Masca Perfecțiunii-Capitolul 26

Ușa se închise în urma lor cu un ecou surd.

Casa, care altădată părea elegantă și impunătoare, devenise acum rece, aproape ostilă. Lumina din living era slabă, umbrele mobilierului alungindu-se pe pereți ca niște siluete tăcute martore la furtuna care urma să izbucnească.

Melisa își lăsă geanta pe masă fără să-și dea seama. Mâinile îi tremurau încă. Totul era prea mult. Moartea mamei. Arestarea tatălui. Suspiciunea de crimă.

Noah își scoase sacoul brusc și îl aruncă pe spătarul canapelei. Se întoarse spre ea cu o expresie dură, maxilarul încordat.

–Sper că înțelegi în ce situație suntem, spuse el rece.

Melisa clipi confuză.

–Ce vrei să spui?

–Vreau să spun, continuă el, apropiindu-se,

–Că dacă tatăl tău chiar a omorât-o pe mama ta, numele nostru va fi târât prin noroi. Familia mea nu are nevoie de așa ceva. Eu nu am nevoie de așa ceva.

Cuvintele lui o loviră aproape la fel de tare ca o palmă.

–Nu vorbi așa, șopti ea, dar vocea începu să-i capete fermitate.

–Nu e adevărat.

–Poliția pare destul de sigură, replică el tăios.

–Tata nu ar face asta! izbucni ea. Pentru prima dată în acea zi, o scânteie de revoltă îi aprinse ochii.

– Tata a făcut multe pentru tine. Pentru noi. Te-a sprijinit în afaceri, te-a ajutat când aveai nevoie. Nu e corect să vorbești așa despre el.

Noah râse scurt, un sunet lipsit de căldură.

–Sprijinit? A fost o investiție, Melisa. Nu un act de caritate.

Ea făcu un pas înapoi, șocată.

–E tatăl meu, spuse ea, cu vocea frântă dar hotărâtă.

-Și chiar dacă toată lumea îl acuză, eu nu îl voi abandona.

Tensiunea din cameră deveni aproape palpabilă.

Noah se apropie din nou, prea aproape.

–Trebuie să începi să gândești realist, mârâi el.

–Dacă el a făcut asta, ne trage pe toți în jos.

–Nu! strigă ea, iar sunetul propriei voci o surprinse.

–Nu îl mai judeca înainte să existe dovezi clare!

Pentru o fracțiune de secundă, tăcerea se așternu între ei, grea și periculoasă.

Apoi, mișcarea fu rapidă.

Palma lui o lovi peste obraz.

Sunetul sec răsună în living.

Melisa nu avu timp să reacționeze. Își pierdu echilibrul și căzu pe podea, în mijlocul camerei. Covorul îi amortiză căderea, dar șocul îi tăie respirația.

Rămase acolo, privind în gol câteva secunde, încercând să înțeleagă ce se întâmplase.

Obrazul îi ardea. Dar durerea fizică era nimic pe lângă cea din interior.

Noah o privea de sus, cu o expresie rece, aproape dezgustată.

-Ți-am spus să nu mă contrazici când vine vorba de imaginea noastră, rosti el încet.

–Ești prea emoțională.

Ea nu răspunse. Îl privea doar, cu ochii mari, umezi, dar fără lacrimi.

–Și încă ceva, continuă el, vocea devenind mai joasă, mai amenințătoare.

–Să nu mai văd bărbați necunoscuți venind la casa mea.

Melisa îngheță.

–Will nu este…..

–Nu mă interesează cine este, o întrerupse el aspru.

–Tu îmi aparții. Casa asta este a mea. Numele pe care îl porți este al meu.

Fiecare cuvânt cădea greu, apăsător.

–Dacă mai văd vreun bărbat în preajma ta, în casa asta… o să regreți. Și tu. Și el.

Tonul lui nu era ridicat. Tocmai asta îl făcea mai înspăimântător.

Nu era furie necontrolată.

Era posesivitate rece.

Dominare.

Apoi, ca și cum nimic nu se întâmplase, își netezi manșeta cămășii și se întoarse.

–Am lucruri mai importante de rezolvat, spuse sec.

Se îndreptă spre biroul lui, iar ușa se închise în urma lui cu un clic surd.

Melisa rămase pe podea.

Livingul părea uriaș acum. Gol.

Își duse mâna la obrazul care încă pulsa. Dar mai mult decât durerea fizică o durea realizarea.

Era prinsă.

Între un tată acuzat de crimă.

O mamă moartă.

Un soț care o controla prin frică.

Și un bărbat care o aștepta în întuneric, fără să știe cât de adânc era hăul în care căzuse.

Respirația îi deveni sacadată. Nu plângea. Nu încă.

Doar privea înainte, pierdută, speriată, simțind cum ceva în interiorul ei începe să se schimbe.

Nu mai era doar durere.

Era începutul unei conștientizări.

Și undeva, foarte adânc, o întrebare începea să prindă contur:

Cât timp va mai putea suporta?

A doua zi, vestea veni rapid, aproape brutal: Eduard fusese eliberat pe cauțiune, cu interdicția de a părăsi orașul. Procurorul voia un caz rapid, o soluționare eficientă. Presiunea era mare. Moartea Elisabetei devenise subiect public, iar autoritățile voiau un vinovat.

Melisa nu așteptă. Se îmbrăcă în grabă și merse direct la secție. Nu îl anunță pe Noah. Nu voia explicații. Nu voia aprobări.

Holul secției i se păru mai puțin rece decât în ziua precedentă, dar poate doar pentru că de data aceasta avea un scop clar.

Când Eduard ieși dintr-un birou însoțit de un agent, părea mai îmbătrânit cu zece ani. Costumul lui elegant era șifonat, ochii încercănați, postura ușor încovoiată.

Dar când o văzu, chipul i se lumină.

–Meli… scumpo.

Nu așteptă altceva. O luă imediat în brațe, strângând-o cu disperare, ca și cum ar fi fost singurul lucru real dintr-o lume care se destrăma.

–Mă bucur să te văd, șopti el răgușit.

Melisa închise ochii o clipă. Îi simți mirosul familiar, brațele protectoare. Tatăl ei. Nu un suspect. Nu un criminal.

Zâmbi scurt, deși ochii îi erau umezi.

–Haide, murmură ea, făcându-i semn spre ieșire.

Drumul până la mașină fu tăcut. Odată urcați, liniștea deveni mai personală, mai apăsătoare.

Eduard o privi atent în timp ce pornea motorul. Ochii lui se opriră pe obrazul ei.

Se încruntă.

–Ce ai pățit, Meli?

Melisa îngheță o fracțiune de secundă.

Își mută privirea spre drum.

–Nimic, tată, spuse rapid.

–M-am lovit de dulap. Nu e important.

Eduard nu părea convins, dar nu insistă imediat.

–Vreau să discutăm despre ce se întâmplă cu tine… și cu moartea mamei, continuă ea, schimbând subiectul. Vocea îi deveni serioasă, tensionată.

Eduard inspiră adânc.

–Meli… trebuie să mă crezi. Nu am făcut nimic din ce spun ei. Nimic.

Se întoarse spre ea pentru o clipă, ochii lui căutându-i aprobarea.

–Încă nu îmi vine să cred că Elisabeta nu mai este.

Vocea i se frânse la numele ei.

Melisa simți cum i se strânge pieptul.

–Tată… ce s-a întâmplat în acea seară? întrebă ea încet.

–Eu am vizitat-o în timpul zilei. Era bine. Era fericită… Vorbea despre grădină, despre un proiect nou…

Vocea îi deveni șoaptă.

–Încă nu îmi vine să accept.

Lacrimile îi alunecară pe obraji fără să le oprească.

Eduard își trecu o mână peste față.

–Nici eu, Meli. Nici eu… Parcă trăiesc într-un coșmar.

Privirea lui deveni pierdută.

–Am luat cina împreună. A fost o seară normală. Am discutat despre tine. Era mândră de tine… Mi-a spus că are ceva important de vorbit despre viitorul tău….Și apoi… mai târziu… i s-a făcut rău. Foarte rău.

Înghiți cu dificultate.

–Am crezut că e o reacție alergică. Am sunat la ambulanță. Nu știu când… când ar fi putut…

Nu putu termina propoziția.

Melisa îl privea atent. Căuta ezitări. Căuta minciuni. Dar vedea doar durere. Confuzie.

Și frică.

Eduard își mută din nou privirea spre ea.

Era recunoscător. Recunoscător că fiica lui era acolo. Că încă îl credea.

Mașina încetini și se opri în fața casei familiei Morgenstern.

Motorul rămase pornit câteva secunde.

Eduard privi clădirea, apoi se întoarse spre ea.

–Unde este soțul tău? întrebă el calm, dar atent.

Melisa ezită.

–La birou, răspunse scurt.

-Are mult de lucru.

Eduard o studie din nou. Obrazul vinețiu. Răspunsul prea rapid. Tensiunea din postura ei.

–Ești bine, Meli?

Întrebarea aceasta era diferită. Mai profundă.

Ea forță un zâmbet slab.

–Nu, tată, șopti sincer.

–Nu sunt bine.

Pentru prima dată de la moartea mamei sale, simți nevoia să fie copil din nou.

Dar nu putea.

Nu acum.

Nu când el avea nevoie de ea.

Eduard își puse mâna pe umărul ei mângâind ușor.

–Vom trece și peste asta, spuse el încet, deși vocea îi trăda îndoiala.

–Vom afla adevărul.

Melisa privi casa copilăriei ei.

Adevărul.

Cuvântul devenise centrul existenței ei.

Cine pusese otrava?

De ce?

Și cât de mult era dispusă să descopere, dacă adevărul avea să-i distrugă tot ce mai rămăsese?