Secretarul – Capitolul 5

-Nu înțeleg de ce te plângi atât. Din punctul meu de vedere este chiar un avantaj.

-Nu am învățat atâta, să fiu doar un secretar, se plânse Miha pentru a cincea oară. Oricum, se mai calmase un pic, față de când intrase pe ușă cu o jumătate de oră în urmă.

-Gândește-te la acest job ca la o avansare. Ai posibilitatea să cunoști oameni noi, să nu mai spun că ai propriul tău birou, plus secretară. Asta e cumva ciudat…secretarul are propria secretară, spuse femeia chicotind.

Ridică un tricou de copil de pe masa de călcat și după ce îl examină cu un ochii critic să vadă dacă este călcat cum trebuie, îl strânse, după care luă altul din coșul se lângă ea.

-Ella nu este secretară, este un fel de stagiar care mă ajută pe mine cu diverse comisioane și altele.

-Astea intră tot în atribuțiile secretarului. Dar după câte am înțeles, fostele secretare aveau foarte    multe îndatoriri ce îl includeau pe ,,șef” personal, comentă ea arătând cu degetele în aer forma unor ghilimele când spuse șef.

-În firmă sunt o grămadă de bârfe referitor la acest aspect. Dar pe mine nu mă interesează asta. În situația de față mă simt ca un colac de salvare.

-Nu te mai simți nicicum. Încearcă să te adaptezi. Sigur această schemă o să fie pentru câteva luni. Încercă femeia să îl încurajeze, trecând la alt tricou. Te rog adu-mi și mie din frigider un pahar cu suc, simt că m-am încins de la atâta călcat, spuse ea privind coșul aproape jumătate plin cu hăinuțe de copil.

Miha se ridică din canapea unde stătea confortabil și porni spre bucătărie. Deschise frigiderul și scoase sticla, iar înainte de a închide ușa examină fără jena conținutul. Deschise sertarul cu fructe și înșfăcă o piersică, renunțând la suc în favoarea fructului.

…  Așa că turnă doar pentru Mika și îi duse paharul.

De fapt o chema Mikaela.

-Ce este de mâncare? întrebă așezându-se din nou pe canapea.

-Paste cu sos de roșii și ton.  Iar de la prânz au mai rămas vreo câteva șnițele și salată.

Mușcă din piersică cu gândul la noul lui job, dar mai ales la șeful lui. Dacă făcea abstracție de privirea rece și de buzele  strânse de parcă le-ar fi avut lipite cu adeziv, chipul lui era chiar frumos. Recunoștea în sinea lui că arăta trăznet în costumele făcute pe comandă, și putea înțelege de ce nu îi rezista nici o secretară.

-Măcar arată bine? întrebă Mika, aruncându-i o privire fugitivă.

– Șefuuul…îl lămuri ea văzându-i privirea întrebătoare.

-Chiar arată bine. Asta când nu se încruntă și nu strânge din buze de parcă încearcă să oprească niște cuvinte ce îi stau pe limbă.

-Câți ani are?

-Cred că 30.

-Este tânăr și arată bine. Dacă la aceste aspecte mai adăugăm și averea, chiar este o combinație perfectă, concluzionă femeia făcându-i cu ochiul.

-Mika…

Nu apucă să termine că ușa de la intrare se deschise și o zvârlugă mică fugi fericit spre el.

-Tati…tati.

Miha se ridică în grabă și prinse copilul în brațe. Îl învârti de câteva ori după care îi sărută obrajii.

-Cine este băiatul meu frumos? întrebă el pe copilul care râdea fericit.

-Eu…eu, spuse acesta agățându-se de gâtul lui.

– Mami a venit tati.

-Văd iubire, spuse femeia trecând pe lângă ei.

Intră în bucătărie și lăsă plasele pline de cumpărături pe masă.

-Când terminați cu drăgălitul, poate te duci și tu la mașină să aduci bacsul cu apă, să nu mai cobor eu încă o dată.

-Hai prietene, să ne conformăm, fiindcă altfel o să se supere mami pe noi.

Îi spuse copilului ce nu se dezlipi din brațele lui. Așa că se îndreptară amândoi spre ieșire.

Alia așeză cumpărăturile în frigider, iar Mika strânse masa de călcat hotărând că restul hăinuțelor mai puteau aștepta.

Intră și ea în bucătărie și se apucă de aranjat masa.

-Cum a fost astăzi la cabinet?

Alia era psiholog pentru copii. Slujba ei era de două ori mai grea decât a ei care era educatoare. Măcar ea știa programa aplicată la grădiniță. Dar să lucrezi cu copii traumatizați din diverse motive, era obositor psihic, iar încărcătura emoțională nu putea fi anulată nici măcar după ce pleca de la cabinet. Erau momente când ajungea acasă obosită de parcă lucrase pe șantier.

-Am avut o zi mai ușoară. Nu am avut la consultație decât doi adolescenți și o fetiță de la un centru de plasament pentru completarea dosarului de adopție.

-Eu aș prefera să lucrez doar cu cea mai mică grupă  decât să încerc să rezolv acest paznic care se numește suflet.

-Îmi place meseria mea, dar…câteodată mă termină emoțional.

-Am pus bacsul în cămară, spuse Miha intrând în bucătărie cu băiețelul după el.

-Spălați-vă pe mâini și haideți să mâncăm, îi îndemnă Alia.

Amândoi făcură cale întoarsă ieșind din bucătărie.

-Pe bune!? articulă Mika, privind roboțelul galben.

Alia îl privi fără nici un fel de vinovăție.

-Nu m-am putut abține.

Îi spusese aceasta privind roboțelul ce îl înfățișa pe Bamblebee din seria de filme Transformers.

-Alia, este al treilea roboțel care seamănă fix cu ceilalți doi pe care îi are deja.

-Da. Dar acesta este mai…galben, iar dacă ai fi văzut fețișoara ce a făcut-o când l-a văzut, jur că și tu  l-ai fi cumpărat.

-Nu am să vă mai las pe amândoi la market niciodată.

-Asta este roboțelul meu, spuse copilul repezindu-se la el.

-Mika, mami l-a cumpărat.

-Mi se pare mie sau mai ai unul la fel? Unul pe care ți l-am cumpărat eu acum câteva luni.

-Are doi la fel. Pe primul l-am cumpărat eu, spuse Mika.

-Acum am mai mulți la fel. Câte unul de la fiecare, concluzionă copilul așezând roboțelul pe masă lângă farfuria lui.

Se așezară fiecare la locul lui, și începură să mănânce într-o familiaritate încărcată de veselie, chiar dacă Mika îi mai arunca din când în când priviri furioase roboțelului galben.