Până la tine – Capitolul 17- partea 2

Ploaie în mintea oamenilor.

Cei doi se țineau unul pe altul ca doi oameni pierduți într-un ocean în care trebuiau să rămână la suprafață pentru a respira.

Saitharn nu voia să recunoască, dar în acel moment nu putea nega că îmbrățișarea lui Sila îi încălzea inima mai mult decât înainte. Ambele mâini mici strânseră pe loc jacheta din denim. Gâfâia din cauza energiei cheltuite. Sila era de data aceasta atent și delicat, dar făcură exerciții fizice până când rămaseră amețiți. Între cei doi fu doar tăcere. Când se uită în sus intenționând să scape, Saitharn își dădu seama că era blocat. În atingerea tandră dar fermă, palma fierbinte în mijlocul spatelui făcea să nu se poată desprinde de Sila. Pereții abrupți care fuseseră construiți cu migală de Saitharn erau pe cale să se prăbușească. Sila se îndepărtă încet din îmbrățișarea caldă. Puterea sentimentului acordat de impunătorul Pha Liang făcu ca zidul mare să tremure și să se clatine în mod înspăimântător. Era prea înfricoșător pentru Saitharn.

Vocea profundă, moale și susurată a lui Sila se auzi ca o adiere de vânt.

–  Unde te doare?…Spune-mi.

Era o întrebare foarte simplă, dar care avea greutatea unui ciocan mare trântit peste ceea ce se numea barieră. Saitharn închise ochii și lăsă îmbrățișarea caldă să-l înconjoare pentru că nu știa de unde să înceapă. De unde venea răspunsul? Nu știa, căci îl durea peste tot. Îl durea tot corpul, îl durea toată inima.

– Vrei să-mi spui?

Întrebarea îi pătrunse adânc în inimă. Saitharn nu-și amintea să fi avut parteneri sexuali care să-i fi spus vreodată această propoziție. Dar credea că nu, pentru că nu era obișnuit, pentru că se simțea așa ciudat.

–  Sunt aici…te ascult.

– Eu nu știu de unde să încep.

Prima propoziție a băiatului cu pielea albă…

– Vrei să-mi spui?

Saitharn simțise că în acel moment era mai sensibil decât era necesar. Îi venea să plângă și spera că acea îmbrățișare nu va pleca niciodată.

– Am timp să te ascult toată noaptea.

Atingerea taliei redeveni tandră, palma lată îi îmbrățișă mijlocul spatelui. Sila comunica prin gesturi, nu prin cuvinte. Saitharn experimenta amețeala unei atingeri blânde pentru prima dată. Căuta cuvintele… Și îmbrățișa pentru a fi strâns la piept. Sila ajuta la încălzirea aerului din jurul său. Era cu adevărat încălzit.

–  Vorbește încet. Spune doar ce vrei să-mi spui.

Vocea ar fi fost inaudibilă pentru ceilalți din jur. Avea o tonalitate puțin urgentă. Silueta înaltă întinsese o mână care să-i ofere confort, ca o cheie ce descuiase o ușă interzisă.

Era adevărat că el fusese cel care descuiase ușa, dar nu intenționa să invadeze spațiul secret. Pur și simplu aștepta…aștepta ca Saitharn să-l invite în lumea aceea bântuită de himere și de demoni. Și aștepta, de asemenea, să se găsească doar unul pe altul.

– Nu știu… nu știu de ce m-am născut.

Așteptă o clipă lungă înainte ca celălalt să-și întindă mâna. În spatele ușii descuiate , dar încă închisă, un băiat cu pielea albă îndrăznea să vorbească șovăind clar. Între timp, Sila era un bun ascultător, astfel încât povestitorul să se simtă confortabil.

– Nu știu de ce greșesc? Greșesc, iar și iar, de ce trebuie să fiu mereu eu cel care se întâlnește întotdeauna cu vina? E ca și cum norocul nu îmi este favorabil nici măcar o dată.

Saitharn scutură din cap. Pha Liang care asistase la un teribil eveniment noaptea trecută, nu închisese încă nici un ochi în 24 de ore și era epuizat. Dar descuiase o ușă și trebuia să rămână treaz.

– Voiam doar să evadez și să mă relaxez aici și uită-te la viața mea. Acum îmi plătesc singur datoriile. Acum, voi încerca.

Refuza să se mai oprească.

Pha Liang îl observa pe Saitharn. Vocea își bătea joc de el însuși. Cuvântul „evadare” fusese spus cu așa o deznădejde, încât îl făcu pe ascultător să nu-l mai poate lăsa. Sila voia să știe motivul pentru care Saitharn folosise acel cuvânt, așa că decise să întrebe.

– De ce fugi?

– Poate din cauza adevărului?

Sunetul râsului greu de auzit combinat cu tonul vocii, confirmau că Saitharn nu era atât de beat încât să nu știe ce se întâmplă. El încă putea să vorbească. Era doar sensibil și își deschidea inima mai mult ca niciodată.

– Știi, cu mult timp în urmă am fost un băiat care avea un vis de dăruit. Eram împreună cu familia mea, fața mea era complet fericită. Aveam un vis care părea atât de ușor.

Saitharn nu știa ce să răspundă. De ce vorbea despre lucruri pe care nu se gândise niciodată să i le spună? Poate pentru că era o noapte rece. Poate pentru că era mai întuneric decât ziua. Sau poate din cauza brațelor care-l îmbrățișau. Chiar aici…chiar acum… Poate că asta îl făcuse dispus să spună ceea ce ținea ascuns în inima lui.

– Dar, de fapt, nu a fost niciodată ușor. Cu cât crești mai mult, cu atât ai mai multă durere. Pierderea cuiva drag este un lucru și mai cumplit cu care oamenii trebuie să se confrunte.

Sila acționa în acel moment ca un purtător de umbrelă ocrotitoare…ca o siluetă mare care îl ferea de ploaie. El nu avea intenția să-l întrerupă, doar stătea nemișcat ca să-l lase să se odihnească cu capul pe el.

– În perioada cât am fost copil, totul era mereu frumos. Am avut o familie fericită, tată, mamă, frate, bunică, toată lumea era împreună. Eram fericit. Zâmbeam și râdeam foarte mult. Dar nu a durat niciodată. Mi-am pierdut bunica când aveam doar câțiva ani. Cât de dureros este? Știu doar sensul. Mă simt pierdut. Nu mai există acea persoană care mă răsfăța, care îmi spunea noapte bună. A fost o pierdere,  prima pierdere pe care a trebuit să o întâlnesc.

Povestea copilăriei fusese descrisă cu buzele frumoase, de către proprietarul cuvintelor. Chiar dacă se uitau unul la altul, pierderea părea a fi ceva pe care o trăia împreună cu viața. Saitharn cel din copilărie părea că nu înțelesese suficient de bine semnificația lui „adio”.

 – Aș dori ca eu să trec peste această perioadă. Momentele dificile trec atât de greu. Încerc să-mi spun că mai am părinți și pe fratele mai mare.

Cuvintele spuse îl făcură pe Saitharn să zâmbească trist.

– Când mă gândesc la mine, când eram încă inocent, cel mai dureros lucru din acel moment era când alergam și cădeam. Dar atunci aveam încă o bunică ce mă consola mereu.

-Nu te forța…

Sila folosi un ton calm în timp ce-i mângâia părul moale.

Cuvintele celuilalt îl loviră în inimă…Saitharn își mușcă marginea buzei ca să nu plângă, încercând din răsputeri să nu-și arate latura slabă. Dar nu era ușor.

– Doar mă striga, Saitharn.

Chiar nu era ușor…

– Ei spuneau mereu că nu au timp. Trebuiau să facă totul pentru a ne da un viitor bun.

În acel moment semăna cu un copil ce căzuse, dar nu îndrăznea să plângă.

Umerii înguști se prăbușiră. Micul trup tremura, incapabil să găsească o modalitate de a se controla.  Rana care fusese ascunsă mult timp începuse să se deschidă. Sila simțea că acel copil era în suferință. Corpul era fragil și ochii erau închiși strâns, în timp ce creierul se gândea la propozițiile pe care le avea acolo. Le auzise de multe ori până deveniseră familiare.

„ Facem totul pentru un viitor bun pentru copiii noștri.”

– De vreo sută de ori auzisem această frază. Aceste cuvinte le auzeam mereu, dar nu am fost niciodată fericit. Un viitor bun care era foarte singuratic. Un viitor bun pe care nu mi-l doream. Eu doar voiam ca ei să rămână. Dar ei nu au rămas niciodată. Nu doar masa din sufragerie era goală, ci și mintea mea care era întunecată ca un peisaj al nopții. Nu există frumusețe noaptea, nu există nimic memorabil.

Familia este fundamentul fericirii și al stabilității în viață.

Pentru Saitharn… nu fusese niciodată așa.

– Deci am crezut că trebuie să găsesc ceva de care să mă agăț, ceva care să fie al meu cu adevărat. Familia poate să nu fie adăpost pentru toți oamenii. M-am chinuit să găsesc ceva nou pe care să mă bazez. Eu…am avut prieteni înainte.

În unele momente cuvintele se pierdeau. Și parcă pleca din prezent.

– Era un cățel alb, fără stăpân… pe nume White… era drăguț…dar un pic nebun.

Amintirile lui Saitharn nu se stinseseră niciodată, chiar și după ce trecuse mult timp. Fusese cu mulți ani în urmă. Sila tăcu o clipă înainte de a întreba.

– Ce s-a întâmplat?

– A fost cu mine o perioadă scurtă de timp și…s-a dus… Chiar mă gândeam, și atunci eram entuziasmat…să-l duc acasă. Dar s-a dus…

Amintirea din creier era încă limpede. Cel pentru care familia nu făcea niciun efort sentimental trebuia să-și găsească fericirea într-un alt mod.

– White era un cățeluș alb fără stăpân, unul care trăia la universitate.

Sila asculta în timp ce Saitharn vorbea, stând acolo unul lângă altul și nu avea de gând să plece.

White era drăguț, atât de jucăuș și atât de afectuos încât Saitharn se gândise să-l ia acasă și să trăiască cu el. Să aibă pe cineva fericit când îl vede când se întorcea acolo la ceea ce putea fi numit „acasă”. Era un gând ce-l făcea cu adevărat fericit. Era ceea ce crezuse, dar tot ce visa Saitharn Wattanawanich nu se împlinea niciodată.

– S-a dus… fără…fără ca măcar să am ocazia să-i spun la revedere.

– Asta înseamnă că a…

Sila nu vru să spună cuvântul. Vocea lui Saitharn se schimbă. Vorbea cu capul aplecat, căzut pe piept și Sila înțelese…

–  Mi-a spus agentul de securitate al Universității că fusese lovit de o mașină și murise în ziua în care intenționasem să-l iau să trăiască cu mine. Am fost prea lent. Am avut atunci inima frântă.

Acela era într-adevăr cuvântul. Iar el era ca o persoană care oriunde ar fi întors capul găsea doar fundături.

E adevărat, Sila își pierduse tatăl când era tânăr, dar îi rămăsese o mamă care îl ascultase mereu și nu-l lăsase niciodată să-și trăiască viața înfruntând durerea singur. Ce era în neregulă cu acest copil care avea familia aproape completă, dar care parcă nu avea pe nimeni lângă el?

– Am fost prea lent…

Durerea de ieri nu se estompase niciodată. Fusese o rană veche care nu era încă pregătită pentru o nouă durere. White era ca un prieten ca o nouă familie, dar într-o clipă totul se spulberase și dispăruse ca praful și fumul…îl duruse atât de tare încât inima i se strânsese. În ziua acee crescuse un pic mai mult pentru că înțelesese ș simțise cu adevărat, durerea.

– Sunt o persoană ghinionistă, nu crezi? Ca un dezastru lângă care nimeni nu ar trebui să stea aproape.

Saitharn nu exagera. Grăia adevărul din propriile lui gânduri, pentru că așa simțea. El era o persoană căruia cerul nu-i ținuse niciodată parte, o persoană cu care cerul nu simpatizase niciodată. De fiecare dată când încerca să se bazeze pe cineva, acesta nu rămânea  cu el pentru a-l asculta.

Umbrela mare îi proteja complet de ploaia care cădea din cer. Dar umezeala de pe piatră o simțea pe piept. Nu știa de unde vine umiditatea ploii…

– Tu nu ești ghi…

–  Nu spune că nu sunt până nu auzi totul.

– După ce s-a întâmplat, povestea lui White, mi-am spus că nu mă voi agăța din nou de nimic și de nimeni. Mă schimbasem.

Cuvântul „schimbare” însemnase pentru  Saitharn un viraj de 180 de grade, începând cu viața și extinzându-se la relații.El nu mai intenționa să fie legat de nimeni. Se resemnase cu trecerea vieții. El înțelegea că dacă s-ar mai fi atașat de cineva, l-ar fi pierdut cum își pierduse bunica iubită și cum îl pierduse pe White, cum își pierduse părinții și fratele care erau mereu departe de el. Chiar dacă grupul de oameni din spatele lui nu era separat de acel „adio” al morții, el trăia de parcă muriseră pentru că erau mereu absenți.

 – Am crezut că voi fi fericit să-mi trăiesc viața singur, fără a fi legat de nimeni. Până când l-am întâlnit… pe… Phayu.

Trecură câteva minute înainte ca numele să fie corect spus. Sila îi simți mâna, strângându-l încet, ceea ce însemna că acest nume avea probabil o influență asupra sentimentelor sale, mai mult decât oricine altcineva.

– Era o persoană a cărui istorie nu o cunoșteam. Mai mult… nici prenumele adevărat, nici numele de familie, nici al cui copil era. Era ceva ce nu am știut niciodată.

Deci despre asta era vorba...

– Era un acord cu care eu fusesem de acord încă de prima dată când ne-am cunoscut.

– Ce acord?

– Voia să-l cunosc doar cu un nume fictiv, nu voia să ne concentrăm asupra: „cine este” și „de unde vine” Era suficient doar să-i atribui un nume pe care să-l folosesc.

Sila nu era sigur de ce se întâmplase în povestea din trecut. Dar din felul în care suna vocea micuțului, Saitharn părea foarte abătut.

– Era un om bun…foarte bun, dar eu am fost…eu am făcut totul…asta l-a frânt… Of…

Trupul celui care vorbea tremura. Saitharn se scufunda din nou în trecut. Greșeala de ieri era ca un spirit rău, care aștepta urmărind visele sale din cauza unei decizii greșite. Îl făcuse să poarte un stigmat, să-l poarte cu el pentru totdeauna.

– L-am făcut să se sinucidă pentru că l-am supărat.

Saitharn nu se mai putu abține din acel moment. Totul veni de la sine. Fusese mult timp un singuratic. Părea că nu se mai destăinuise nimănui.

– Să-mi petrec timpul împreună cu Phayu a făcut ca acesta să devină o ancoră în viața mea solitară.

Saitharn stătu o vreme tăcut.

– Nu era încă dragoste, dar simțeam o dorință de a avea acea persoană în viața mea. Deși această relație tocmai începuse, de la nu fi serios totul, părea să meargă mai bine decât mă așteptam. Dar întâmplător am auzit ceva, fără să vreau. Într-o noapte, Phayu vorbea la telefon cu cineva despre o problemă. Despre o bursă și despre faptul că voia să studieze în străinătate. Un sentiment de teamă m-a cuprins și mi-a dominat mintea. Am fost prea laș pentru a-l înfrunta în aceeași zi. De teamă să nu fiu părăsit primul, am decis să pun capăt la tot de unul singur.

Saitharn îl îmbrățișă în acel moment pe Sila și mai tare.

– Am făcut-o când a primit bursa pentru a continua studiile, așa că am…

Saitharn izbucni în lacrimi.

– E în regulă, e în regulă, îl bătu ușor pe spate Sila, încercând să înțeleagă amestecul de cuvinte cu suspine.

Corpul fragil tremura în imediata sa apropiere ceea ce îl făcu pe Sila să fie foarte trist. Era mai mult decât trebuia, de aceea îl înconjură cu brațele, strângându-l puțin mai mult. Spera ca această căldură să fie transmisă inimii celui îndurerat de povestea din trecut, pe care nu o înțelegea.

Putea să se întoarcă și să repare ceva?

–  Am încercat să-l scot din viața mea. Recunosc că mi-a fost frică și pentru că speram că se va descurca bine. Am decis să opresc relația brusc.

Saitharn se tot gândise la Phayu și la obținerea bursei pentru a studia în străinătate. El nu voia să fie o piedică în viitorul nimănui. Decisese să ia alt drum, să plece fără niciun motiv.

– L-am pus pe fratele meu să-i spună că m-am plictisit, că voiam să mă despart și că mă vedeam cu altcineva.

În acel moment, băiatul, păru să se prăbușească. Suspine ieșeau și nu le putea opri. Saitharn lăsa lacrimile să-i curgă, el își spune în inima lui că era cel mai lipsit de inimă, pentru că după aceea nu mai fusese contactat niciodată de Phayu. Visase la viața acelui om. Probabil că avea un viitor frumos.

– Am crezut că va avea o viață bună, dar nu… Eu sunt cel care i-a distrus viața.

A fost prostia care îl făcuse să se urască. Cuvintele lui îl răniseră atât de mult pe Phayu încât acesta  decisese să-și pună capăt vieții. Pentru că exista o singură persoană rea ca el.

– La naiba… nu am știut niciodată că va face acel gest…Eu pur și simplu nu voiam să fiu o povară. Eu …oh…nu am făcut-o pentru…am vrut să fie așa…nu ar fi trebuit să mă nasc.

Saitharn își mai amintea încă scrisoarea lui Phayu, care era scrisă foarte bine, conținutul de pe pagina respectivă, totul. Literele erau încă adânc gravate în inima lui, mai ales sfârșitul.

…”Dacă într-o zi vei fi capabil să faci cunoștință cu cineva care te va iubi cu adevărat și te va încuraja, să fie o dragoste frumoasă. Nu-l lăsa să fie rănit sau dezamăgit. Continuă să-ți trăiești viața și să o folosești cu un zâmbet în fiecare zi. Iartă-mă Saitharn. „

Ceea ce îi ceruse Phayu nu fusese niciodată posibil. Fericire…în această viață nu va exista niciodată o asemenea zi.  Se auzi un strigăt dureros care răsună în toată zona. Sila știa că Saitharn păstrase multe lucruri în inima lui, dar nu credea că era atât de grav și de profund.

–  Știu…știu că nu ai vrut.

Palma caldă se mișcă pentru a-i mângâia părul. Persoana care-și îngropase fața și plângea pe pieptul lui Sila era parcă sufocată de atingerea reconfortantă. Sila nu voia să mai întrebe nimic altceva, el știuse asta tot timpul. Trecutul îl afectase probabil pe Saitharn la maxim. Tot ceea ce se întâmplase fusese o tragedie la care nimeni nu se aștepta să se întâmple.

– Persoana care ar fi  trebuit să fie rănită, persoana care ar fi trebuit să fie tristă, persoana care ar fi meritat să moară, trebuia să fie eu, nu el.

Saitharn părea să-și fi pierdut șirul gândurilor și suferea enorm, iar Sila simți o durere puternică în partea stângă a pieptului.

– Nimeni nu merită să moară, nu se poate asta Saitharn.

– Eu am făcut o greșeală.

–  Hei, calmează-te, deci taci, da?

Sila știa că în acel moment emoțiile vii si tari erau la limita maximă. Ajunsese prea departe pentru a fi oprit. Ploaia din cer se oprise. Pe umbrelă se mai prelingeau doar câteva picături. Umbrela mare fu aruncată la pământ de către bărbatul înalt. Mâinile lui amândouă erau din nou libere. Schimbă mișcarea de la îmbrățișarea din jurul taliei cu o mână, atașând ambele părți ale palmelor. Obrajii fini ai persoanei care ținea capul în jos erau umeziți de lacrimile care încă nu dispăruseră. Saitharn încă plângea în fața celuilalt.

– Saitharn, uită-te în ochii mei…Poți să te uiți în ochii mei?

Cuvintele pe care le spusese nu erau forțate. Micul trup plângea atât de tare, încât tremura ca un pui de pasăre golaș. Era nevoie de timp pentru a-l calma.

– Liniștește-te.

Saitharn continuă să suspine o vreme înainte să deschidă ochii și să se uite în ochii celuilalt. Sila vorbea cu voce domoală, joasă, ca susurul unui izvor.

– Te rog… trăiește în prezent, știu că e greu, dar aici ești cu mine. O greșeală din trecut nu poate fi inversată, însă e timpul să te întorci și să iei viața în mâini dacă tot aștepți și te învinovățești, nu-i așa? Altfel tu nu vei putea depăși niciodată această rană.

Saitharn făcuse o acțiune greșită. Dar în ceea ce privește moartea lui Phayu, Sila știa că acesta nu o intenționase.

–  Nu știu cum să o fac. Cum să mă descurc?

– Ceea ce se întâmplă acum este că plătești pentru asta.

Era adevărat, așa cum spusese Sila, din toate punctele de vedere.

– Ceea ce simți tu însuți  nu este doar durerea de la poveștile din trecut, dar include și cealaltă parte… te învinovățești doar pe tine.

Din colțurile ochilor lui Saitharn curgeau lacrimi. Sunetul plânsului celui care strigase cu voce tare era sfâșietor. Sila, fără motiv, spuse dintr-o dată:

– Iartă-te. Nu suferi mai mult decât atât, Saitharn.

Sila duse persoana tulburată înapoi în cameră. Simptomele de ebrietate păreau să fi dispărut sau, în orice caz, scăzuseră foarte mult. Saitharn nu spusese nimic altceva de-a lungul drumului. Doar mergea în spatele lui Pha Liang liniștit.

– Mai vrei să bei ceva? întrebă adevăratul proprietar al camerei când observă că Saitharn continua să-l privească.

Băuturile erau situate în spatele tejghelei barului din cameră. Sila nu dormea des aici. Dar totuși, lucrurile care erau disponibile fuseseră amenajate pentru facilități interne. Această cameră era mai mare decât o Cameră obișnuită și era, de asemenea, împărțită în secțiuni. Un hol, un bar, un salon, o zonă de dormit. Fuseseră amenajate special de Sila. Saitharn nu răspunse nimic, în loc să dea din cap cu o expresie sigură, ezită. Sila îl întrebase direct pentru că știa că dacă îl va lăsa înapoi în pat nu-i va fi ușor să poată adormi. Sau chiar dacă adormea, ar fi putut avea un coșmar.

– Acum trebuie să faci un duș și să te schimbi mai întâi.

Toate hainele îi fură îndepărtate. Pha Liang își luase rolul de tutore, se duse spre dulap, luă un prosop mare și i-l întinse omulețului care îl luă și-l ținu.

– În dulap, îți las jumătate de parte. Lucrurile de aici pot fi folosite după cum dorești. Folosește-le ca și cum ar fi camera ta, spuse el, dându-i permisiunea.

Pentru că din câte știa, urmau să fie împreună pentru o perioadă lungă de timp. Saitharn nu era genul căruia să-i placă să ceară iertare sau ajutor. Dacă întreba, într-adevăr, nu era sfârșitul?

– Mulțumesc, spuse băiatul cu voce scăzută, înainte de a dispărea în baie, lăsându-l pe Pha Liang să se uite după el.

În acel moment Sila observase ceva neobișnuit. Deși Saitharn părea foarte obosit,  nu dădea niciun semn că ar fi fost de acord să meargă la culcare. Se comporta de parcă l-ar fi forțat. Din ce motive? Fură nevoie de aproape 20 de minute pentru ca Saitharn să iasă din baie. Sila nu vorbi și nici nu întrebă nimic despre plâns, despre nasul roșu și despre perechea de ochi frumoși care fuseseră răniți.

O bere fu înmânată tânărului care era îmbrăcat într-un tricou mare și pantaloni largi. Cutia de bere fu băută până la fund. Aproape jumătate din elocvență îi dispăruse. Emoțiile băiatului care trecuse prin plâns erau încă într-o stare instabilă. Sila nu se gândi deloc să-l descurajeze. Până când a 3-a cutie de bere se goli. Persoana în vârstă care stătea lângă el, întinse mâna și prinse a 4-a cutie din mâna omulețului, înainte ca acesta să o deschidă, fără nici o întrebare. Silueta rămase tăcută, așteptând să asculte.

– Bei prea mult.

Sila înțelesese că tânărul nu voia să fie conștient. Când Saitharn ridică acei ochi înlăcrimați pentru a se întâlni cu cei ai lui Pha Liang, putu vedea clar cine era. Băiatul începuse să se schimbe datorită efectelor alcoolului. Acumulat cu oboseala, îl făcea pe băiat să pară mai slab decât de obicei. Saitharn preferă să ia cutia de bere decât să meargă la culcare. Acțiunea lui îl făcu pe Sila să țină strâns cutia de bere, împiedicându-l pe Saitharn să i-o ia. Dar dintr-o dată… buzele lui mici atacară persoana înaltă.