Partenerul perfect- Capitolul 27

Cârtița

Tresărea de fiecare dată când ușile duble se deschideau, privind cu neliniște spre interiorul spitalului. Zona de așteptare îi părea că rămâne fără oxigen, sufocantă, plină de colegi de-ai lui Tom care așteptau, asemenea lui, o veste. Însă B știa că nimeni nu simțea ceea ce simțea el.

Pentru ei, Tom era un coleg, un lider, un camarad. Pentru el… era totul.

Timpul curgea cu greutate. Sufletul îi era sfâșiat de îngrijorare, iar fiecare clipă îl măcina. Iar durerea asta… durerea o purta doar pentru că el, Tom, îi pusese trăirea asta în inimă.

Simți o mișcare lângă el. Se întoarse brusc cu speranța că avea să primească un răspuns, dar oftă adânc când îl văzu pe Carl.

– Ți-am adus o cafea, zise acesta, părând la fel de dărâmat ca și el.

– Nu înțeleg de ce nu spune nimeni nimic! rosti B cu vocea tremurândă de furie și neputință, refuzând cafeaua oferită.

Simțea că dacă ar fi băut ceva acum, ar fi vomitat.

– El e un bărbat puternic, B…

– Nu înțeleg de ce a venit după mine dacă era atât de rănit…

Vocea îi era stinsă, iar gândul că Tom ar fi putut fi bine dacă nu se întorcea după el, îl făcea să se simtă vinovat. Își strânse pumnii în poală.

Carl pufni iritat.

– Pentru că te iubește!

B înghiți în sec, întorcându-și capul spre el.

– Indiferent ce crezi tu despre el, omul acela te iubește.

Dar nu mai apucă să îi răspundă. Văzu medicii în halate albe apropiindu-se grăbiți.

Se ridică brusc, cu trupul tremurând și inima gata să-i sară din piept.

– Cum este?

Vocea îi era plină de emoție, ieșită aproape șoptit și rugător.

– Domnul Rohan e dus în terapie. În timpul exploziei, a fost aruncat de suflu, iar coastele i-au fost fracturate, una dintre ele atingând un lob pulmonar.

B își pierdu echilibrul pentru o clipă.

– Hematomul de la cap a fost curățat, am avut noroc, materia nu a provocat leziuni. Plămânul a fost salvat. Acum este sedat și pus la aparate pentru a respira mai ușor.Cei din jur murmurară cu ușurare. Carl încuviință din cap. Dar B… B rămase nemișcat.

Nu reacționa.

Stătea încremenit.

– Îl pot vedea?

Vocea îi era abia perceptibilă, șoptită cu o rugăciune în ea. Medicul îl privi cu empatie și îi făcu semn afirmativ.

-Câteva minute…

Carl se apropie de el și  îi atinse umărul. B își întoarse capul încet, cu ochii în lacrimi….

Pașii îi erau greoi, simțea că trage după el o lume întreagă. O asistentă îi făcu semn spre îmbrăcămintea de unică folosință, îl ajută să îmbrace halatul, iar ușa se deschise cu un clinchet discret.

Înăuntru, îl văzu pe Tom….era întins în acel pat metalic, acoperit cu un cearșaf albastru care îi amintea de culoarea ochilor lui. Un albastru senin, pe care îl îndrăgise din prima clipă.

„Se potrivește”, gândi absurd, și zâmbetul îi muri înainte să i se urce pe buze.

Se apropie încet, cu teamă…

Chipul lui Tom era acoperit de mască de oxigen, iar aparatele emiteau sunete regulate. Vedea liniile inimii, vedea ritmul și totuși, i se părea că Tom nu mai era acolo.

– Nu puteți sta mult. Vă las singur, șopti asistenta cu blândețe.

El dădu din cap fără să scoată un cuvânt.

Privirea i se coborî din nou pe chipul celui întins în pat. Tom nu mai era atât de palid. Pielea i se colora ușor, semn că viața se zbătea încă în el.

B își încleștă maxilarul. Își strânse pumnii, apoi îi relaxă.

– Îmi este sufletul încătușat de toată prezența ta…

Cuvintele ieșeau șoptite, frânte.

– Iubirea și ura sunt două trăiri ce îmi macină sufletul. Aș vrea… aș vrea să nu te iubesc cu această profunzime, Tom. Și totuși o fac…

Se opri pentru o clipă, încercând să-și țină lacrimile.

– Încă nu te pot ierta în totalitate…Dar am realizat că nu mai pot trăi fără tine…în viața mea, lângă mine, indiferent de „distanța  inimilor noastre…. prezența ta…îmi este aer…

Își ridică mâna și îi atinse fruntea. Degetele îi alunecară prin părul ud și rebel.

– Vreau să deschizi ochii…Ochii aceia în care mă pierdeam și să-mi promiți că nu mă vei mai minți niciodată.

Se aplecă și îi sărută fruntea cu blândețe, ca o rugăciune, ca o speranță.

Se retrase cu pași înceți spre ușă. Când ieși, se lipi de peretele de lângă ea și alunecă până când fundul îi atinse podeaua.

Capul i se sprijini de perete, privirea i se ridică spre tavan și, în mintea lui, începu o rugăciune.

Nu mai vorbise cu Dumnezeu de ani de zile. Dar acum avea un motiv. Unul viu.

– B…

Își auzi numele și ridică doar privirea.

În fața lui stăteau Carl și Doren, le vedea fețele serioase și privirile apăsate. Nu se chinui să-și șteargă lacrimile, n-avea rost, nu  mai putea ascunde nimic.

– Trebuie să vorbim, spuse Carl cu o voce joasă, dar fermă.

B îi urmă cu ochii. Apoi se ridică încet.

Un gând îl străbătu, brusc. „Ceva nu e în regulă…”

Se uită la Doren, chipul lui era la fel de serios , nicio umbră de ezitare. Erau pe cale să-i spună ceva important.

– Dar nu aici, adaugă Carl, privind suspicios în jur.

Au început să meargă pe un hol lateral, îngust, luminat slab, ce ducea spre scările interioare. B păși după ei, apăsat, cu inima grea.

Cei doi deschiseră o ușă laterală și intrară. El îi urmă fără ezitare.

Camera era mică, aparent tehnică, lipsită de mobilier în afară de câteva scaune metalice.

B îi fixă scurt cu privirea.

– Aveți o cârtiță, le aruncă simplu. N-a fost întrebare….Era o certitudine.

Doren înclină ușor capul.

– Ești mai perspicace decât ne așteptam.

Carl își încrucișă brațele și îl privi cu un amestec de mândrie și îngrijorare.

– Bănuiți pe cineva? întrebă B și, simțindu-se secătuit, se așeză pe un scaun.

Își sprijini coatele pe genunchi și-și acoperi chipul cu palmele.

– Când naiba a devenit viața mea atât de complicată?

Vorbea mai mult cu sine.

– În urmă cu câteva luni eram doar un bărbat închis pe nedrept. Un criminal în ochii lumii. Acum… toată această nebunie…

Ridică privirea.

-Mă întreb dacă viața mea a fost vreodată reală. Simt că sunt o păpușă în mâinile unui păpușar nevăzut.

Oboseala din vocea lui era atât de evidentă, încât Carl făcu un pas mai aproape instinctiv.

– Câțiva dintre agenți au fost transferați anul trecut, interveni Carl….Vom verifica  pe fiecare, vom afla pentru cine lucrează.

– Nu te mai obosi. Pentru cine lucrează e clar… pentru ea.

Se ridică brusc în picioare și începu să se plimbe agitat.

– A avut mereu pe cineva cu ea. Un complice, un umăr pe care s-a sprijinit ca să ucidă, să fure, să se reinventeze.

B se opri….O idee îi încolți în minte.

– Doren, adu-mi un laptop. Acum! Cred că-mi amintesc câteva dintre conturile ei fantomă…Dacă mă lasă memoria, o pot identifica.

Carl și Doren se priveau uimiți.

– Trebuie să mergem la sediu, spuse Doren.

– Nu! răspunse B ferm.

Vocea lui nu admitea împotrivire.

– Eu nu plec de aici până când Tom nu deschide ochii. Orice mișcare bruscă acolo va ridica suspiciuni, dacă ea are ochi în interiorul sediului, ne vom compromite.

Carl încuviință și părăsi camera în grabă.

Doren rămase, privindu-l în tăcere.

Îl analiza altfel acum. Nu ca pe un fost suspect, ci ca pe un bărbat care a rezistat mai mult decât alții ar fi putut, începuse să-l respecte, să-l admire, să-l creadă.

– Ai dreptate, spuse Doren cu glas scăzut.

– Dacă există o cârtiță… ea nu e departe.

B îl privi mut, în el nu mai erau alte cuvinte acum…

– Și nu doar atât. Sunt convins că în acei 13 ani… ea a făcut alte victime. A urcat, a călcat pe cadavre și s-a hrănit cu banii lor.

Un val de tăcere grea se lăsă între ei.

– Crezi că în acea casă era primul ei soț? întrebă B cu voce joasă.

– De ce tocmai acum, după atâția ani?

Doren închise ochii și pufni amar.

– Cât de proști…

-Ce? întrebă B ridicând sprânceana.

– Primul ei soț… spuse Doren pe un ton apăsat.

Privirea lui se întunecă.

– Trebuie să ne întoarcem acolo. Imediat.

B deja se ridica, în timp ce Doren striga numele unui agent și-i dădea ordine.

– Ușa lui Tom nu se deschide pentru nimeni până nu ne întoarcem. E clar?

Agentul aprobă scurt.

Carl apăru exact atunci, cu laptopul în brațe, B îl privi, dar nu apucă să spună nimic.

– Vino cu noi, îi zise doar, și trecu pe lângă el.

Carl nu întrebă nimic. Se grăbi să-i urmeze.

-Unde mergem? întrebă în cele din urmă, în timp ce mașina se urnea din loc.

– Înapoi la casa aceea, spuse B.

– Cred că e mai mult acolo decât am văzut la prima privire. Mai ales în beci.

Carl rămase în urmă câteva secunde, apoi zâmbi.

– Știi, B… în ciuda tot ce s-a întâmplat, tu ai încredere în noi, se simte.

– Da, răspunse B fără ezitare. Tu, Doren și Tom… voi sunteți singurii în care mai am încredere acum.

Și în acele cuvinte nu era ezitare. Nici speranță….Doar adevăr.