My fake boyfriend – Falsul meu iubit – Capitolul 27

Dora

Când îi aud vocea în telefon, îmi strâng ochii și acesta îmi cade din mână. Încerc să cobor de pe scaun și tot ce fac este să pășesc în gol și să mă întind pe pardoseala rece. Mark se grăbește să mă ridice și asta îmi aduce aminte de primul moment cu el din seara când l-am cunoscut. Îl împing pe Mark de lângă mine și mă ridic în genunchi, mâinile mi le pun pe cap și încep să plâng…

– Jack?… Jack?…ce dracu este cu tine? îi aud întrebarea și îmi ridică privirea spre el.

– Dora… Dora…a murit…, îi spun și el își mărește ochii.

Mă apucă de brațe și de data asta mă ridică în picioare, mă scoate afară și mă duce direct spre mașină.

– Urcă…te voi duce eu, dar eu stăteam pus și simplu lângă mașină fără nici o reacție.

–  Jack, îl aud iar strigând.

– Urcă în mașină! îmi urlă în față.

Îmi deschide portiera și mă împinge în interior, se urcă rapid la volan și îmi cere adresa lor și o dau. Îl aud cum vorbea la telefon dar totul era doar un ecou pentru mine, știam că asta va fi dureros pentru Derek, pentru Walter. Mașina oprește în fața casei lor, văd mașina mortuară și pe cea de la prim ajutor, ies rapid și mă îndrept spre casă. În acel moment ea este scoasă pe o targă afară, era sub acel cearceaf alb iar Walter mergea plângând în urma lor.

Cei de la ambulanță încercau să o bage în mașină și încep să aleg spre ei.

– Așteptați….. așteptați, le strig eu și se întorc să mă privească. Mă apropii de ei și îi privesc furios.

– Așteptați, le mai strig încă o dată.

Ridic ușor cearceaful și îi apuc mâna rece și mă cutremur pe interior…îmi las capul în jos și îi sărut mâna. Era rece..foarte rece…

– Iartă-mă Dora…. Iartă-mă, te rog…. M-ai sunat și eu…. Iartă-mă, te rog…

Walter vine lângă mine și îmi întorc privirea spre el. Părea mult mai îmbătrânit, părea dărâmat, îl iau în brațe și el mă strânge înapoi începând să plângă.

– Șhh…copile….șhhh, îmi spune în ureche…

– A vrut să îți audă vocea pentru ultima dată….

Când îl aud simt că urmează să mă prăbușesc la pământ.

Mă îndepartez de el când cei de la salvare ne întreabă dacă va merge cineva cu ei și Walter le face semn că el.

– Unde este Derek? îl întreb rapid.

– S-a închis în camera lui, spune încet și pleacă de lângă mine.

Încep să merg spre casă și îl văd și pe Mark în spatele meu. În casă mă lovesc de Helen care stătea într-un colț și plângea alături de alte persoane care lucrau aici și mă îndrept spre scări urcând rapid. Când ajung în dreptul ușii, apăs mânerul dar era încuiată. Se auzea zgomot din interior și începusem să intru în panică.

– Derek…deschide ușa, încep să bat mai tare în ea.

– … Derek….deschide ușa!…, încep să îi urlu panicat.

– …Derek….iubitule, deschide ușa odată….te rog, iubitule, îi spun și vocea mea abia se auzea.

Mark mă dă la o parte din ușă și îl văd cum îi dă un picior și aceasta se deschide…intru rapid și îngheț în loc. Camera arată că după furtună, totul era dărâmat și îl văd pe Derek cum stătea în genunchi pe covor ținând ceva strâns la piept și plângea zgomotos. Mă reped spre el și îl iau în brațe..trupul său tremura violent și se legăna în față și în spate, pe gură scoatea cuvinte ce nu puteam să le înțeleg.

– Iubitule…. îmi pare rău….îmi pare rău pentru ea…. mă repetam eu.

Îl simt cum tresare și își ridică privirea spre mine. Ochii îi erau plini de lacrimi și păreau atât de stinși și pierduți încât aveam impresia că nu mă vede. Mă împinge de lângă el…și se ridică de jos cu greutate, îmi aruncă în fața acel obiect și mă privește rece.

– Asta ținea în brațe când a murit, îmi spune și vocea lui e atât de dură că o simt până în măduva oaselor.

Face un pas lateral și îl văd cum pleacă de lângă mine. Apuc acel obiect și îl întorc. Era o ramă foto, o poză cu noi doi de la prima noastră întâlnire…eram la acel restaurant pe lac, amândoi aveam zâmbetul larg pe fețe și ochii ne străluceau puternic….eram fericiți. O apuc și o strâng la piept…asta își dorea ea …să ne vadă fericiți, să își vadă copilul fericit. Acum știam de ce m-a sunat, ea și-a  dat seama că ceva s-a întâmplat cu noi, am simțit asta și ultima dată când am văzut-o. Îi vedeam privirea cum ne măsura pe amândoi.

– Dora… Iartă-mă. Ai murit din cauza mea, șoptesc eu pierdut.

Mark vine lângă mine și mă forțează să mă ridic în picioare.

– Jack, știu că este dureros…dar trebuie să te gândești acum la Derek și Walter, ei au nevoie de ajutor acum , așa că revino-ți . Eu am anunțat la tine acasă și mama ta a spus că vor veni mâine. Jack? Acum trebuie să lași totul deoparte și să fii alături de el….

Îmi privesc prietenul și îi dau ușor din cap. Avea dreptate. Orice ar fi existat între mine și Derek trebuia pus deoparte acum. Ieșim din cameră și coborâm la parter.

– Helen, o strig și ea vine lângă mine.

– Te rog să îi faci un ceai să se liniștească, îi cer și îmi întorc privirea spre el.

Stătea pe canapea cu capul în mâini.

– Sigur, o aud și se îndepărtează de mine.

Eu mă apropii de el și mă așez pe vine în fața lui, îi apuc mâinile și i le dau ușor în jos, îmi pun palma pe obrazul lui și își ridică privirea spre mine.

– Îmi pare rău….nu voi pleca de lângă tine, spune-mi de ce ai nevoie?

– De ea, șoptește.

– Derek….ea este împăcată acum. Nu o mai doare nimic, a plecat fericită, sunt sigur de asta. Simt asta…și nu a vrut să suferi.

Ai grija să nu sufere prea mult în lipsa mea…. m-ai pus să promit…

Îl iau în brațe și de data asta nu mă mai împinge de lângă el, îi mângâi părul și spatele și încerc să îl fac să se liniștească.

– Șhh….totul va fi bine, Derek….totul va trece….îți promit…trebuie să te liniștești.

Mă îndepărtez ușor de el și îl privesc în ochi, dar el încă privea în gol. Mă durea sufletul să îl văd așa și nu știam cum să fac să îi iau acestă durere. Helen vine cu cana de ceai pe care o refuză dar îl forțez să îl bea într-un final.  Îl privesc cum se întinde pe acea canapea și eu doar stăteam și îi mângâiam părul.

M-ai făcut să te iubesc atât de mult, Derek încât simt….simt furie și tristețe în același timp.

Mult mai târziu el dormea pe canapea și eu discutam cu tata la telefon. Erau pe drum deja și mi-a spus că Dora le-a dat indicații despre modul în care vrea sa fie înmormântarea ei și când îl auzeam vorbind mi se ridica părul la ceafă.  Ea își pregătise singură totul, ea pregătea lumea din jurul ei pentru lipsa ei….și totuși…nu am fost în stare să îi răspund ultimului apel.

Îi închid telefonul când termin discuția și îmi îndrept atenția spre el, încă dormea și părea că plângea în somn. Îl văd pe Walter cum intră în casă și mă îndrept spre el.

– Walter…

Abia mergea și ținea în mână acel colier primit de la mama mea pentru Dora și inima mea se strânge și mai mult.

– După autopsie o putem lua, îmi spune încet și își privește trist fiul care dormea pe canapea.

– Ai reușit să îl liniștești…

– Walter, îți aduc un ceai?

– Nu…vreau să fiu singur în seara asta. Mâine dimineață îi putem ridica trupul. O vom duce la capelă și …avocatul ei va veni să ne citească ultima ei dorință…avea totul pregătit. Eu…eu …îmi pun mana pe umărul lui când văd că abia putea vorbi.

– …eu nu știu ce să fac, îl aud într-un final.

– Sunt aici…și vor veni și părinții mei, Dora a vorbit cu tata înainte. Walter….îmi pare rău.

Mă bate ușor pe braț și se îndreaptă spre scări…fără să mai spună nimic.

#

Totul se derula cu încetinitorul în jurul meu. Încercam pe cât posibil să ajut dar mă trezeam adesea privind în gol. A doua zi, avocatul Dorei ne-a explicat cum și-a dorit să fie îngropată, chiar și cine să fie la înmormântarea ei…erau doar câteva persoane, probabil acele persoane care îi erau dragi ei. Derek era ca un copil. Abia vorbea, abia mergea, părea că abia trăiește. Totul se întâmplase exact cum și-a dorit și tata a ținut un discurs foarte frumos.

După înmormântare avocatul ei mi-a dat o scrisoare de la ea și o priveam de parca mă ardea…îmi era frică să o deschid. Casa le era plină de oameni, părinții mei discutau cu Walter și el, el era încă pe acea canapea privind în jos. Chipul îi era tras și palid și îi fac semn Helenei să îi mai facă un ceai.

Mă îndrept spre scări și încep să le urc, voiam să citesc scrisoarea ei în liniște. Intru în dormitor și totul era acum pus în ordine, închid ușa în urma mea și mă așez pe marginea patului. Privesc spre plic și cu mâinile tremurânde scot acea hârtie ….

                   Jackson,

Bună, dragul meu. Acum eu am plecat, dar vreau să știi că am plecat împăcată. Sunt fericită Jackson, sunt fericită că ai intrat în viața fiului meu, că am avut ocazia să te cunosc, să știu că fiul meu va avea lângă el acea persoană cum am avut-o și eu. Jackson, dragul meu…îți mulțumesc pentru tot. Știu că îmi las băieții pe mâini bune, știu că tu îi vei putea ajuta să treacă peste pierderea mea. Nu îi lăsa să sufere prea mult. Arată-le că viața înseamnă mai mult de atât, binecuvântează-i cu prezența ta, cu zâmbetul tău. Părinții tăi te-au crescut frumos și le mulțumesc pentru asta. Dar Jackson…scumpule….să nu pui fericirea nimănui mai sus de propia fericire… Te-am văzut în ziua nunții, am simțit că ceva s-a întâmplat. Ți-am văzut durerea din ochi…. fiul meu te iubește și știu că și tu îl iubești….vreau să vorbiți deschis Jackson, vorbiți și rezolvați problema….nimic nu rămâne nerezolvat pe lumea asta dacă există comunicare…vorbiți între voi….pentru că, Jackson, ceea ce există între voi este magie….Și nu risipi asta pe lucruri frivole și egoiste…iubiți-vă și rezolvați problemele.    

                    Te iubesc, Jackson, fiul meu drag.