Masca Perfecțiunii-Capitolul 25

Mașina opri brusc în fața secției de poliție. Clădirea cenușie, cu ferestre reci și ziduri scorojite, părea mai degrabă un loc unde speranța era interzisă decât unde se făcea dreptate. Melisa coborî fără să simtă asfaltul sub tălpi. Noah îi deschise portiera și o apucă ferm de cot, conducând-o înăuntru ca pe cineva care nu avea voie să se prăbușească.

Holul era luminat cu neoane dure, albe, care îi tăiau privirea. Miros de hârtie, cafea veche și metal. Un ofițer îi conduse într-un birou mic, cu pereți goi și un dosar gros așezat pe masă.

–Doamnă Morgenstern-Black? întrebă el, privind-o atent.

Melisa dădu din cap. Simțea cum inima îi bate în tâmple. Noah rămase în picioare lângă ea, rigid, impunător, dar tăcut.

Ofițerul își drese glasul.

–Domnul Eduard Morgenstern este, în acest moment, principalul suspect în moartea soției sale.

Cuvintele căzură în cameră ca niște bucăți de plumb.

Melisa clipi, dar nu înțelegea. Mintea ei refuza să proceseze propoziția. Principalul suspect. Tatăl ei.

–Ce…? vocea îi ieși abia șoptită.

Ofițerul deschise dosarul și scoase câteva foi. Tonul lui era calm, aproape neutru, dar fiecare cuvânt avea greutatea unei sentințe.

–Rezultatele preliminare ale autopsiei indică prezența unei substanțe toxice în organismul doamnei Elisabeta Morgenstern. Urme clare de otravă. Concentrația sugerează administrare intenționată.

Otravă.

Cuvântul îi explodă în minte.

Otravă în sângele mamei ei.

Melisa simți cum aerul dispare din cameră. Degetele îi amorțiră. Își sprijini mâna de marginea biroului ca să nu cadă.

–Asta înseamnă… începu Noah, vocea lui controlată, dar tensionată.

–Asta înseamnă că investigăm un omor, completă ofițerul.

-Iar toate indiciile actuale duc către soț.

Camera începu să se rotească.

Melisa auzea doar frânturi. Omor. Soț. Indicii. Otravă.

Imaginea mamei sale, zâmbind la masă, aranjând flori, atingându-i obrazul cu blândețe, se suprapuse peste imaginea unui pahar, a unei cești, a unei mese liniștite în care moartea fusese deja prezentă, invizibilă.

Simți cum alunecă într-un vid. Un gol negru care îi înghițea gândurile, respirația, realitatea.

–Nu… șopti ea.

–Tata nu ar face asta. Nu ar putea.

Ofițerul o privi cu o expresie neutră, obișnuit cu negarea.

–Înțeleg că este dificil. Dar avem dovezi toxicologice. Și există indicii privind tensiuni în căsnicie.

Tensiuni.

Melisa își amintea certurile rare, discuțiile aprinse ascunse… Dar nimic. Nimic care să justifice așa ceva.

Noah interveni, vocea lui fermă:

-Vom coopera. Vrem acces la avocat și la dosar.

Melisa îl auzea ca prin apă.

În mintea ei, se derula o altă scenă: tatăl ei în genunchi, plângând. Tatăl ei încătușat. Tatăl ei privind-o disperat.

Și trupul mamei ei. Inert. Rece.

Otravă.

Ideea că moartea nu fusese naturală îi sfâșia interiorul. Până în acel moment, durerea fusese o tragedie crudă, dar acceptabilă, un infarct, un accident, un destin nedrept.

Acum devenea crimă.

Trădare.

Întuneric intenționat.

Simți cum stomacul i se strânge violent.

–Vreau să-l văd, spuse ea brusc, vocea tremurând.

–Vreau să vorbesc cu el.

Ofițerul o studie câteva secunde.

–Va fi posibil după consultarea cu avocatul. Momentan este reținut pentru 24 de ore.

24 de ore.

Fiecare minut părea deja o eternitate.

Melisa se ridică, dar picioarele nu o susțineau. Noah o prinse de talie înainte să cadă. Gestul lui părea protector pentru un străin. Pentru ea era doar o ancoră rece.

Ieșiră din birou.

Holul secției era la fel de alb, la fel de impersonal. Oamenii treceau pe lângă ea, discutând, complet indiferenți la faptul că universul ei tocmai se prăbușise pentru a doua oară în câteva zile.

Moartea mamei ei nu fusese o tragedie naturală.

Fusese, posibil, o crimă.

Și tatăl ei era acuzat că a comis-o.

În timp ce pășea afară, aerul rece al serii îi lovi fața. Inspiră adânc, dar nu simți nimic. Doar un gol.

Ecoul morții mamei ei îi răsuna în piept ca un strigăt continuu.

Dacă era adevărat?

Dacă omul care o crescuse, care o ținuse de mână când îi era frică de întuneric, fusese capabil să pună otravă în ceaiul femeii pe care pretindea că o iubește?

Mintea ei refuza imaginea.

Dar frica… frica începuse să prindă contur.

Se opri lângă mașină și privi în gol.

Viața ei devenise un labirint de întuneric: un soț violent, o iubire ascunsă, o mamă ucisă, un tată arestat.

Simți cum ceva în interiorul ei se rupe definitiv.

Nu mai era doar durere.

Era o fisură adâncă în tot ce crezuse că știe despre familie, despre siguranță, despre adevăr.

Și pentru prima dată, în mijlocul acelei furtuni, o întrebare rece începu să se formeze în mintea ei:

Dacă nu era el?

Dacă adevărul era mai întunecat decât își putea imagina?

Drumul spre casă fu cufundat într-o liniște apăsătoare. Motorul mașinii torcea constant, dar în interior domnea o tăcere aproape dureroasă. Melisa privea pe geam fără să vadă nimic. Orașul se derula în umbre și lumini difuze, dar mintea ei era blocată într-un singur punct: tata nu ar face asta.

Refuza. Pur și simplu refuza să creadă.

Otrava. Autopsia. Principalul suspect.

Nu.

Eduard fusese un soț imperfect poate, un om sever uneori, dar nu un criminal. Nu omul care îi sărutase fruntea când era bolnavă. Nu omul care îi spusese că familia este totul.

Noah conducea cu maxilarul încleștat. Mâinile îi erau strânse pe volan atât de tare încât i se albeau degetele. Din când în când arunca priviri scurte spre ea, dar nu spunea nimic.

Cuvintele păreau inutile.

Când intrară pe aleea casei, farurile tăiară întunericul și se opriră brusc asupra unei siluete așezate pe treptele de la intrare.

Noah frână brusc.

Mașina se zgudui ușor.

Melisa tresări și îl privi, iar apoi îi urmă privirea.

Și îl văzu.

Will.

Stătea pe treptele de piatră, cu coatele sprijinite pe genunchi, mâinile împreunate. Lumina palidă a felinarului îi contura chipul obosit, dar atent. Când farurile îl loviră direct, ridică privirea.

Iar în secunda aceea, inima Melisei aproape că îi explodă din piept.

Nu știa dacă era șoc, ușurare sau dor. Probabil toate la un loc.

–Cine mai este și ăsta? izbucni Noah, vocea lui încărcată de furie.

Deschise portiera cu o mișcare bruscă și coborî din mașină.

Melisa reacționă imediat. Ieși și ea, grăbindu-se după el.

–Noah… te rog, așteaptă.

Vocea ei era fragilă, dar urgentă.

Noah se opri la câțiva pași de mașină, privind-o cu ochii întunecați.

–Cine e? repetă el, mai apăsat.

Melisa înghiți în sec. Își adună forțele.

–Will este angajatul mamei mele… spuse ea repede.

–Lucrează cu ea de mulți ani.

Noah o măsură din priviri, suspicios.

-Îl cunoști? întrebă el, tonul devenind mai ascuțit.

–Da. Normal că îl cunosc. A fost mereu prin preajmă. Probabil a venit să ne transmită condoleanțe.

Își forță calmul, deși inima îi bătea haotic.

Will se ridicase între timp în picioare. Observa tensiunea din postura lui Noah, rigiditatea din umerii lui, modul în care se poziționase instinctiv între el și Melisa.

Și o vedea pe ea.

Chipul ei era palid. Ochii roșii, dar goi. Fragilă. Mult prea fragilă.

Tot ce voia era să coboare acele trepte, să o ia în brațe, să o lase să se prăbușească la pieptul lui și să-i spună că nu este singură. Că nu a fost niciodată singură. Că el este acolo.

Dar nu făcu niciun pas.

Rămase pe loc.

–Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră, spuse el, vocea calmă, controlată. Se adresă ambilor, dar ochii lui erau fixați pe Melisa.

Noah îl privi de sus în jos, evaluându-l.

–Apreciem, răspunse scurt.

–A fost o zi lungă.

Subtextul era clar: pleacă.

Will înțelese.

Dar nu plecă imediat.

Privirea lui se înmuie când întâlni ochii Melisei. Pentru o fracțiune de secundă, tot zgomotul dispăru. Nu mai exista Noah. Nu mai exista casa. Nu mai exista ancheta.

Doar ei doi.

În privirea ei era haos. Durere. Și ceva ce îl făcu să-și strângă pumnii, frică.

Voia să-i spună că știe. Că știe despre arestare. Că a fost acolo. Că a văzut tot. Că o va ajuta să afle adevărul.

Dar Noah făcu un pas înainte.

–Cred că e suficient pentru azi, spuse el, tonul politicos doar la suprafață.

Melisa simți cum tensiunea crește ca un fir întins prea tare.

–Will… șopti ea aproape imperceptibil.

Noah întoarse capul brusc spre ea.

–Ce?

Ea își reveni rapid.

–Mulțumim că ai venit, spuse mai ferm.

–Înseamnă mult.

Will înțelese mesajul ascuns din vocea ei.

Nu acum.

Dă-mi timp.

El încuviință ușor din cap.

-Dacă aveți nevoie de ceva… orice… sunt la un telefon distanță.

Noah pufni aproape imperceptibil.

Melisa însă simți cum acea propoziție o ține la suprafață.

Un telefon distanță.

Nu era singură.

Will coborî treptele încet, trecând pe lângă Noah. Pentru o clipă, cei doi bărbați se priviră direct în ochi.

Un schimb mut de teritoriu. De avertisment.

Apoi Will plecă.

Melisa rămase nemișcată, urmărindu-l cum se îndepărtează în întuneric.

Noah îi atinse brațul.

–Intrăm?

Ea clipi și reveni la realitate.

Casa părea mai mare ca niciodată. Mai goală. Mai rece.

În timp ce ușa se închidea în urma lor, Melisa simți două lucruri în același timp:

Durerea care o înghițea din interior.

Și faptul că undeva, în întuneric, exista cineva care ar fi luptat pentru ea fără să ceară nimic în schimb.

Iar asta, pentru prima dată în acea zi, o făcu să respire puțin mai adânc.