Masca Perfecțiunii-Capitolul 29

Will o conduse afară din clădire fără să spună nimic.

Îi luă cheile din mână cu blândețe, deschise portiera și o așeză pe scaunul din dreapta ca pe un copil rănit. Se asigură că își pune centura, apoi închise ușa cu grijă și ocoli mașina.

Se urcă la volan.

Motorul porni, dar el nu plecă imediat.

–Spune-mi unde vrei să mergi, întrebă încet.

Melisa își ridică privirea spre el. Lacrimile încă îi încețoșau ochii, genele îi erau lipite, obrajii roșii.

–Oriunde… doar nu acasă, șopti printre suspine.

Will aprobă tăcut.

Nu mai puse alte întrebări.

Conduse fără grabă, alegând instinctiv un loc unde știa că nimeni nu o va răni, apartamentul lui.

O ajută să coboare, ținând-o de braț când genunchii îi tremurară. Urcară scările încet.

În interior, liniștea era caldă. Simplă. Sigură.

Dar pentru Melisa, durerea nu se estompă. Din contră, părea că pereții liniștiți îi amplifică golul.

Se opri în mijlocul sufrageriei și izbucni din nou în plâns.

Will rămase în fața ei, neputincios.

O vedea cum se frânge sub greutatea pierderii. Și simțea o durere surdă în piept, aproape fizică.

Ar fi vrut să poată lua totul.

Să absoarbă suferința ei.

Să o scutească de fiecare lacrimă.

Se apropie încet.

–Spune-mi ce pot face, șopti el.

-Spune-mi cum să-ți iau durerea.

Vocea îi tremura ușor.

Melisa îl privi.

Pentru prima dată în acea zi, în ochii ei apăru altceva decât disperare, o urmă de căldură.

Își ridică mâna și îi atinse obrazul. Gestul era fragil, dar plin de încredere.

Chipul lui era, în acel moment, singurul lucru care îi aducea alinare.

–Nu poți… șopti ea.

–Doar stai… așa… lângă mine.

Respirația i se frânse din nou.

–Îmi vreau mama înapoi… Îmi vreau tatăl înapoi…

Plânsul deveni mai puternic, mai adânc, aproape animalic.

Will o trase la piept fără ezitare.

O ținu strâns, dar delicat, mângâindu-i părul.

–Știu… murmură el.

–Știu…

Deși adevărul era că nu știa cum e să pierzi totul într-un singur an.

Dar știa că o iubește.

Și că nu o va lăsa să treacă singură prin asta.

O conduse spre canapea și se așeză cu ea în brațe, lăsând-o să plângă cât avea nevoie. Fără să o grăbească. Fără să o oprească.

Timpul trecu încet.

La un moment dat, suspinele ei se domoliră. Respirația i se liniști, rămânând lipită de pieptul lui, ca și cum se temea că dacă se desprinde va cădea din nou în gol.

Will privi în gol peste umărul ei.

În mintea lui, însă, se contura o hotărâre.

Condamnarea nu însemna sfârșitul.

Iar el nu credea în vinovăția lui Eduard.

Și, mai ales, ceva din comportamentul lui Noah din ultimele zile îl făcea să fie atent. Foarte atent.

Întrebarea era:

Îi va spune acum Melisei că are suspiciuni serioase legate de noaptea crimei…

Sau o va lăsa să se odihnească și va începe singur să caute adevărul?

……………

Melisa adormise în brațele lui.

Will rămase nemișcat, sprijinit de spătarul canapelei, ținând-o lipită de piept. Îi mângâia părul de fiecare dată când tresărea în somn, când respirația i se frângea sau când un suspin mut îi cutremura trupul.

Voia, prin gestul acela simplu, să-i spună fără cuvinte că este acolo.

Că nu pleacă.

Că o va proteja.

După un timp, ea deschise ochii încet.

Primul lucru pe care îl văzu fu chipul lui.

–Will…

–Sunt aici, murmură el și îi sărută fruntea.

Gestul era tandru, aproape sacru.

–Vrei să mănânci ceva? Să bei apă? întrebă el blând.

Ea negă din cap și încercă să se ridice, dar trupul îi era amorțit. Mușchii îi protestau.

Will o ajută să se sprijine de spătar.

Privirea lui deveni însă serioasă.

–Meli… ce se întâmplă între tine și soțul tău?

Întrebarea căzu greu între ei.

Melisa încremeni.

Ochii i se umplură instant de lacrimi, iar respirația i se acceleră ușor.

–Te rog, iubito… nu te mai ascunde de mine, șopti el.

–Știu că se întâmplă ceva. Te simt. Trupul tău e plin de răni… și reacționezi de fiecare dată când e vorba de el. Te rog… spune-mi adevărul.

Melisa înghiți în sec. Închise ochii o clipă și inspiră adânc, ca și cum s-ar fi pregătit să sară într-o apă înghețată.

–Te lovește?

Întrebarea o făcu să deschidă ochii.

–Da… șopti ea, rușinată, aproape imperceptibil.

Maxilarul lui Will se încordă. O umbră întunecată îi traversă privirea. Furie pură. Brutală.

Dar o văzu cât era de speriată și își înghiți explozia.

–De când? întrebă el, vocea tremurând de efortul de a rămâne calm.

–De când ne-am întors din luna de miere…

Privirea îi căzu în jos.

Will simți cum vinovăția îl lovește în piept.

–Este din cauza mea?

Întrebarea ieși dureros.

–Nu… nu știe despre tine. Cred… Cred că este forma lui de a…

Se opri.

–De a? insistă el.

-De a mă face să mă supun lui…

Cuvintele atârnau grele. Rușinoase.

Will îi cuprinse obrajii cu palmele, ridicându-i ușor chipul.

–Melisa… asta nu e viață. Și nu spun asta referindu-mă la noi doi. Dar nu poți trăi într-o căsnicie toxică. Indiferent ce va fi între noi… tu trebuie să fii liberă. Să respiri fără frică.

Îi mângâie obrazul cu degetul mare.

–Soțul tău este un laș. Un nemernic. Și tu nu mai poți trăi lângă el.

Ea ezită o clipă, apoi mai adăugă, cu vocea frântă:

–Noah are o aventură cu Kara…

Will clipi, nevenindu-i să creadă.

–Kara? Prietena ta?

–Da… I-am prins….în parcarea firmei.

Un mușchi îi tresări pe maxilar.

Dar Melisa îl opri înainte să spună ceva.

–Will… nu vreau să vorbesc despre asta. Vreau doar… să stau în brațele tale până dispare durerea asta.

Vocea îi tremura.

El o privi lung.

–Poți sta în brațele mele toată viața de acum înainte, spuse încet.

-Dar dacă închizi ochii acum, realitatea nu dispare.

Tonul îi deveni mai ferm.

–Noah este un nemernic. Tatăl tău este închis pe nedrept. Iar tu trăiești într-o căsnicie abuzivă.

O strânse ușor de umeri, fără brutalitate, doar cât să-i simtă prezența.

–Toate lucrurile astea trebuie rezolvate, Meli. Nu amânate.

Ea îl privi, fragilă, prinsă între frică și dorința de a scăpa.

Pentru prima dată, ideea de a pleca de lângă Noah nu mai părea imposibilă.

Doar terifiantă.

Melisa își lăsă fruntea lipită de pieptul lui.

În brațele lui Will era liniște.

O liniște pe care nu o mai cunoscuse de luni întregi.

Nu exista frică.

Nu exista tensiune.

Nu exista acel nod permanent în stomac care o făcea să pășească pe vârfuri în propria casă.

Doar căldură.

Doar protecție.

Doar el.

Respirația lui regulată îi calma haosul din interior.

Will își trecu degetele prin părul ei și rămase câteva secunde tăcut, ca și cum își aduna curajul.

–Am fost acolo imediat ce am auzit de doamna Elisabeta… începu el încet.

Numele mamei ei îi făcu inima să tresară.

–Te-am urmărit zile la rând, continuă.

–Am ajutat la treabă în casă când nu erai atentă. Am vorbit cu oamenii. Am vrut să fiu cât mai aproape de tine… să îți ofer sprijinul meu, chiar dacă nu puteam să o fac deschis.

Melisa ridică ușor capul și îl privi.

–Te vedeam… vocea lui deveni mai joasă.

-Te vedeam cum te ascunzi în întuneric. Cum mergi prin propria ta casă de parcă ai fi o străină.

Își strânse maxilarul.

–Și îl vedeam și pe el.

O pauză.

–Pe soțul tău.

Privirea lui se întunecă.

–Părea stăpânul lumii. Părea că controlează tot. Oamenii, situația, chiar și tăcerea ta.

Inspiră adânc.

–Poate că spunând asta va părea că sunt gelos. Că vreau să-l elimin din viața ta din motive egoiste.

Îi ridică bărbia delicat.

–Dar, Meli, tot ce spun… este ce am văzut.

Ochii lui erau sinceri. Fără dramă. Fără manipulare.

–Nu are nimic de-a face cu mine. Cu relația noastră. Prefer să te știu departe de mine… vocea îi tremură pentru prima dată.

-…Dar liberă. Decât lângă mine și încă legată de acea căsnicie toxică.

Melisa simți cum i se strânge pieptul.

–Atât de mult te iubesc, șopti el.

Cuvintele nu fură dramatice. Nu fură strigate.

Fură simple. Adevărate.

Ea se cutremură.

Nu de frică.

Ci de fericirea pe care nu și-o mai permisese să o simtă.

Lacrimile îi umplură din nou ochii, dar acum erau diferite. Mai calde. Mai limpezi.

–Nu am vrut să te implic în mizeria asta, șopti ea.

–Nu am vrut să-ți distrug viața.

Will zâmbi slab.

–Viața mea fără tine nu e viață, Meli.

Îi șterse o lacrimă cu degetul.

–Nu îți cer să fugi cu mine. Nu îți cer să alegi acum. Îți cer doar să alegi pentru tine.

Cuvintele lui pătrunseră adânc.

Pentru prima dată, cineva nu îi cerea să se supună.

Nu îi cerea să tacă.

Nu îi cerea să joace un rol.

Îi cerea să fie liberă.

Melisa își lipi palma de pieptul lui, simțindu-i inima bătând puternic.

–Mi-e frică… recunoscu ea.

–Știu.

–Dacă plec… va deveni și mai rău.

–Nu te va mai atinge, spuse Will, iar în vocea lui era o promisiune periculoasă.

Ea îl privi.

–Nu vreau să faci ceva ce te-ar distruge.

El zâmbi amar.

–Singurul lucru care m-ar distruge ar fi să te știu înapoi acolo.

Tăcerea căzu între ei.

Apoi, aproape imperceptibil, Melisa șopti:

–Nu vreau să mă mai întorc în casa aia în seara asta.

Cuvintele pluteau fragile.

Era primul pas.

Will nu reacționă impulsiv. Nu jubilă.

Doar o trase mai aproape.

–Atunci nu te întorci.

Simplu.

Sigur.

În acel moment, fără să știe, Melisa făcea prima alegere pentru ea însăși.

Iar undeva, în întunericul orașului, un telefon vibra insistent pe masa din casa conjugală.

Noah observase absența ei.