secundă, el o apucă de ceafă și o sărută.

Nu timid.

Nu ezitant.

Cu toată forța reprimată.

Cu toată iubirea ținută în frâu.

O trase spre el și o împinse ușor în zid, brațele lui în jurul ei.

Melisa nu se împotrivi.

Se lăsă sărutată.

Și atunci simți.

Explozia.

Nu durere. Nu gol. Nu obligație.

Viață.

Fiecare fibră din ea se aprinse. Sângele îi fierbea. Respirația i se tăia, dar nu din teamă.

Adevărul o lovi cu o claritate crudă.

Se îndrăgostise.

De Will.

De un bărbat simplu.

De angajatul mamei sale.

Și nu regreta.

Sărutul lui părea că o trezește dintr-un somn lung. Dintr-o viață care nu era a ei.

Îl iubea.

Îl dorea.

Cu tot ce era în ea.

Sărutul lor era tot ce simțea Melisa, ca propria viață. În sfârșit simțea cum este să dorești pe cineva cu fiecare fibră a trupului și a sufletului. Will o ținea aproape, mâinile lui îi mângâiau fața și brațele, iar privirea lui ardea de o dorință care o făcea să tremure.

Se depărtă ușor, respira greoi, și când o privi pe Melisa așa, răvășită, cu buzele roșii după sărut, dorința lui creștea și mai mult.

– Dacă nu pleci acum… jur că te voi ține aici lângă mine, șopti el cu voce răgușită, aproape pierdut de emoție.

Melisa nu spuse nimic. Îl privea, simțind că inima îi bate nebunește, că picioarele îi tremură, că vocea i s-a pierdut.

– Atunci… fă-mă să rămân, șopti ea în cele din urmă.

Will se apropie din nou, aproape fulgerător, iar pentru un moment lumea din jur dispăru. Tot ce exista era el și ea, privirile lor, respirația lor, fiorii care îi străbăteau. Simțea cum dorința îi electrizează tot trupul, cum emoția și tensiunea dintre ei cresc de la un minut la altul.

Se țineau aproape, sufletele lor aproape lipite, fiecare atingere, fiecare gest făcându-i să simtă că între ei nu mai există nimic altceva. Fiecare secundă era infinită, intensă, pură, și pentru Melisa era prima dată când simțea atât de acut ceea ce înseamnă să fie dorită și iubită în aceeași măsură.

Pasiunea ajunsese la cote maxime, iar ei rămăseseră lipiți unul de altul, sprijiniți de peretele clubului. Fiecare respirație era un ecou al dorinței, fiecare atingere un foc care mistuia încet lumea din jurul lor.

– Dumnezeule… șopti Will, vocea lui răgușită, amestecată cu uimire și adorație.

Melisa abia respira, pielea îi vibra sub palmele lui, inima îi bătea nebunește, iar lumea întreagă părea să se fi retras, lăsându-i doar pe ei doi în mijlocul unui univers care pulsa cu tot ce simțeau.

– Melisa… asta e nebunie… Dacă ar afla soțul tău, părinții tăi… Doamne, nu vreau să-ți distrug viața, spuse el, vocea tremurând de emoție, dar ochii lui nu mințeau.
– Dar simt… că din acest moment… nu-ți mai pot da drumul.

Melisa îl privi și pentru prima dată în acea zi zâmbi cu adevărat. Îl sărută scurt, intens, și își lăsă picioarele să atingă pământul, simțindu-se mai vie ca niciodată.

– Știu cum arată asta… o femeie captivată într-o aventură… dar tu nu ești o simplă aventură, murmură ea, vocea tremurând.
– Mă simt vie lângă tine, Will… sunt… sunt îndrăgostită de tine și nu vreau să te pierd. Știu, știu că nu e corect… față de alții. Dar tu ești motivul meu de a trăi.

Will îi șterse delicat lacrimile cu dosul palmei, apoi o sărută încet pe buze, ca și cum fiecare atingere ar fi reparat fragmente din ea. Îi aranja părul cu grijă, iar gestul lui era plin de tandrețe și dorință simultan.

– Promit că voi fi aerul tău și că te voi ajuta să trăiești, dar nu putem să rămânem un secret la nesfârșit, spuse el, cu voce calmă dar hotărâtă.
– Trebuie să procedăm corect. Corect față de toată lumea.

– Știu… și promit că voi face totul cum trebuie… dar nu pleca din viața mea, îl ruga ea, vocea tremurând de sinceritate.
– Voi vorbi cu mama mea, ea mă va ajuta să vorbesc și cu tatăl meu și cu Noah… Vreau să fiu cu tine, Will… te vreau în viața mea.

– Și eu te vreau pe tine… dar nu vreau să pierzi tot din cauza mea, răspunse el, privindu-o cu intensitate.

– Prefer să pierd tot… mai puțin pe tine, șopti ea.

El zâmbi ușor, cu ochii plini de dorință.

– Pe mine nu mă vei pierde niciodată, șopti el, vocea lui aproape de șoaptă.
– Dar acum trebuie să te întorci la masa ta.

– Da… Will… spuse ea și se lipi din nou de el.
– Nu pleca… fără tine, m-aș îneca… te iubesc… te iubesc… și îmi pare rău că am realizat atât de târziu asta.

Cei doi rămăseseră acolo, cu respirațiile amestecate, cu inimile bătând la unison, conștienți că în acel moment fiecare clipă era doar a lor, o promisiune mută că nimic nu îi va mai despărți.

Încet, Melisa se desprinse de el, de parcă fiecare centimetru de spațiu între ei îi era greu de suportat. Inima îi bătea nebunește, dar rațiunea îi spunea că trebuie să se întoarcă la masa ei, în fața lumii care o aștepta și la zâmbetele false.

Will o privi cum făcea acest pas, fiecare mișcare a ei era pentru el o rană frumoasă, o dovadă că o parte din ea îi aparținea de nedescris. Își înăbuși dorința și o urmărea cu privirea, lăsându-i libertatea de care nu putea, totuși, să se bucure complet.

– Du-te… șopti el încet, vocea tremurândă de emoție.
– Dar știu că fiecare secundă în care nu ești lângă mine… e un chin.

Melisa îl privi o clipă, cu ochii umezi, dar cu o hotărâre tăcută. Își aranjă rochia în jurul ei și păși spre terasa care lega clubul de restul. Fiecare pas părea să o desprindă cu greu de el, și totuși știa că nu avea de ales.

Când ajunse înapoi la masă, inima îi era încă amețită, iar privirea îi căuta involuntar pe Will. Și acolo era, discret, aproape invizibil printre ceilalți, dar totul despre el îi umplea câmpul vizual. Zâmbetul lui subtil, ochii care o urmăreau cu atenție, fiecare gest… Melisa simțea cum sângele îi fierbea, cum fiecare fibră din ea tremura.

Fetele erau acolo, încă discutând, încă visând la nunta lor perfectă, la luna de miere perfectă, dar Melisa nu mai simțea nimic decât prezența lui. Era doar o umbră a fericirii pe care o pretindea să o arate.

În mintea ei, vocea lui Will încă răsuna: „Nu te voi pierde… niciodată.”

Și, în timp ce fetele vorbeau, râdeau și ciocneau paharele de șampanie, Melisa rămase o clipă cu ochii închiși, inspirând adânc aerul serii, simțind că, pentru prima dată după mult timp, trăia cu adevărat, chiar dacă doar în umbra pasiunii lui Will.

Fiecare atingere a lui, fiecare privire scurtă, fiecare zâmbet furat îi săpa dorința adânc în suflet. Știa că nu putea să stea cu el, că realitatea era crudă, dar o parte din inima ei rămăsese acolo, lipită de peretele clubului, în brațele lui, într-un sărut care îi promisese tot ce își dorise vreodată.

Și pentru prima dată de mult timp, Melisa simți că nu mai era perfectă doar pentru lume. Era imperfectă pentru ea însăși, dar trăia și asta era mai mult decât oricine ar fi putut să-i ofere.