Răzbunarea lui Klaine- Capitolul 10

Priveam în gol stând încă așezat în seră… Xavier era tot în aceeaşi poziție dar mai departe de mine și îmi ridic privirea spre el. Privea pierdut spre un trandafir alb…

– Mai spune-mi odată despre ea, îi cer și își ridică privirea spre mine…

– Vreau să știu cum era în seara aia, spun încet și îmi închid ochii…

– Eu eram plecat la muncă, lucram la o fabrică în tura de noapte… eram fericit… lăsasem acasă femeia pe care o iubeam mai mult decât orice pe lumea asta, care îmi purta copilul… eram tineri și fericiți în puținul nostru… Când am văzut ușa deschisă dimineața… mi-am dat seama că ceva s-a întâmplat. Îmi aduc aminte buchetul de trandafiri albi îmbibați în sângele ei… și arma aceea… dar ea… ea… chipul ei zâmbea…

Îmi pun mâinile pe față și încep să plâng în surdină. Toate acele imagini erau atât de vii acum, mult prea vii… mă dureau mai mult decât o făcuseră în seara aceea.

– Te-am urât atâta timp… încă o fac… încă vreau să te urăsc, pentru că ura mea pentru tine este tot ce m-a ținut în viață, îi spun printre lacrimii.

– Lasă-mă să te urăsc, Xavier, dar… în același timp…

Mă opresc. Nu puteam rosti acel cuvânt, eram prea laș, sau poate odată rostit totul se schimba și aveam să mă pierd și mai mult. Nu vroiam să ies din iadul meu… aici sufletul îmi era pârjolit. Îmi ridic privirea spre el… și el era tot în iadul meu. Era posibil să îl urăsc și să îl doresc cu aceeaşi tărie?

– Și eu o fac… ai dreptul să o faci și tu. Ai dreptate, ți-am distrus viața…

Se ridică de jos și se întoarse spre ieșire.

– După ce îi găsim pe vinovați, te voi lăsa să îmi iei viața, spune rece și când îl aud un tremur îmi cuprinde tot corpul…

Acum eram sigur… nu aş putea să fac asta… nu aş putea să îi iau viața…

Iese afară din seră și ușa se trântește în urma lui.

Mă ridic și eu și încep să merg în urma lui și când intru în casă mă îndrept direct spre dormitorul meu… Văd arma pe jos, cea pe care o aruncasem, și poza ei lângă ea… Îmi ridic privirea spre pat și îmi închid ochii…

– Iartă-mă, Rose, șoptesc, mă întorc pe călcâie și mă îndrept spre partea lui de casă. Urc scările și mă îndrept spre dormitorul său. Privesc câteva secunde ușa dar apăs mânerul și intru. Îl găsesc privind spre geam, trupul lui se zguduia încet și realizez că el plângea.

Mă îndrept spre pat și mă așez pe margine… privindu-mi picioarele…

– Mă simt epuizat… toate astea mi-au măcinat sufletul, dar ai dreptate… sunt între două lumi… Vreau ajutorul tău să îi prind și totodată te vreau și pe tine… spun și mă întind în pat. Îmi trag genunchii la piept și îmi adâncesc chipul în perna care mirosea a el.

Îl simt cum se așeză în pat, dar nu mă atinge și nici nu îmi doream să o facă în acest moment. Voiam doar să îl simt lângă mine… atât. Îmi era de ajuns asta.

Auzim un ciocănit slab în ușă și îmi ridic privirea. Îl simt cum coboară din pat și se îndreptă să deschidă. Bărbatul chelios îl privește ușor panicat și mă ridic în șezut. Privirea lui pică pe mine și își mărește ochii când mă vede.

– Ai venit să mă privești? Sau ai ceva să îmi spui? îl întreabă iritat Xavier.

– Scuzați, domnule, dar sunteți căutat, îl aud.

– Un domn Jakele vă așteaptă jos în living.

– Ok… cobor imediat, îl aud și îi trântește ușa în nas.

Îl simt tensionat și cobor rapid din pat, dar el se întoarse spre mine și mă privește scurt.

– Acest Jakele este cel care a depus mărturie că m-a găsit cu arma în acea dimineață, îi spun eu rapid.

– Și tipul pe care l-am împușcat mi-a pus acea armă în mână.

Mă îndrept spre ușă dar mâna lui mă oprește.

– Klaine… trebuie să acționăm inteligent… El nu știe cine ești tu și nici că ești în această casă… Ai răbdare, îl aud și îi simt furia din voce…

– O să am grijă de șarpele ăsta…

– Xavier… am așteptat 17 ani, nu crezi că este cam mult? îl întreb furios.

– Știu, știu, dar dacă te grăbești acum o să faci o greșeală. Ești furios… și vrei răzbunare, te înțeleg, dar nu așa… îmi spune cât poate de calm, dar îl simțeam tensionat.

Îmi retrag mâna din strânsoarea lui și mă îndepărtez de el. Mă îndrept spre geam și îmi strâng palmele în pumni. Privesc spre bărbații de afară și pufnesc iritat când îi văd. Trebuia să scap de ei.

– Trebuie să îi dai afară pe toți, îi spun.

– Ai angajat toți proștii…

– Tu i-ai angajat în speranța că nu te vor împiedica să îți faci numărul cu mine, îl aud și mă întorc spre el.

– Crezi că nu le-am citit dosarele? Nu am știut de ce, dar acum mi-am dat seama…

– Aş putea să îți fac felul acum, îi spun iritat și își ridică o sprânceană spre mine…

– În pat? îl aud și îmi închid gura…

– Arh… ești un idiot, îi scuip și îl văd cum își mușca buza și gestul lui îmi aduce o fierbințeala în organe…

– Mă duc să văd ce vrea acel șarpe, dar păstrează-ți postura asta… îmi place când ești nervos…

– Idiotule, îi scuip când îl văd că iese pe ușă și mă duc spre pat.

Mă așez din nou doar că să îmi imprim impulsul de a nu coborî după el, vrând să îl aud pe acel șarpe.

Mă simțeam mai ușor știind că nu el a omorât-o? Nu, el purta încă o mare parte din vină. Încă eram furios și încă îl uram, dar o parte din mine se simțea ușurat că nu el apăsase pe acel trăgaci… Cineva îl urmărise în seara aia și acel cineva a ajuns la ea…

Devin și mai agitat acum, știind că acel șarpe este în această casă și nu mai stau să aștept. Mă îndrept spre ușă, dar ușa se deschide brusc și îl văd. Își ridică o sprânceană spre mine și eu fac un pas înapoi.

– Unde te duci atât de grăbit? mă întreabă și mă încrunt spre el.

– A plecat… a venit să mă vadă după atacul de ieri de la mama. I-am spus că sunt obosit și că vom discuta la birou mâine, acolo unde tu ai pus acel microfon, îl aud și îmi măresc ochii spre el…

– Când ți-ai dat seama? întreb și îl văd cum zâmbește ușor și trece pe lângă mine… se duce spre sertar și scoate două microfoane.

– Biroul și dormitorul de acasă, spune arătând spre ele.

– Nu știu de ce ai impresia că aș fi atât de prost.

– Ei bine, ești un prost, îi spun și mă îndrept spre ieșire. Îl aud cum râde slab în urma mea.

Arh… mă irită la culme când se comportă așa…

– Știi, eu ar trebui să fiu cel supărat acum de faptul că am fost mințit de tine, îl aud în spatele meu pe scări.

– Te-ai angajat sub un fals pretext, mi-ai pus microfoane în casă, ai angajat cei mai incopenteți oameni, îmi spune în timp ce doi bărbați treceau pe lângă noi și eu mă îndrept spre exterior.

Mă duc direct spre cei de la poartă și îi privesc cu ochii mijiți și el se apropie de mine.

– De mâine să nu mai veniți, le spun eu rece.

– Și îi puteți anunța și pe restul din casă, le spun și mă întorc pe călcâie.

– Nu ar trebui să îmi spui și mie prima dată? Până la urmă eu sunt cel care le plătește salariul, îl aud și mă opresc și mă întorc spre el.

– Te scutesc de dat bani aiurea. Unde sunt acele dosare pe care ți-am spus să le arunci? îl întreb și îl văd cum își dă ochii peste cap.

– În birou, spune și întru iar în casă. El este iar pe urmele mele dar mă ajunge din urmă și mă oprește.

– M-ai amețit și am impresia că îți place să umblu după tine ca un câine. Încă o dată…repet, eu sunt șeful… îl aud și îmi ridic o sprânceană spre el, fac un pas micuț și îmi pun mâinile pe mijlocul lui și îl trag aproape de mine.

– Nu dau doi bani pe ce arunci tu banii, dar oamenii ăștia trebuie să dispară. Vei angaja oameni competenți pentru că vom intra într-un război. Și nu știu de ce dar am impresia că va ieși destul de urât și ai nevoie de protecție. Ai înțeles? îi spun eu cât pot de calm.

– Nu mă mai urăști acum? îi aud întrebarea și mă încrunt spre el.

– Ba da… te urăsc încă, asta nu se va schimba și asta nu m-a împiedicat să îți salvez viața până acum. Nu mă enerva, Xavier… îi spun și îl eliberez.

– Am impresia că oricât aș vorbi cu tine, vorbesc cu pereții. Trebuie să te calmezi prima dată și știu, știu că este imposibil, dar încearcă… Mă scoți din minți… îl aud spunând iritat.

– Ei bine și tu o faci? Mă faci să vreau să te strâng de gât la fiecare vorbă pe care o scoți…

– Nu știu dacă ne certăm că ne place să facem asta sau este doar frustrarea sexuală, îl aud și încremenesc.

– Ah… la dracu cu tine, îi ţip în fața și plec de lângă el și îl aud cum oftează adânc în spatele meu…

– Klaine… îmi strigă numele și mă opresc…

– Nu știu… nu știu cum să mă comport cu tine acum… aceste glume sunt… Îmi ascund furia sub aceste glume pentru că nu știu cum să fac să trec peste asta, să te fac pe tine să treci peste asta, fără să te pierd pe tine în tot procesul ăsta…

– Nu voi trece niciodată peste și nu m-ai avut niciodată ca să mă pierzi… îi spun sec dar fără să mă întorc.

– Atunci, spune-mi ce să fac? Spune-mi ce să fac să te am?

Mă întorc spre el și privesc în jurul nostru la cei care ne priveau curioși…

– Fii sincer cu mine. Spune-mi adevărul. Fă-mă să nu te mai urăsc, dar nu îmi luă acestă durere… Nu îmi lua setea asta de răzbunare pentru… că… nu vreau să o îngrop încă. Ea trebuie să rămână vie în mintea și sufletul meu… o voi iubi toată viața mea…

– Nu vreau să o înlocuiesc pe Roşe… Nu aş putea face asta vreodată. Îți cer doar să mă vezi altfel… Să nu te mai uiți la mine de parcă ai vrea să mă strângi de gât.

– Asta o ceri tu și cuvintele tale, îl întrerup eu…

– Mereu îmi voi dori să te strâng de gât, îi spun iritat, dar îl văd cum își lasă capul în jos și oftez și eu adânc.

– Ok… voi încerca, îi spun.

Își ridică privirea spre mine și doar mă privește scurt, după care își întoarce privirea spre cei care ne priveau confuzi.

– Sunteți demiși cu toții, le strigă, apoi îl văd cum se se îndreptă spre ieşire și îmi ridic o sprânceană spre el.

– Unde dracu pleci? îl întreb rapid.

– La birou, am ceva de făcut. Ne vedem diseară, îmi strigă și iese afară și eu după el.

Îl văd cum urcă în mașină, dar eu fac alți doi pași spre el și el coboară rapid și își îndreaptă degetul arătător spre mine…

– Nici să nu îndrăznești… ai nevoie să îți revii… stai acasă... îmi strigă și mă privește urât.

Se urcă în mașină și îl privesc până dispare pe ușile de fier. Mă întorc spre casa unde mă lovesc de cei doi fermecați.

– Sunteți demiși, le spun fără să stau prea mult de vorbă cu ei și urc rapid scările îndreptându-mă spre biroul lui.

Mă îndrept spre birou, apuc dosarele și ies afară. Mă îndrept spre bucătărie unde o găsesc pe doamna Maria.

– Domnule Byron, ar trebui să vă odihniți, îmi spune și mă privește cu căldură.

– O voi face, doamnă Maria, dar am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Haideți cu mine, îi cer și ne îndreptăm spre masa mare din living unde arunc dosarele.

– Aici sunt cei mai buni oamenii pentru pază. Am nevoie să mă ajutați să îi găsim pe cei mai buni dintre cei mai buni.

– Ah, în sfârșit. Nu am văzut în viața mea oameni mai proști ca cei pe care i-ați angajat, o aud și asta îmi pune un zâmbet pe buze. Aveam dreptate să mă încred în ea.

O văd cum apucă primul dosar și începe să citească. Mă așez și eu pe scaun și apuc un dosar începând să să citesc.

Ne trebuiau oameni. Oameni pricepuți. Acel șarpe sunt sigur că era vinovat pentru tot și sunt sigur că urmărea ceva de la Xavier. Acum nu mai era doar răzbunarea mea pentru cei care au ucis-o pe Rose, era vorba și de protecţia lui… cu toate că l-aș strânge de gât. Când l-am pocnit, am simțit satisfacție dar nu aveam de gând să las pe nimeni altcineva să o facă…

Cu toate că încă mă irita, încă mă scotea din pepeni cu modul lui de a se comporta. Încă îl uram și încă îmi doream să îl fac să sufere. Voiam să o fac eu. Doar gândul că altcineva îl atingea mă făcea să mă înfurii…

– Domnule Byron.. o aud și îmi ridic privirea spre ea.

– Vă pot adresa o întrebare?

– Sigur, dar înainte de asta vă rog să îmi spuneți doar Klaine…

– Sunteți iubitul domnului Hunter? o aud și simt că mă înec în propria salivă. Sar rapid în picioare și o privesc perplex…

– Nu… în nici un caz… îi spun rapid, fiind destul de revoltat că a întrebat asta.

– Scuzaţi-mă atunci… Probabil mi se pare mie, spune, dar își așterne un zâmbet pe buze ce mă făcea să o privesc și mai iritat…

– Vă comportați de parcă ați fi un cuplu bătrân de căsătoriți… doar eu mă certam așa cu răposatul meu soț, dar ne iubeam foarte mult… dar ne și plăcea să ne certăm... continuă ea râzând

– Nu, spun tare și o văd cum tresare ușor și își ridică privirea spre mine.

– Și negarea este un semn, îmi spune și ia un alt dosar pe care începe să îl citească, nebăgând în seamă agitația mea, agitație făcută de vorbele ei…

Mă întorc și eu la dosarul din mâna mea, dar nu mai vedeam nimic… Cuvintele ei făceau ecou în mintea mea și mă încrunt și mai tare. Eu și el? Poate că mă simțeam atras, da, dar era totul sexual nimic mai mult. Îl uram… îl uram… îl uram?

– Ah, încep să ţip și arunc dosarul pe masă și plec spre barul din colț. Apuc prima sticlă și îi desfac dopul ducând-o la gură.

O iau și mă îndrept spre piscină și când întru văd imaginea cu noi doi… și îmi muşc interiorul obrazului. Mă dezbrac rapid de haine rămânând complet gol, las sticla pe marginea piscinei și mă arunc. Simt iar durerea care îmi taie respirația din cauza acelei coaste atunci când aterizez în apă, dar nimic nu avea să mă oprească acum… Trebuia să îmi limpezesc gândurile… Erau atât de amestecate, că mă simțeam iritat până în măduva oaselor…

Încep să înot ușor, mintea mi se liniștește. Mă lipesc cu pieptul de margine, apuc iar sticla din care iau o gură ce îmi arde iar gâtul, îmi pun mâinile pe margine și îmi așez bărbia pe ele…

Gândul îmi fuge iar la el și scot un oftat… Era ca un coșmar, dar îmi aducea și liniște. Nu puteam trece atât de ușor peste acei 17 ani de chin, dar trebuia să recunosc că nici nu îi doream răul și poate că nici înainte de asta nu voiam într-adevăr să îl omor…

– Îți calculezi următoarea mișcare? îi aud vocea dar nu mă deranjez să îl privesc…

– Mă gândeam la tine, îi spun sec…

– La cum să îmi faci felul? îi aud întrebarea ironică.

– Nu, spun și îmi ridic privirea spre el.

– Dezbracă-te, îi cer și îl văd cum își mărește privirea spre mine…

– Ce? mă întreabă pierdut.

– Dezbracă- te și vino lângă mine,  îi cer și îmi întind mâna spre el.

Face în pas și se oprește, își deschide nasturii de la cămașă ușor, fără să își retragă privirea și când o aruncă la picioarele lui îmi îndrept atenția spre acea linie fină de lângă coaste… aceea era rana pe care ea a îngrijit-o. Îmi ridic privirea în ochii lui și îl văd cum se apropie de mine. Era complet dezbrăcat și intră în apă lângă mine…

Stăteam și îl priveam…

– Ești în nemernic… unul frumos, îi spun și îl trag lângă mine…

– Între noi… nu va fi nimic mai mult decât sex, îi spun și îi văd irișii cum sclipesc…

– Ai înțeles? îl întreb dur.

– Nu, nu am înțeles… Fă-mă să înțeleg, îmi spune rânjind și se lipește de mine.

Ne atingem buzele încet și îmi închid ochii… Limba mea îi invadează gura și îl aud cum mârâie gutural… și el băuse. Și el încerca să își reprime aceste senzații și sărutul se transformă rapid într-unul mai senzual, mai erotic.