Mâna zveltă a lui Tian deschise ușa din bambus țesute manual. Oricât de dezgustat era, corpul lui avea nevoie să folosească baia. A ieșit afară și a tras adânc aer proaspăt. De fiecare dată când stătea în acea latrină, trebuia să-și țină respirația. De ce trebuia să sufere atât de mult?!
Se întoarse în fața colibei, nerăbdător să ia prosopul pentru a se scălda în oala de lut, ținând cont că apa se încălzea după-amiaza. S-a oprit doar când a văzut silueta înaltă în pantaloni și tricou kaki aplecându-se pentru a ridica bucăți de hârtie care fuseseră aduse de vânt și aterizase în mijlocul treptei.
Căpitanul ținea un desen cu studenții Akha. Frumoasa față bronzată a ridicat privirea, ochii i-au întâlnit pe cei ai profesorului si buzele i s-au ridicat într-un zâmbet.
– Este prima dată când văd un profesor sărind peste cursul lui. Tian se uită cu privirea la bărbatul care avea întotdeauna o remarcă sarcastică pentru el.
– Astăzi a fost ziua de „orientare”. Lecțiile încep mâine.
Sprâncene groase, drepte se încruntară. Căpitanul era sceptic, credea că tânărul este incompetent. I-a înmânat profesorului novice desenele căzute de pe verandă.
– Aș putea vedea planul de studii pe care Kru Crayon îl pregătește pentru copii?
Băiatul s-a învârtit în timp ce ofițerul îl tachina cu noua lui poreclă. Poate că treaba celor doi gardieni nu era doar să vegheze, ci și să-l spioneze. Doar așa a putut capitanul să afle ce se întâmpla în sala de clasă atât de repede.
– Ești directorul sau așa ceva? De ce trebuie să îți raportez?
– Crezi că te poți juca cu predarea? Dacă învățăturile tale nu sunt suficient de bune, te voi „deporta”. Vocea joasă și profundă părea să confirme că vorbea serios și nervii lui Tian au explodat.
– O.K. Momentan nu am un plan! Asta ai vrut să auzi ca să mă poți da afară, nu?
– De ce ai venit aici? Căpitanul Phupha a rostit fiecare cuvânt în timp ce se uita cu atenție în acei ochi încăpățânați căprui deschis.
De parcă aș fi vrut să rămân! Salteaua era tare ca piatra. Țânțarii erau sălbatici. Mâncarea era scârboasă. Dacă nu ar fi fost plictisit de viața la oraș, nu ar fi venit cu acel plan stupid. Tul avea dreptate. A fost blocat acasă prea mult timp și și-a pierdut mințile. La naiba cu „lumea diferită”! Nu-i adusese decât necazuri și dureri de cap!
Tian și-a mușcat buza și și-a trântit umărul de cel al uriașului ofițer în timp ce urca scările. Căpitanul s-a întors și a țipat la el.
– Anunță-mă când ai terminat de împachetat, te voi trimite în oraș cu un șofer.
Și voi termina cu această povară!
Phupha țipă în mintea lui, furios așa cum nu fusese niciodată înainte. Își încrucișă brațele și trase adânc aer în piept, numărând de la unu la o sută pe scări până când zgomotele din colibă s-au oprit după ce tânărul a terminat de aruncat lucruri ici și colo. S-a oprit o clipă, nesigur, și a decis să-l verifice pe celălalt bărbat.
S-a oprit când o bucată de hârtie mototolită, suflată de vânt, i-a lovit degetul de la picior. Ochi intenși s-au uitat la balconul îngust și au văzut niște manuale deschise împreună cu un caiet plin de mâzgălituri atât în thailandeză, cât și în engleză. Nu avea nevoie de cuvinte pentru a descrie ceea ce tocmai văzuse. Și-a dat seama că vede dovezi ale „angajamentului” unui bărbat.
Phupha nu dorise niciodată să se pălmuiască înainte. Se aplecă să ridice foaia mototolită de hârtie și intră repede în colibă. Tian rămase nemișcat cu spatele la celălalt bărbat. Cu toate acestea, umerii subțiri tremurau… și nu era din cauza frigului.
Cel mai tânăr se uita la rucsac, pe jumătate plin de haine și obiecte personale. Mâna dreaptă ținea de-a lungul lateral un jurnal de culoare pastel, un obiect care nu se potrivea personalității lui.
Tian strânse jurnalul lui Thorfun până se mototoli. Viața pașnică și fericită din satul de la munte descrisă în acel jurnal îi reamintea că era doar un ratat. Indiferent unde ar merge, nu s-ar simți niciodată ca acasă și nu ar fi la fel de fericit ca ea.
– N-ar fi trebuit să vin aici. Era un simplu străin de la oraș… inapt pentru acea simplă viață rurală.
– Nu am vrut să te fac să te simți așa, spuse politicos căpitanul Phupha.
– Dar ai dreptate, sunt orice altceva decât profesor. Ori de câte ori cineva îmi spune profesor, știi cât de copleșit mă simt?! Tian pierduse controlul asupra emoțiilor sale. Știa că cuvintele lui dezvăluiau cât de lipsit de experiență era.
Trecuse un minut în care amândoi au tăcut. Tian observă silueta înaltă din spatele lui abia când a făcut un pas mai aproape de el. Tânărul căpitan se aplecă și buzele sale frumoase și plinuțe șoptiră ceva chiar deasupra vârfului alb al urechii.
– Nu trebuie să fii „profesor”. Încearcă să fii un „frate” pentru ei. Depinde de tine dacă vrei să-i consideri ca familia ta.
– Dar copiii au nevoie de un profesor adevărat, la fel ca și ceilalți voluntari ai fundației care au făcut munca.
– Nu trebuie să fii ca oricine altcineva. Phupha luă mâna subțire a lui Tian în a lui și puse pe ea hârtia mototolită.
– Cu toate cunoștințele și abilitățile tale, sunt sigur că poți face mai mult decât să reciți A, B, C. Tian nu s-a putut abține să nu zâmbească la batjocură.
– Nu știi nimic despre mine. Nici măcar nu pot să memorez alfabetele thailandeze.
– Știi câți profesori voluntari au mai fost aici? Cred că copiii cunosc toate alfabetele mai bine decât tine. Toți profesorii voluntari care ajunseseră în sat începuseră întotdeauna cu literele Gor Ghai (un pui) către Hor Nokhook (o bufniță). Unii dintre ei nici măcar nu reușiseră să finalizeze o lună înainte de a-și face bagajele și de a fugi, înainte ca copiii să învețe chiar să scrie un cuvânt nou.
Căpitanul a strâns acea mână subțire: Ei vin la clasă nu pentru că trebuie să treacă un examen. Pentru ei este doar o mică șansă de a cunoaște lumea exterioară și de a avea o experiență reală cu voluntari ca tine. Așa că să te numești profesor sau nu, nu este chiar atât de important.
Tian și-a îndepărtat mâna din strânsoarea caldă a ofițerului, care se strecura în inima lui, făcându-l să se simtă jenat: De ce îmi dai acest discurs lung? Nu tu ești cel care vrea să plec? răspunse aspru doar din obișnuință, dar celălalt bărbat părea să fi fost lovit din plin de acele cuvinte care s-au inversat de parcă ar fi fost tulburat de un blestem.
Phupha și-a dres glasul de parcă s-ar fi blocat ceva în centru : Desigur că nu. Să găsim pe cineva sau să-l trimitem costă o mare parte din bugetul militar. Tian pufni. Căpitanul nu ar fi spus niciodată cuvinte dulci care să-i vină din inimă, așa că s-a întors și s-a uitat la bărbat: Bine, nu plec.
Și-a îndepărtat privirea de la acei ochi intenși: Și asta pentru că mi-e milă de o baracă atât de săracă ca a ta.
Phupha era pe cale să pună o față severă până când mușchii feței i s-au simțit amorțiți doar pentru că nu voia ca băiatul să-l vadă zâmbind. A privit silueta subțire întorcându-se să-și despacheteze lucrurile în tăcere pentru câteva clipe, apoi a mormăit cu voce joasă: Grăbește-te. Te duc la piață.
Ochii băiatului s-au luminat când se întoarse și se uită la soldat, uitând de sarcina pe care trebuia să o îndeplinească.
De fapt, lui Tian nu-i plăcea un loc mirositor ca o piață umedă, dar nu voia să rănească sentimentele căpitanului sau, mai degrabă, nu voia ca invitația să se piardă.
– Mergem acum. Sunt gata. Tian a sărit în picioare și și-a împins spatele lat spre ușă. Căpitanul Phupha clătină din cap exasperat de schimbarea de dispoziție a tânărului, dar părăsi cabana așa cum i se spusese. Tian era doar un băiat – nu prea greu de manevrat, până la urmă.
Vechea motocicletă, un model de epocă restaurat, era parcată la umbra unui copac mare în fața locuinței profesorului voluntar. Phupha a ridicat cu agilitate suportul, a călcat pe ea și a pornit motorul. Când a văzut că cel care voia să meargă să viziteze orașul a rămas împietrit, s-a oprit, și i-a făcut semn cu mâna.
– Sari. Ce mai aștepți? Tian a făcut o mutră, pentru că singurul ofițer ocupa deja cea mai mare parte a locului.
Dacă s-ar fi așezat pe bancheta din spate, nu ar mai fi fost spațiu între ei și ar fi fost suficient de aproape încât să devină un singur corp, dacă nu ar fi vrut să riște să cadă de pe motocicletă cu fundul la pământ.
– Voi mai fi în viață când vom ajunge la piață? mormăi el, dar urechile căpitanului îi prinseră oricum cuvintele.
– Nu te mai plânge. Nu există limuzină pentru tine în mijlocul junglei. Dacă vrei să mergi în oraș, urcă, altfel poți pleca acasă!
– Știu, știu! Nu-mi mai da ordine! Tian nu-și putea imagina cum ar fi să fii soția acelui bărbat.
Phupha era prea sever și impunător pentru a atrage orice femeie și poate că ar fi fost mai bine dacă s-ar fi căsătorit cu unul dintre recruții trupei sale. Tian l-a blestemat mental pe bărbat înainte de a se îndrepta către spațiul gol din spatele motocicletei.
Phupha a răsucit mânerul de accelerație și vehiculul a țâșnit înainte prea repede pentru ca pasagerul să-și mențină echilibrul. Tian a țipat cu voce tare înainte de a se apleca și a se ține de talia căpitanului. Nu știa dacă are halucinații, dar auzi un hohot de râs în briză. Băiatul răsfățat a fost frustrat să-și piardă cumpătul, așa că și-a înfipt zece degete în abdomenul tare și perfect sculptat al motociclistului.
– Doare. Phupha se încruntă și luă o mână de pe volan pentru a trage mâinile care îi ciupeau stomacul; mâinile lor s-au luptat până când vehiculul aproape că a ieșit de pe drum și a intrat în pădure. Comandantul l-a certat pe tânăr.
– Nu mai glumi. Dacă vrei să devii un spirit de pădure atât de rău, te mulțumesc!
Tian s-a strâmbat, s-a îndreptat și a strigat la urechea ofițerului: O, Doamne… îmi este atât de frică căpitane!
Phupha scoase încă un oftat greu și simți cum aerul i se scurge din plămâni. Durata lui de viață s-ar fi scurtat cu 20-30 de ani dacă acel băiețel ar fi rămas să-și termine semestrul.
– Stai nemișcat. El a dat un ordin simplu și a strâns mâinile subțiri ale lui Tian în mâna lui liberă, apăsându-le de stomac. Drumul era abrupt și accident. Tian se săturase să fie nevoit să stea drept, așa că capul lui cu păr maro și mătăsos s-a sprijinit pe umărul lat al căpitanului.
Mirosul soarelui arzător care îl înconjura pe tânărul căpitan l-a liniștit și l-a făcut să se simtă în siguranță. Ochii în formă de migdale priveau fără țintă peisajul înverzit care se mișca cu viteza motocicletei.
Priveliștile pitorești ale plantațiilor de flori de iarnă care coborau și se extindeau spre orizont peste dealurile ondulate erau neprețuite.
Când sătenii care lucrau la fermă și plantații au auzit motorul familiar, au ridicat privirea și i-au făcut semn ofițerului să-l întâmpine. Buzele subțiri au zâmbit când Tian și-a amintit un rând din jurnalul lui Kru Thorfun.
Nu suntem rude, dar suntem o familie.
Vei găsi pământul fericirii peste tot.
Depinde de faptul că devenim parte din el.
Drumul principal era un drum asfaltat cu două benzi care lega multe cartiere. A fost construit ca urmare a dorințelor Majestății Sale Regele Bhumibol sau Regele Rama IX, pentru a încuraja comunitățile din zonele îndepărtate să fie autosuficiente. Regele permisese lansarea unor „proiecte regale”, pornind de la stațiile agricole regale pentru a experimenta și a cultiva o nouă specie de plante de iarnă. Unii experți fuseseră trimiși să învețe triburile de deal să cultive culturi industriale pentru a înlocui culturile de cânepă și mac. Regele regretat ordonase, de asemenea, agențiilor guvernamentale să ofere sprijin economic continuu proiectelor.
Au ajuns la o intersecție cu un semn de lemn cu litere vopsite în alb „Kaad Huay Nam Yen” sau piața Huay Nam Yen cu o săgeată care indică direcția. Motocicleta a întors și a parcurs trei kilometri înainte de a ajunge la destinație.
Acest tip de piață în aer liber poate fi găsit în orașe din toată Thailanda. Erau magazine alimentare unde oamenii s-au așezat pentru a avea mese adecvate și magazine care puneau pe pământ fețe de masă din plastic pentru a-și vinde produsele.
Totuși, locuitorii tribului de deal erau cei care dădeau viață adevăratului spectacol. Pe spate cărau la piață coșuri pline cu fructe și legume proaspete.
Tian a mers alături de căpitan, dar și-a oprit pașii când a văzut forma cunoscută, înaltă și zveltă, întâmpinându-i de departe.
Căpitanul Wasant, doctorul militar, în uniforma lui verde cu trei stele și emblema armatei pe un rever, a sărit din jeep-ul militar pe care îl condusese la serviciu în centrul orașului Chiang Rai încă de dimineață. Profesorul voluntar a aruncat o privire spre bărbatul de lângă el.
– Ai deja o întâlnire cu Dr. Nam. De ce te-ai deranjat să mă iei cu tine? Phupha i-a întâlnit ochii care străluceau ca un tigru și a scos un oftat greu și exasperat.
– Nu i-am cerut să ne întâlnim aici. A venit singur. Intenția mea a fost să te duc la piață astăzi.
– Aud lucruri?
Tian și-a trecut un deget în ureche de parcă nu-i venea să creadă ce tocmai auzise: – Tu, vrei să mă scoți?
– Da. Ar trebui să cumperi ceva pentru a putea pregăti mese simple și să nu aștepți să vină mâncarea din casa lui Khama Bieng Lae. Răspunsul a făcut ca toate sentimentele lui bune și confuze să dispară în aer.
– Nu știu să gătesc.
– Nu acum, dar trebuie să încerci. Nu poți să stai și să aștepți ca cineva să te servească ca pe un pri…
Căpitanul Phupha a închis gura înainte de a spune ultimul cuvânt și a schimbat subiectul: Tu încearcă, te vei obișnui.
Dr. Wasant purta un zâmbet amuzat în timp ce se apropia de cei doi care se aflau în mijlocul unei certe aprinse.
– Ce? Voi doi veți găti? Ar trebui să intru să mănânc în seara asta? Nu sunt de serviciu.
– Nu, nu am de gând să… înainte ca băiatul să termine fraza, cu un braț mare încolăcit în jurul gâtului și o mână închisă pe buze.
– Vom merge la cină acasă la Kru Tian, bine, spuse Phupha, târându-l pe tânărul tulburat la piață, lăsându-l pe doctorul militar încruntat.
Dr. Wasant a fost surprins să-i vadă pe cei doi apropiindu-se de el mai mult decât se aștepta. În cele din urmă, Tian s-a eliberat de îmbrățișarea puternică a căpitanului. I-a aruncat băiatului masiv o privire de răzbunare.
– Ești nebun?! Știi ouăle fierte pe care le-am făcut? Sunt sfărâmate! Nu știu să gătesc orez! Vrei să mă înfometezi, nu-i așa?!
– Astăzi vei învăța să gătești. Comandantul companiei și-a închis mâna în jurul încheieturii subțiri, astfel încât tânărul să nu se poată desprinde. L-a târât departe, ignorând protestele lui Tian.
Un vânzător lua sos de pește, ulei de gătit, sare și o porție de zahăr în pungi de plastic din spatele unui camion acoperit care fusese transformat într-un mic magazin alimentar.
Phupha arătă spre farfurii și ustensile, vânzătorul a pus două seturi într-o pungă de plastic. Tian atinse portofelul său subțire, întrebându-se dacă magazinele de aici acceptau carduri de credit.
Vânzătorul le spusese că prețurile sunt mai scumpe decât tariful din centrul orașului, deoarece vânzătorii trebuiau să adauge la preț costurile de benzină și de transport. De îndată ce l-a văzut pe căpitanul Phupha scoțând niște bancnote, Tian a protestat.
– Hei, nu, nu. Oprește asta. Plătesc eu. Tian a închis imediat gura când uriașul căpitan i-a răspuns.
– Încă primești bani de la părinți, așa că lasă adultul să plătească. Fiul cel mic al familiei Sophadissakul a ridicat nonșalant din umeri.
Bine atunci. Dacă te-ai oferit! Trei secunde mai târziu, însă, Tian era furios.
– Ce faci când seniorul tău îți dă ceva? întrebă Phupha pe un ton neutru.
– Plătesc. Tian și-a luat portofelul și a scos o bancnotă de 500 de bahți.
– Este atât de greu să ridici mâinile și să mulțumești?
Tian nu a fost singurul care a fost surprins cu garda jos. Dr. Wasant, care îl cunoștea pe căpitan de ceva vreme, a rămas și el fără cuvinte.
Prietenul lui era un om masiv lacom de cuvinte, un bărbat viril tipic care nu acorda atenție detaliilor banale, mai ales când era vorba de maniere. Ochii lui ageri s-au îngustat în timp ce se gândea, iar roțile dințate din mintea lui au lucrat în tăcere pentru a pune piesele împreună.
Tânărul profesor și-a strâns pumnii, în mod repetat, pentru a se calma înainte de a se hotărî să-și lase capul în jos și să-și unească palmele într-un ritm rapid.
– Ești fericit acum, căpitane? el a răspuns.
Buzele lui Phupha s-au strâns într-un zâmbet ușor înainte de a-i înmâna punga de plastic lui Tian, apoi el i-a luat mâna și a început să-l tragă din nou.
S-au oprit să cumpere orez, ouă, proaspete, în saramură și chiar în borcane, au cumpărat și carne uscată și sărată care putea fi păstrată mai mult timp. Doctorul Nam nu a ratat ocazia de a plăti și de a obține astfel un frumos wai de la Tian.
– Ia și asta. Tian arătă spre tăițeii instant aromați.
– Dacă mănânci prea multe E-uri, creierul tău se va atrofia.
– Crezi că ar trebui să mănânc doar orez fiert și ouă tot timpul?
– Vei cumpăra și niște legume pentru a găti astăzi. Data viitoare poți cere legume din curtea lui Khama Bieng Lae și le poți fierbe.
– Căpitane Phupha, ești de fapt membru al Departamentului de Sănătate Publică?
Tian era pe cale să-și piardă serios răbdarea văzând că celălalt bărbat îi impunea atât de multe restricții. Nici măcar nu era tatăl sau fratele lui.
A treia persoană care urmărea întrecerea de priviri a intervenit: Hai, Phu. Crede-mă, sunt doctor. Chiar dacă Tian ar mânca zece pachete de tăiței instant, creierul lui nu ar fi afectat.
… În regulă.
În cele din urmă, căpitanul meticulos i-a permis lui Tian să cumpere două pachete de tăiței instant cu aromă de porc, dar când i-a înmânat tânărului pachetele de tăiței, Tian a făcut o mutră amuzantă de dezgust și căpitanul s-a încruntat.
De ce este atât de greu să-l mulțumești pe acest micuț bogat?
– Ce este acum?
– Nimic. Tian i-a dat un răspuns scurt și disprețuitor. Indiferent ce spunea Dr. Nam, căpitanul își respecta întotdeauna regulile. Pentru Tian a fost enervant și supărător.
– Am terminat? Vreau să mă întorc acasă. Văzându-l pe Phupha dând din cap, dr. Wasant apucă geanta din mâna profesorului voluntar ca să i-o aducă.
– Vino cu mine ca să ai o întoarcere mai bună și mai confortabilă, nu trebuie să fii obligat să te strecori în acel spațiu înghesuit cu un monstru ca el.
Tian a fost de acord imediat pentru că îi era teamă că cei doi prieteni vor profita de ocazie pentru a conduce și a-i lăsa motocicleta în seama lui.
Căpitanul l-a privit pe băiat înfășurând un braț în jurul taliei doctorului și trăgându-l cu o privire acră pe față… de parcă ar fi înghițit o îmbucătură amară.
Ai venit cu mine. Atunci de ce nu te întorci cu mine acasă?
,,…”
Deși căpitanul Wasant era un conversator priceput, Tian se simțea inconfortabil cu el singur în mașină. Tian nu era pe deplin sigur de natura relației dintre cei doi soldați, dacă erau sau nu mai mult decât buni prieteni. Șoferul a fredonat o melodie country la radio.
– Nu am avut ocazia să te întreb… Ești aici de câteva zile. Te simți confortabil cu totul?
– Nu totul este ușor, dar e în regulă. Tânărul doctor s-a bătut pe genunchi de parcă i s-ar fi întâmplat ceva.
– Am înțeles! Căpitanul Phupha a jucat rolul îngrijitorului și a pregătit totul: cum ar fi să-i ordone unui soldat să-ți pună apă în oala de lut și să te ducă la băcănie… Dacă ar fi fost vorba de alți profesori bărbați, nu i-ar fi păsat deloc. De aceea, atât de mulți voluntari înaintea ta, și-au făcut bagajele și au plecat.
Tian se întoarse să privească chipul limpede și strălucitor al bărbatului de lângă el.
– Tu și căpitanul păreți apropiați.
– Ei bine, este normal să fim apropiați. Îl cunosc de de când am intrat prima dată în unitate. Odată ce am fost mutat la graniță, am cerut și un transfer pentru că îmi era frică să nu-mi pierd un partener de băut.
Wasant a râs cu poftă și a pus o întrebare capcană: Și tu? L-ai mai întâlnit pe ticălos? Mi-am amintit că în noaptea în care ai sosit ne uitam la un meci de box la televizor, dar odată ce a primit apelul, a sărit în picioare, alergând la motocicleta lui să te ia.
Fiul fostului general a simțit pielea de găină pe tot corpul. Instinctele lui și deducțiile logice erau în război în mintea lui. Dacă familia lui aflase deja unde se află, de ce nu trimisese pe cineva să-l aducă înapoi?
– Ai idee cine l-a sunat pe căpitan?
– El a spus: „Tata”. Dar din câte îmi amintesc, tatăl lui a murit cu mult timp în urmă. Tian își forța un zâmbet. Se temea că cel care sunase era tatăl său.
– Chiar așa? Nu l-am mai întâlnit până acum, dar am auzit despre el de la cineva cunoscut. Doctorul își ridică sprâncenele groase în timp ce curiozitatea lui creștea: Cine ar fi acela?
– Thorfun. Numele care ieșea din gura lui a fost urmat de tăcere totală.
– O, Kru Thorfun. Vocea doctorului Wasant s-a stins după câteva clipe.
… Odihnească-se în pace. Phupha și cu mine am vrut să ne alăturăm ceremoniei ei de înmormântare, dar fundația ne-a spus că verișoara ei i-a incinerat deja corpul.
Bărbatul care recunoscuse că a cunoscut-o pe tânără a dat din cap: Știu. Verișoara ei nu este o persoană bună. Tian își amintea încă frustrarea de a se certa cu mătușa rea.
– Nu-mi spune că ai devenit profesor voluntar din cauza lui Thorfun?
Dr. Wasant l-a tachinat: … dacă ar fi fost încă în viață, acesta s-ar fi dovedit a fi un triunghi amoros tragic!
Un triunghi amoros între doctor, Thorfun și căpitan!
Tian a vrut să-i strige celuilalt bărbat: Cu siguranță nu sunt implicat în asta.
Wasant s-a uitat la chipul frumos, la tenul deschis, la nasul drept cu vârful ușor oblic și la buzele arcuite de cupidon ale noului profesor și, de asemenea, buzele lui se arcuiau într-un zâmbet înțelegător: Nu-ți face griji. Cineva ca Kru Thorfun nu era chiar genul lui Phu.
… Dar cineva ca tine?
Tânărul a vrut să se pălmuiască de îndată ce cuvintele i-au părăsit buzele. Doctorul făcu ochii mari ca în stare de șoc. Cinci secunde mai târziu a izbucnit în râs și Tian a auzit un zumzet slab urmat de un chicotit… A fost ceva de genul „foarte bine” înainte de a se calma cu un zâmbet larg pe buze: Trebuie să-l întrebi tu însuți.
— Nu sunt chiar atât de curios!
– Bine, bine. Deci nu ești chiar atât de curios. Hai să vorbim despre altceva, bine?
Wasant a schimbat subiectul, temându-se, după ce i-a văzut grimasa de pe față, că tânărul o să-l muște de gât dacă va continua să insiste mai departe.
Jeep-ul s-a oprit în fața unei străduțe, aceeași călătorie cu sergentul Yod, când acesta îl condusese la el. Tânărul doctor l-a ajutat pe Tian să ducă pungile pline cu produse de la piață până la colibă și i-a spus că se va întoarce în tabără și că se va schimba, se va îmbrăca în haine lejere și se va întoarce cât mai curând.
Tian s-a așezat pe așternutul de sub colibă, așteptându-l pe căpitanul Phupha și privind la vasele așezate cu fața în jos, simțindu-se obosit. Poate că de atunci va trebui să recurgă la tăiței instant în fiecare zi.
Zgomotul unui motor s-a auzit în depărtare răsunând în sus pe deal și în curând a apărut motocicleta model de epocă. Ofițerul superior a coborât din vehicul și a mers spre colibă cu alte pungi cu provizii cumpărate după ce Tian a plecat.
– Ce s-a întâmplat? Sprâncenele lui groase s-au încrețit într-un arc când a surprins privirea ascuțită și intensă a tânărului.
– Voiam doar să te privesc. Este o problemă? replică tânărul răsfățat. Phupha clătină din cap, mormăind pentru sine că nu ar fi trebuit să întrebe. El a încercat să-l ignore, lăsând sacii jos și scoțând mangalul. Odată ce a terminat, căpitanul i-a făcut semn tânărului să se apropie.
– Te voi învăța cum să aprinzi focul, așa vei putea fierbe apă pentru baie. Auzind de o baie fierbinte, Tian a sărit în picioare. Nu a fost deloc supărat când Phupha i-a cerut să ia cele necesare, dimpotrivă, a făcut-o cu entuziasm.
Odată ce toate lucrurile au fost aduse, căpitanul i-a cerut să pună lemnele de foc sub mangal. Ofițerul pretențios a luat o torță pe bază de ulei de Dipterocarpus alatus Roxb*, amestecată cu coaja de Melaleuca cajuputi Powell*, înfășurată într-o frunză de areca-nuc uscată și, folosind o brichetă pentru a aprinde focul, a apropiat torța de lemnele de foc cerând observatorului să-l ajute să sufle focul.
Flacăra s-a aprins și a ars buștenii până au devenit albi. Ochii lui Tian se măriră de entuziasm. În tabăra de cercetași, folosiseră o sobă cu gaz pentru a încălzi lucrurile, așa că niciunul dintre ei nu încercase vreodată să folosească un mangal clasic ca acesta.
*[N/T Dipterocarpus alatus Roxb, Melaleuca cajuputi Powell, sunt arbori tipici de pădure tropicală. Din păduri veșnic verzi sau mixte dense, comune în Asia tropicală]
– Ai gătit vreodată orez cu bețe încrucișate? Sau ai încălzit apa într-o oală? întrebă tânărul căpitan și răspunsul imediat a fost o mișcare rapid din cap în semn că nu, apoi a emis un oftat lung înainte de a da un ordin: … Du-te să iei o găleată cu apă.
Tian a luat apă din oala de lut din spatele colibei cu o găleată de plastic. Bărbatul masiv, care părea incapabil să gătească, a început să-l învețe cum să curețe orezul înainte de a-l găti. Tian a urmat instrucțiunile, începând cu măsurarea orezului pe care l-au cumpărat si apoi punându-l în vasul de aluminiu, umplându-l cu apă, amestecând ușor orezul cu mâna de câteva ori si scurgând apa alba tulbure din oală.
Tian a repetat acel proces până când apa tulbure scursă din orez a devenit mai limpede; abia apoi a umplut trei sferturi din oala cu apă si a pus-o pe mangal.
– De ce îi spui „gătirea orezului cu bețe încrucișate? Nu se va transforma în orez fiert? L-a întrebat băiatul orașului pentru lipsă de experiență.
Phupha luă o tulpină de bambus înjumătățită, lungă de 60 cm, care se sprijinea de oală și o ridică: Aceasta este un băț încrucișat. Când orezul este aproape fiert, introduci bățul între suportul pentru capac și mânere pentru a-l ține pe loc, astfel încât apa să poată fi scursă înainte ca orezul să fie prea fiert, așa cum ai spus.
Cincisprezece minute mai târziu, ofițerul l-a lăsat pe Tian să deschidă capacul și să amestece orezul cu o lingură înainte de a-l ridica pentru a verifica gătirea. Dacă orezul ar fi fost moale și nu s-ar fi întărit, asta ar fi însemnat că a fost bine gătit.
Phupha i-a arătat cum să folosească tulpina, așezând-o sub capac și în interiorul mânerelor, apoi a ridicat oala pentru a scurge apa clocotită. Când a deschis capacul, a ieșit aburi fierbinți, dezvăluind drăguțul orez pufos, gătit perfect și gata de mâncat. Buzele lui Tian s-au deschis într-un zâmbet larg, simțindu-se ciudat de mândru de el însuși.
– Nu este chiar atât de greu.
Instructorul pufni: Așteaptă până îl gătești și vezi să nu ajungi să faci orez ars.
– Nu mă subestima.
– Mai bine decât să te supraestimezi. Acum să trecem la alt fel de mâncare înainte să sosească doctorul.
Tian nu a fost deranjat de prima parte a propoziției, dar ultima parte l-a făcut să-și dorească să arunce o pungă de orez în ofițer. Tot ceea ce conta pentru căpitan era doctorul. O fată drăguță și simpatică ca Thorfun a avut o dragoste neîmpărtășită nu pentru că nu era suficient de bună, ci pentru că nu știa că s-a îndrăgostit de un tip gay!
– Nu avem destul zahăr. Phupha se uită la zahărul care fusese cumpărat și pus într-o pungă de plastic și apoi se uită la bărbatul mai tânăr, nedumerit de afirmația lui.
Tian a rânjit: Credeam că vei găti doar mâncăruri dulci… cum ar fi legume dulci prăjite sau supă siropoasă.
– Despre ce prostii vorbești? Pune tigaia pe foc, Kru Crayon. Tânărul căpitan a dat un ordin sever, iar tânărul i-a adresat un salut batjocoritor.
Doctorul Wasant a ajuns la coliba profesorului doar o jumătate de oră mai târziu, pentru că se temea să nu izbucnească un război în mijlocul bucătăriei. Purta un tricou simplu, o pereche de pantaloni și o pereche de șlapi în timp ce apăsa pe accelerația motocicletei pentru a ajunge cât mai repede la destinație. Cu toate acestea, scena care i-a apărut în fața lui era foarte diferită, arătau ca doi îndrăgostiți certați care se tachinau încontinuu.
Doctorul s-a scărpinat pe ceafa, neștiind ce să facă. Nu știa dacă să intervină sau să-i lase să-l observe și să-l salute.
– Am venit la momentul nepotrivit. murmură el în glumă pentru sine.
Din păcate, căpitanul Phupha, care se întorsese să ridice farfuriile, l-a văzut pe doctor și a exclamat: Intră și așează-te, doctore!
Wasant, care a urmat comanda fără tragere de inimă, s-a uitat la felurile de mâncare de pe pătură: era orez, spanac de apă aburit și prăjit, o supă simplă cu dovleac și o farfurie de omletă arsă pe care tocmai o pusese prietenul său cel mai bun. Oaspetele a început să transpire la vederea mâncării: Totul arată delicios.
Phupha a aruncat o privire piezișă către prietenul său, recunoscând sarcasmul: Ei bine, ai cerut o masă gătită de Tian, iată-o.
– Deci… dacă termin totul, nu te plânge mai târziu. Doctorul s-a uitat în ochii bărbatului care a privit în altă parte, parcă chinuit de o conștiință vinovată.
Tian s-a uitat la ambii bărbați cu uimire, neînțelegând ce discutau. S-a uitat la masa pe care o gătise și s-a simțit resemnat, dar a ridicat din umeri. Nu putea face nimic în privința asta. Nu știa să gătească și rezultatele păreau destul de comestibile.
– Ți-e foame, doctore?
– Da, sunt… hai să mâncăm! Wasant a răspuns și a pus orezul pe farfurii cu entuziasm, fără să țină seama de strălucirea intensă a prietenului său.
Orezul moale gătit cu metoda tulpinelor începuse să se întărească, dar era încă suficient de fierbinte pentru a fi consumat. Doctorul a folosit o furculiță pentru a lua spanacul de apă și le-a gust ca aperitiv. S-a înecat și a început să tușească violent. Cu toate acestea, s-a forțat să zâmbească noului bucătar care se uita la el așteptând cu speranță părerea.
– Tian este suficient de bun, dar cred că este puțin prea sărat. Ai vărsat toată sticla de sos de pește pe legume?
– Nu a vărsat atât de mult din greșeală, a turnat toată sticla intenționat. Phupha a intervenit și a împins omleta către cea mai bună prietenă a ei:
– Mănâncă asta. Am reușit să-l opresc înainte să mai toarne o sticlă. Ce domn… Tian se uită cu privirea la ambii ofițeri și zâmbi.
– Mi-a fost teamă că ești diabetic.
Wasant a scos un râs sec: … Nu pot alege dacă e mai bine să ai diabet sau boală de rinichi.
– Tu ai gătit-o, așa că este responsabilitatea ta să termini restul felului de mâncare. Căpitanul dădu un ordin sever tânărului care îl privea.
– Bun! a replicat Tian și a pus în gură spanacul de apă prăjit, enervat. Mirosul puternic al sosului de pește și gustul sărat i-au explodat în cerul gurii făcându-i imposibil să înghită.
Phupha s-a uitat la expresia dezgustată a răsfățatului și a scos un oftat lung. Înainte ca Tian să fie forțat să continue și să termine restul legumelor, lingura lui a lovit farfuria din centru.
Tânărul l-a urmărit pe căpitanul Phupha strângând din farfurie tot spanacul de apă prăjit cu sos de pește, îl amestecă cu orezul și îl mănâncă cu o privire impasibilă pe față. Tian a rămas fără cuvinte. Dr. Wasant, care fusese martor la toată scena, fluieră. Fusese o adevărată mișcare de gentleman!
Buzele subțiri ale lui Tian s-au întredeschis de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar apoi s-au închis din nou și și-a lăsat capul în jos, simțindu-și obrajii arzând. Prima cină pe care o gătise vreodată devenise dintr-o dată o culoare roz incomodă. Chiar dacă medicul, bine dispus, a încercat să atenueze situația, atmosfera era încă grea din cauza a ceva nepotrivit.
Odată ce cei doi oaspeți, care se invitaseră la cină, au terminat de spălat vasele și le-au așezat pe tava din fier zincat, și-au cerut scuze înainte de a pleca.
Tian i-a însoțit și i-a salutat în fața colibei, urmărindu-i când se urcau pe motociclete și plecau. Avea impresia că cineva i-ar fi ridicat în sfârșit toată greutatea din piept.
Băiatul a pus restul lemnului în mangal. Flacăra s-a aprins brusc și a pus mai mult lemne. Apoi a pus oala pe foc și a urcat la colibă să-și pregătească trusa de baie și hainele, când privirea i-a zărit o pungă de plastic atârnată de tocul ușii.
Tian apucă punga și îl deschise, întrebându-se dacă bruta pusese o grenadă în el, dar în timp ce scoase obiectul, rămase din nou fără cuvinte. Era o plasă de țânțari, curată, nouă.
Se uită la încheietura mâinii, cea pe care căpitanul o ținuse strâns de stomac și văzu peste tot mușcături de țânțar roșu.
L-a lovit căldura și inima i-a tresărit. Silueta zveltă ținea plasa strâns la piept, se lăsă încet pe podea, ghemuindu-se și tresări, frecându-și fața, neștiind cum să facă față emoțiilor copleșitoare care îl cuprinseseră.
