Răzbunarea lui Klaine- Capitolul 23- Final

Peste 5 ani

Pov Klaine

Deschid ochii și văd razele soarelui cum intră în cameră prin geamul imens…Îmi frec ochii și scot un căscat. Mă forțez să cobor din pat și când picioarele ating pardoseala rece mă strâmb ușor.

Mă ridic și mă îndrept spre baie, îmi spăl fața și îmi dezbrac hainele. Aveam o zi grea. Aveam ședință la locul de muncă și apoi aveam de parcurs un drum de 3 ore.

După un duş rapid îmi aleg costumul și mă îndrept spre parter, de unde îmi iau geanta și cheile și ies pe ușă afară…

Când ajung în parcarea subterană, îl găsesc pe Adam care mă aștepta și îl salut ușor din cap.

– Cum te simți astăzi? îi aud întrebarea și doar îmi ridic o sprânceană spre el. Uneori mă lua prin surprindere purtarea lui caldă.

– Să înțeleg că totul a decurs bine? îl întreb și îi văd chipul îmbujorat.

La un an din acea zi el întâlnise o avocată, colega lui Chase de care se îndrăgostise rapid și știam că urma să facă pasul cel mare…

– A spus da….îl aud și îi zâmbesc.

Intrăm în lift și îmi duc  degetul la verigheta mea…Mă jucam absent cu ea și de câte ori o atingeam stomacul meu se strângea. Acel gol nu dispărea oricât de mult încercam să mă afund în treburile mele, oricât de mult încercam să nu mă mai gândesc. Acel gol nu dispărea niciodată, era acolo să îmi aducă aminte de el și de faptul că îmi era un dor nebun de el.

Ușile liftului se deschid și văd mulțimea de oameni care mă salută și pe care îi salut și eu la rândul meu. Intru în birou cu Adam pe urmele mele și mă așez brutal pe scaun.

– Îți este dor de el, îl aud și îmi ridic imediat privirea spre….

– Simt că voi înnebuni, îi spun cu vocea aproape sugrumată, iar el vine lângă mine și se rezeamă de birou în faţa mea.

– Klaine….el a ales să facă asta și tu i-ai promis că vei fi aici….dar…spune și se uită la ceas.

– Poți pleca acum. Ai 3 ore până acolo și ai câteva zile libere pe care se le petreci cu el. Hai, fugi, mă ocup eu de ședință și de interviuri, îl aud și nu aștept să spună a doua oară că mă ridic din scaun și mă îndrept spre ieșire.

În mașină deveneam din ce în ce mai emoționant. Nu știu de ce am fost de acord cu asta. Mă simțeam ca un câine în lanț de câte ori eram departe de el. Trebuia să schimb asta…

Apăs pedala de accelerație până la podea și mă concentrez doar pe condus. În fața mea se arătau munții și pădurea de brazi și zâmbetul îmi apăru pe chip….mai aveam puțin….

Opresc mașina în fața casei și îmi simțeam inima bătând cu putere. Urc rapid treptele și intru în casă, dar aici mă lovește doar liniștea. Privesc în jurul meu, văd ușa de la terasă deschisă și ies rapid după ce arunc geanta pe canapeaua din living…Dar nici aici nu era de găsit…Privesc ușor panicat în jurul meu..era o liniște ce mă speria…dar îi aud și îmi ridic privirea spre pădure.

Îi văd …. Xavier îl purta pe umeri și pe ea o ținea de mânuță și mă îndrept spre ei. Când mă văd se opresc…o văd pe ea cum își desprinde mânuța micuță și piciorușele ei micuțe aleagă spre mine, făcând ca acel păr creț să zburde prin aer…

-Tati…tati, o aud și mă las în jos și ea îmi sare în brațe. O ridic și o învârt în aer…O las ușor și o strâng la piept, afundându-mi nările în părul ei, trăgând puternic în piept mirosul ei …

– Mi-a fost dor de tine, îi şoptesc și mă trezesc prins de picior.

Îmi cobor privirea și îmi văd băiețelul cum mă strângea de el fericit…

– Tati, ai venit, spune și mă aplec spre el.

O las pe Rose jos și îl ridic pe Matteo în brațe sărutându-i obraji pufoși.

– Bună, iubitule, îi aud vocea și mă întorc spre el.

Irișii săi albaștri îmi fac inima să se oprească, se apropie de noi și mă sărută rapid….

– Bună, îi spun dar abia puteam vorbi și el îmi vede starea și acea sclipire devine și mai vie…

– Tati, tati, mă face Rose atent și mă îndrept spre ea….

– Matteo m-a tras de codițe azi, spune și își mijeşte privirea spre fratele ei mai mare care o privea cu zâmbetul pe buze…

-Rose…doar ți-am prins părul, îi spune el fetiței și acesta începe să râdă când îi vede privirea.

Îl las jos pe Matteo și încep amândoi să se alerge prin curte…

– Cum a fost azi? îi aud întrebarea și îmi iau privirea de pe copii și îl privesc.

Îl trag rapid în brațele mele și îi zdrobesc gura…și acum puteam spune că mă simțeam viu. Uram să fiu departe de ei…

– Nu îmi place asta…să fiu departe de voi….îi spun când ne despărțim din sărut,

– Simt că înnebunesc în casa aia singur…

– Îmi pare rău că te-am lăsat să stea ocupi de atâtea lucruri, îl aud și îi prind chipul în mâini privindu-i ochii frumoși.

-Iubitule, nu este vorba de asta. Este vorba că mă simt ca un nebun fără voi. Îmi place la firmă, Adam este un ajutor nemaipomenit dar lipsa ta, lipsa lor, spun și îmi întorc privirea spre copii noștri…

– este grea…

– Atunci rămâi aici, nu mai pleca. Lasă-l pe Adam să se ocupe și tu mergi doar la lucrurile importante pentru că și noi îți simțim lipsa. Rose abia poate dormi de fiecare dată când pleci înapoi.

Îmi întorc privirea spre ei și le aud glasurile fericite. Doamna Maria le oferă câte o înghețată și ei saltă fericiți începând să mănânce rapid din acea înghețată…

– Mă uit la voi și încă am impresia că visez… șoptesc și îi simt dinții în pielea gâtului…

– Știu o metodă care se te aducă la realitate, îmi șoptește și îmi ridic o sprânceană spre el.

– Serios? îl întreb ironic…și îl văd cum își mușcă buza…

Eram doi dominatori, dar când el mă privea în acest mod îi cedam fără să îmi ceară asta. Era suficient doar să mă atingă și ajungeam la picioarele lui, cerând pur și simplu să fiu supus pentru că eram slab în fața lui și fără putere, atât de mult îl iubeam și știam că același efect îl aveam și eu asupra lui…Dispărea orice din noi când rămâneam singuri…

– Domnule Hunter, auzim și ne întoarcem amândoi privirile…și zâmbesc în sinea mea …

Încă nu eram obișnuit să fiu strigat așa…încă dinainte de căsătorie mă întrebase ce nume să luăm și fără să ezit i-am spus că numele lui….

La un an după nuntă l-am înfiat pe Matteo. Avea 2 anișori chiar dacă intrasem în acea secție pentru a înfia o fetiță, în momentul când l-am văzut, am știut că el va fi fiul nostru. Era ușor mai creol dar irișii săi îmi aduceau aminte de irișii lui Xavier…Aveau același albastru intens. Apoi la o diferență de un an am primit vestea că Rose va reveni fetița noastră, bruneta cu părul creț și ochii mai negri ca, cărbunele…..

Ea era cea mai răsfățată, mai ales de fratele ei mai mare cu doi ani care o proteja mereu…și care o lasă să câștige mereu în jocurile lor…

Cobor scările spre doamna Maria și îi zâmbesc.

– Ce s-a întâmplat doamna Maria? o întreb eu când îi văd privirea…

– Nimic rău..doar că….știu că nu este treaba mea să mă bag, dar copii vă duc lipsa…Rose mă întreabă zilnic de dumneavoastră, o aud și îmi închid ochii.

Oftez adânc și îmi las capul în jos…și eu le duceam lipsa și această navetă mă omora…

– Este ok, voi rămâne acasă…îi spun și mă întorc spre soțul meu….

– Doamna Maria, spuneți-i lui Ichen să vă ducă în târg….Am de discutat cu soțul meu, îi spun fără să o mai privesc .

– Sigur, domnule…

Mă îndrept spre Xavier care era tot în aceași poziție pe terasă, îl apuc de mână și îl trag după mine în casă urcând rapid treptele cu el…
Când ajungem în dormitor închid ușa și mă lipesc de el…

– Vreau să te iubesc și după aceea avem de discutat, îi spun și îl văd cum rânjește spre mine …

– Oh, dragule….îl aud și irișii săi se întunecă.

– Rechin, şoptesc și ne aruncăm unul asupra celuilalt și gurile noastre se regăsesc fericite. Nu știam cine dezbracă pe cine, cert era că eram amândoi flămânzi unul după altul așa cum am fost din primul moment, chiar dacă atunci  era o altfel de foame…

Îl trântesc în pat și îi ridic genunchii. Acum nu mai voiam să mă grăbesc și îl privesc în ochi când intru ușor în el…la dracu …era perfect.

– Nu mai plec, spun în timp ce mă mișcam ușor în el.

– Parcă… Arh… parcă vorbeam după, îl aud cum abia mai vorbea….

– Combin utilul cu plăcutul și plus de asta este posibil să nu fie după, pentru că simt că seara asta va fi una lungă, îi spun eu și mă aplec să îi sărut gura dulce…

Mișcările ne erau energice sau domoale, uneori conducea el și alteori eu… dominator împotriva altui dominator, săruturile ne erau vulcanice , mârâielile pline de plăcere se auzeau în toată camera. Trupurile noastre transpirate se frecau rapid unul de altul…totul era la superlativ…totul cu el era întotdeauna la intensitate…el mă zăpăcea pe mine și eu îl zăpăceam pe el.

Dar așa eram noi, așa am fost dintotdeauna și asta nu avea să se schimbe între noi. Acum aveam totul și nu aveam de gând să renunț niciodată la asta.

În acea seară luasem decizia să mut o sucursală  mult mai aproape de ei , nu rezistăm să îi văd doar la sfârșitul săptămânii…aveam nevoie de ei aşa cum ei aveau nevoie de mine.

Copiii ne creșteau fericiți simțind valoarea vieții, încercând să ținem mereu pasul cu ei. Erau energici, erau însetați să cunoască tot mai mult. Viața trecea rapid pe lângă noi și ei creșteau tot mai rapid de parcă ne alunecau printre degete dar nu regretam pentru că deveneau oameni minunați, buni, capabili să schimbe multe…

– La ce te gândești? îi aud întrebarea și mă întorc spre el…Îi privesc prima dată culoarea ochilor, tenul lui își schimba ușor culoarea și devenea ușor mai palid odată cu trecerea anilor dar obrajii lui se îmbujorau mereu, ridurile fine din jurul ochilor și din jurul guri îl făceau și mai atrăgător , mai ales părul cărunt …

– Mă gândeam la noi…la cum am început și unde am ajuns….mă gândeam că anii trec și noi simt că am rămas la fel…Îmi amintesc de primul nostru moment, de frica aceea când m-ai atins și îmi simțeam sufletul chinuit…. Parcă au trecut secole de atunci….Eram îndrăgostit nebunește de tine și îmi era frică să recunosc…

– Și acum? mă întreabă și îi simt mâinile în jurul mijlocului meu, își așează bărbia pe umărul meu…

– Acum știe lumea întreagă cât de mult te iubesc pe tine pe copii…sunteți minunați cu toți și mă simt fericit pe deplin lângă voi….

– Klaine, nu ți-am spus niciodată asta…dar, în ziua când ai intrat în birou pentru acel interviu, abia puteam respira sub privirea ta…Trupul îmi tremura, palmele îmi transpirau groaznic… În ziua aia mă îndrăgostisem de tine…A fost dragoste la prima vedere pentru mine. Am încercat să stau departe pentru că îți vedeam privirile urâte dar nu am putut… te-am vrut …și acum te am …

– Rechin…..

– Te iubesc…

Sfârșit

Nota scriitoarei

Greu, este foarte greu să te desparți de ceva în care pui bucățică din tine, de personaje care devin reale în mintea și sufletul tău, încercând le oferi varianta ta mai bună de final, pentru că iubesc finalul fericit… considerând că lumea este suficient de dură , eu aduc puţină fericire…sau cel puțin așa sper…. Klaine și Xavier…..meritau un final cald, siropos…