Partenerul perfect- Capitolul 12

Capitolul 12

  Locul Sigur

Tom vorbea de minute bune cu Carl, în timp ce B își plimba ochii și degetele peste lucrurile din apartament.

Observă că amicul lui Tom nu era doar un colecționar de dosare vechi, ci și de piese de artă, de la statuete antice, la tablouri celebre și ceasuri de colecție.

Privirea îi căzu pe o ramă foto. În fotografie apăreau Tom, Carl și un alt bărbat.

Un fior îl străbătu. Chipul acelui bărbat îi era cumva familiar, dar nu putea să-și amintească de unde.

– B, vino aici, auzi glasul lui Tom.

Se întoarse și îl văzu cum îi făcea semn spre laptop. Se apropie, iar când privi ecranul, ochii i se măriră de uimire.

Întoarse rapid privirea spre Tom, care îi zâmbea strâmb. Tom își puse o mână după gâtul lui B apropiindu-se de el.

– Ce înseamnă asta?  întrebă B confuz.

-L-am rugat pe Carl să ne schimbe numele și să ne facă acte noi. Începând de acum, suntem un cuplu căsătorit… de bătrâni!  izbucni Tom în râs.

– Hei! Nu sunteți chiar atât de bătrâni!  interveni Carl, râzând și el.

– B tu vei fi Nicolas, 47 de ani, profesor de istorie. “Soțul” tău, Matias, profesor de sport.

B ridică o sprânceană, privind când la unul, când la altul.

– Nicolas și Matias?! Doi profesori… căsătoriți…. între ei?! Cine naiba ne va angaja? Vom fi doi fugari la o școală generală?  izbucni iritat.

Carl râse și continuă:

– Am găsit un anunț intern într-un orășel mic, departe de aici. Am falsificat dosarele unor profesori decedați acum 4-7 ani. Le-am schimbat pozele cu ale voastre, iar în evidențele interne deja sunteți “reali”. În două zile aveți interviul la școală. Iar faptul că sunteți un cuplu nu mai șochează pe nimeni în ziua de azi, spuse satisfăcut.

B oftă adânc și se întoarse cu spatele spre geam. Avea nevoie să gândească.

Îl simți pe Tom apropiindu-se, dar nu spuse nimic. Tom știa că această veste îl destabiliza.

Poate B nu era pregătit să accepte o identitate atât de expusă.

-Trebuie să-mi spui ce gândești, rosti Tom, într-un final.

– Nu înțeleg nimic din expresia ta.

B se întoarse brusc.

– De ce ai ales asta? De ce nu putem rămâne aici?  întrebă rece.

Tom îl privi scurt, apoi își întoarse ochii spre Carl, oftând.

– Pentru că Directorul este mort, spuse grav.

B înlemni. Gândurile îi înghețaseră.

“Directorul e mort.”

Tom, văzându-i reacția, făcu un pas spre el, dar B. ridică o mână, oprindu-l.

-Nu înțeleg…  șopti.

– Căutam informații despre evadarea noastră. Nimic. Niciun articol, niciun anunț. În schimb, peste tot: știrea că directorul a fost găsit mort în casa lui, ieri dimineață.

B privi în gol, mâinile începând să-i tremure. Tom îi cuprinse ușor palma, strângând-o.

– B, în orășelul unde mergem, fosta soție a directorului este directorul școlii. El a trimis-o acolo acum patru ani. Moartea lui… lipsa de urmărire asupra noastră… totul este suspect. Vreau să aflăm adevărul, B. Vreau să-ți salvez viața și numele. Chiar dacă nu ne știm de mult, te simt. Ești nevinovat.

Îi luă chipul între mâini și-i șopti:

– Lasă-mă să-ți demonstrez asta.

Îi atinse buzele cu un sărut ușor.

B roși până în vârful urechilor, conștient că Carl îi vedea.

-Voi chiar sunteți împreună?!  auzi întrebarea amuzată.

B își încleștă buzele, dorind să dispară sub pământ, dar râsul slab al lui Tom îl făcu să ridice privirea.

– Da, suntem împreună, răspunse Tom cu un surâs ironic.

– Tu ne-ai “căsătorit”, Carl, așa că, na… ne asumăm!

Se întoarse spre B și îi făcu cu ochiul. B rămase și mai bulversat.

Mult mai târziu, amândoi se aflau într-un compartiment de tren.

Trenul îi purta spre acea nouă viață. Sau poate doar spre o altă fugă.

Tom ațipise, întins confortabil pe banchetă. Chipul său părea senin, neatins de griji.

În schimb, B simțea cum greutatea tuturor lucrurilor îi strivește pieptul.

Își lăsă privirea pe hainele noi.

Un costum elegant, incomod, de care aproape uitase cum se simte pe piele.

Altădată, purta astfel de haine cu mândrie. Acum, cămașa îl sufoca.

Își ridică ochii spre Tom și oftă.

Cine era bărbatul din fața lui?

Cum putea să accepte o viață de fugar cu atâta seninătate? Gânduri, temeri, întrebări fără răspuns îi invadau mintea.

Știa însă un singur lucru: indiferent de ce urma, avea să-l urmeze pe Tom oriunde.

Pentru că, undeva între fuga lor și acele săruturi furate, găsise în el mai mult decât un aliat.

Găsise o rază de speranță.