Masca Perfecțiunii-Capitolul 28

Cazul începu mai repede decât se așteptaseră. Presa era prezentă. Curiozitatea publică, la fel.

În dimineața primei ședințe, în biroul său sobru, Meck Travis își drese vocea și spuse calm:

–Este important ca imaginea familiei să fie una stabilă. Doamnă Morgenstern, ar fi bine să apăreți împreună cu soțul dumneavoastră la tribunal. O familie unită transmite stabilitate. Îndoială rezonabilă.

Melisa înghiți în sec.

Îl simți pe Noah lângă ea, tăcut, dar rigid.

Nu îi spusese tatălui ei nimic. Nici despre țipete. Nici despre lovituri. Nici despre nopțile în care învățase să respire fără zgomot.

Eduard trecea deja prin prea multe.

Își spuse că mai poate. Încă puțin. Doar până se termină procesul. Doar până adevărul iese la iveală.

–Desigur, răspunse ea încet.

Noah îi aruncă o privire scurtă, satisfăcută.

În sala de judecată, păreau cuplul perfect. El atent, protector chiar. Ea tăcută, elegantă, sprijinindu-și tatăl din primul rând.

Cazul părea inițial în favoarea lui Eduard.

Meck demontase cu precizie argumentele legate de asigurare. Demonstrase că firma era stabilă financiar, că nu existau datorii ascunse.

Apoi procurorul se ridică.

–Onorată instanță, chemăm la bară un martor cheie.

În sală intră administratoarea clubului select unde familia Morgenstern își petrecea adesea timpul.

Femeia, rigidă și vizibil emoționată, depuse jurământul.

–Domnul Eduard Morgenstern avea adesea conversații aprinse cu soția sa, spuse ea.

–De mai multe ori l-am văzut brus­când-o. O apuca de braț. O trăgea după el.

Un murmur străbătu sala.

Melisa simți cum inima îi lovește violent în piept.

Meck notă ceva calm.

Procurorul continuă.

–Ați asistat la un act de violență fizică?

–Da, răspunse femeia.

–Într-o seară a împins-o. Doamna Elisabeta aproape că și-a pierdut echilibrul.

Un al doilea martor confirmă.

-I-am surprins într-o după-amiază pe terasa clubului. Domnul Morgenstern părea furios. A împins-o.

Melisa stătea și asculta.

În mintea ei începeau să se deruleze imagini.

Uși închise prea tare.

Voci ridicate.

Mama ei cu ochii umezi, spunând că „totul e în regulă”.

Îi surprinsese și ea, de câteva ori. Tensiuni. Discuții aprinse.

Dar asta nu însemna că tatăl ei o otrăvise.

Nu însemna crimă.

Apoi veni raportul final al medicului legist.

Procurorul îl ridică teatral.

–Analiza toxicologică confirmă prezența unei substanțe toxice, otravă pentru șobolani, în organismul victimei.

Cuvintele căzură greu.

–Cantitatea ingerată a fost semnificativă. Suficientă pentru a provoca decesul în câteva ore.

Melisa simți cum aerul devine insuficient.

–Mai mult, continuă procurorul,

–Substanța a fost identificată în preparatele servite la cină în acea seară.

Un fior îi străbătu spatele.

Fusese chestionat personalul casei. Inclusiv bucătarul din acea seară.

–Toată mâncarea era contaminată, spuse procurorul clar.

–Însă în porția doamnei Elisabeta concentrația era considerabil mai mare decât în cea a domnului Eduard.

Un vuiet se ridică din sală.

Meck se ridică imediat.

–Obiecție. Aceasta sugerează intenție fără a demonstra cine a avut acces direct la farfurii după preparare.

Judecătorul aprobă parțial.

Dar sămânța fusese plantată.

Melisa își simți mâna strânsă brusc.

Noah.

Strângerea lui era prea fermă.

Prea controlată.

Ea își trase mâna încet.

Mintea ei se învârtea.

Dacă toată mâncarea fusese otrăvită… atunci cineva avusese acces în bucătărie. Sau la masă. Sau după servire.

Și dacă porția mamei ei conținea mai multă substanță…

Înseamnă că cineva a vrut să fie sigur.

Privirea ei alunecă instinctiv prin sală.

Spre tatăl ei.

Spre procuror.

Spre personalul casei.

Apoi, fără să vrea…

Spre Noah.

El o privea fix înainte. Calm. Impenetrabil.

Pentru prima dată, un gând periculos îi traversă mintea:

Dacă ținta nu fusese doar mama?

Următoarele zile fură un vârtej.

Tribunal.

Casa tatălui ei.

Discuții cu avocatul. Priviri din presă.

Melisa funcționa mecanic, pe pilot automat. În seara dinaintea ultimei înfățișări, telefonul vibră.

Număr necunoscut.

“Vino urgent la firmă. E important. Nu suna înapoi.”

Inima îi tresări.

Se gândi imediat la tatăl ei. La vreo problemă apărută peste noapte. La un angajat panicat.

Nu analiză prea mult. Își luă cheile și plecă.

Parcă mașina în parcarea subterană a clădirii firmei. Betonul rece, luminile fluorescente, ecoul pașilor ei grăbiți.

Se îndreptă spre lifturi.

Apoi se opri.

Mașina lui Noah, era acolo.

În parcarea firmei tatălui ei.

Se încruntă.

Un val rece îi străbătu șira spinării.

Se apropie încet. Și atunci îi văzu.

Noah.

Și Kara.

În mașina lui.

Se sărutau.

Fără grabă. Fără teamă. Ca doi oameni care nu aveau nimic de ascuns.

Pentru o secundă, timpul se opri.

Nu respira. Nu gândea.

Apoi simți înțepătura aceea ascuțită în piept.

Nu era vorba că Noah avea o aventură.

Era vorba că femeia din brațele lui era Kara.

Cea mai bună prietenă a ei. Cea care o ținuse în brațe la înmormântare.

Cea care îi spusese că va fi mereu lângă ea. Lacrimile îi umplură ochii, dar le șterse imediat, furioasă.

Nu.

Nu de data asta.

Se apropie de mașină și bătu ușor în geam.

Cei doi tresăriră violent.

Kara se întoarse prima.

Chipul i se albi.

Noah, în schimb, când o văzu, se încruntă imediat. Iritat.

Se despărțiră brusc unul de celălalt.

Noah ieși rapid din mașină, trântind portiera.

–Ce cauți aici? întrebă el rece.

Melisa îl privi, uluită de tupeul lui.

–Eu ce caut aici? repetă ea încet.

Portiera din partea cealaltă se deschise.

–Melisa… rosti Kara, vocea ei tremurândă.

Melisa ridică o mână.

–Nu am de gând să ascult nimic din ce aveți de spus.

Îl arătă cu degetul pe Noah.

-Tu ești un nemernic.

Apoi privirea i se mută asupra Karei.

–Dar tu?… Tu…

Cuvintele i se blocară în gât.

Nu pentru că nu ar fi știut ce să spună.

Ci pentru că durerea era prea mare pentru a fi pusă în cuvinte.

Pufni ironic.

Un râs scurt, amar.

–Impresionant. Chiar aici? La firma tatălui meu?

Noah își încrucișă brațele.

–Nu dramatiza.

Acea frază fu ca o palmă.

Melisa îl privi o ultimă dată.

Ceva din ea se liniștise complet.

Periculos de liniștit.

Se întoarse fără să mai spună nimic și porni spre mașina ei.

–Melisa, te rog! strigă Kara în urma ei.

Nu se opri.

Nu se întoarse.

Urcă la volan, trânti portiera și porni motorul.

În timp ce ieșea din parcare, un gând începea să prindă contur.

Mesajul.

Numărul necunoscut.

Mașina lui Noah.

Momentul.

Prea convenabil.

Prea bine plasat.

Întrebarea nu mai era doar despre infidelitate.

Ci despre cine o chemase acolo.

Și de ce.

Pentru prima dată, trădarea personală începea să se lege periculos de cazul mamei ei.

…..

A doua zi, Melisa stătea în primul rând la tribunal.

Nu mai simțea nimic.

Mintea îi era goală, ca și cum cineva ar fi șters totul din ea. Lumea părea că se învârte într-un gol surd, iar ea era prinsă în mijlocul lui, incapabilă să se agațe de ceva stabil.

Viața ei, în ultimele luni, devenise un coșmar continuu.

Noah nu venise.

Și, în mod ciudat, absența lui era singurul lucru care îi aducea o umbră de liniște.

Își privi tatăl.

Stătea în față, lângă avocat. Drept. Demn. Dar cu frica vizibilă în ochi.

Aștepta.

Acel ultim moment care putea schimba totul.

Judecătorul intră. Sala se ridică în picioare.

Se reluară ultimele pledoarii. Procurorul vorbi despre motive, despre violență, despre otravă. Despre intenție.

Avocatul apărării pledă îndoiala rezonabilă, lipsa unei dovezi directe, accesul multiplu la bucătărie.

Apoi, după o scurtă pauză, judecătorul reveni.

Timpul se dilată.

–Instanța îl găsește pe inculpatul Eduard Morgenstern vinovat de omorârea soției sale.

Un sunet ascuțit începu să îi țiuie în urechi.

–Condamnare la treizeci de ani de închisoare.

Zgomotul din sală izbucni. Murmure. Exclamații. Jurnaliști ridicându-se.

Melisa nu auzea nimic.

Stătea în întunericul ei.

Se simțea mică. Înfrigurată.

Orfană.

De ambii părinți.

Tatăl ei se întoarse spre ea, lacrimile curgându-i pe obraji în timp ce era încătușat.

–Sunt nevinovat! strigă el.

–Melisa, sunt nevinovat!

Dar ea parcă se scufunda tot mai adânc.

Nu putea plânge. Nu putea striga.

Doar cădea în interiorul ei.

Abia când o mână o atinse ușor pe umăr reacționă.

Avocatul.

-Îmi pare rău, doamnă Morgenstern.

Își ridică privirea spre el. Ochii îi erau goi, umezi, rătăciți.

–Vom face recurs. Nu vom lăsa lucrurile așa. Vă promit.

Vocea lui era fermă. Controlată.

Dar promisiunile nu mai aveau greutate în acel moment.

Se ridică în picioare cu mișcări mecanice.

Nu mai putea vorbi. Abia dacă mai putea respira.

El o prinse ușor de umeri și o conduse spre ieșire.

Când ușile sălii de judecată se deschiseră și păși pe hol, se opri brusc.

În fața ei era Will.

O privea cu o durere tăcută. Cu înțelegerea cuiva care știa exact prin ce trece.

Nu mai gândi.

Nu mai analiză.

Se aruncă pur și simplu în brațele lui.

Și atunci se rupse.

Plânsul izbucni violent, necontrolat, adunând în el toate nopțile nedormite, toate loviturile ascunse, toate trădările, toate temerile.

Will o strânse puternic la piept.

–Shh… shh… Sunt aici… Sunt aici… șopti el.

–Îmi pare rău… Îmi pare atât de rău…

O ținea ca pe ceva fragil. Ca pe ceva ce putea să se destrame în orice clipă.

Iar pentru prima dată după mult timp, Melisa nu se mai prefăcu că e puternică.

Doar plânse.

În brațele cuiva care nu o rănea.