Vântul prin arbori- CAPITOLUL 11

Maria Eldres lua cina Ajunului de Crăciun cu bunica ei. În afară de ea și de fratele ei care era cu patru ani mai mare, Maria nu mai avea pe nimeni. Mama ei era foarte tânără când murise…abia împlinise 23 de ani. O naștere dificilă, tratată rău, dusese la o septicemie fulgurantă. Când mama ei sosise să o ia de la spital, o asistentă îi spusese doar atât: „Fata cu ochi albaștri a murit”. Maria  avea abia 2 ani și păstrase ca amintire de la mama ei două suveniruri remarcabile: ochii de culoarea florilor de nu-mă-uita și caracterul extrem de sensibil și de duios.

Fratele ei  nu se împăcase niciodată cu moartea mamei lor și fusese mult timp bolnav, dar acum se căsătorise și avea o familie frumoasă, însă locuia în sudul țării la mai mult de 900 de km de Saphuri.

Deci, după 6 luni de peripluri în Franța și în Olanda, ea revenise acasă și în acea seară cina în sufrageria casei cu bunica ei care o crescuse de mică. Mutti, bunica, era o femeie foarte în vârstă, dar era încă puternică și-i plăcea foarte mult grădinăritul. Era foarte fericită  că Maria revenise acasă pentru sărbătorile de Crăciun. Discutau despre o mie și una de lucruri când deodată se auziră bubuituri puternice în ușa de la intrare. Maria privi orologiul: erau orele 21. Cine putea să fie?

Nu apucase să se îndrepte spre ușă când aceasta se deschise larg ca o furie și fu trântită de perete. În pragul ei, Phu Singte, care deși era mic de statură și foarte gras, dădea o impresie fatidică de animal prădător. În spatele lui, Chan, cu un buchet enorm de trandafiri roșii, avea fața albă ca a unui mort. Și mai în spate, oamenii lui Phu Singte, lugubri în hainele lor negre și lungi până la glezne.

Bunica Mariei, tresări, nu-i plăcea acest om și-i era foarte frică de el. Se ridică tremurând de la masă și veni lângă Maria, luând-o de braț și lipindu-se de ea.

Phu Singte dădu roată cu ochii prin încăpere.

– Hm…cam mică sufrageria asta. Ce mâncați?

Se apropie de masă, întinse mâna și gustă din farfuria Mariei.

Apoi se întoarse spre Chen care arăta ca o sperietoare de ciori în costumul țeapăn și apretat. Rânji și ricană:

–Da’ știi că e bun? Abia aștept să vin să mănânc la voi acasă.

Mutti făcu ochi mari… Despre ce vorbea șeful Mafiei din vest?

Phu Singte deveni nervos.

–Ei hai, nu mai sta acolo ca un mototol. Treci în față și fă cererea.

Maria își ținu respirația.

Ce era? Ce …ce spunea?…Ce să facă?

Chen înaintă și întinse buchetul. În același timp Phu Singte scoase o cutie aurie și o deschise. O întinse spre ea. Pietrele inelului de platină ce se odihnea pe o mătase albă, aveau culoarea ochilor ei.

Mutti se uită la Chen și se uită la Maria care semăna în acel moment cu o persoană ce vedea pentru prima dată flacăra unui foc.

Phu Singte se uită la Chen și-l pocni după ceafă cu palma lată și groasă.

–Alo, mai aștept mult?!

Chen înaintă spre Maria cu florile. Ochii lui erau vineți, semn că fusese bătut zdravăn. Mariei i se frânse inima. Văzu răni și pe mâini și pe gât. Simți că se îneacă cu oxigenul din aer.

Vocea lui Chen se auzi plăcută, domoală. Era  vocea de care se îndrăgostise Maria încă de acum 5 ani, din primele momente ale întâlnirii lor.

– Domnișoară Maria, vă rog să acceptați cererea mea în căsătorie.

Maria voia să țipe și de fericire, dar și de tristețe. Voia să țipe de fericire pentru că era singurul bărbat de care fusese îndrăgostită vreodată și nu era doar un „îndrăgostită ” . Ea pe acest bărbat pur și simplu îl zeifica și căuta mereu să fie în preajma lui. Și voia să țipe de tristețe pentru că știa că cererea în căsătorie îi fusese impusă cu forța lui Chen. Dar nu putea refuza…nu putea…ea…ea voia să încerce…voia…

Ea ridică privirea senină și o scufundă în ochii de noapte fără lună a lui Chen. Vocea ei acoperi toată suprafața încăperii, atât de fermă răsună:

–Accept.

Spunând acestea, luă buchetul de flori și i-l dădu bunicii ei care rămăsese cu gura deschisă, apoi întinse mâna stângă pentru a primi inelul de logodnă.

Chen îl scoase din cutie cu o mișcare un pic stângace. Prinse degetele și alunecă inelul din platină pe inelar.

Phu Singte aplaudă frenetic, apoi spuse scurt, rece:

– Ok, vom fixa data căsătoriei în același timp cu cea a lui Taratree.

Apoi scoase din buzunarul de la piept al hainei un card, un Gold. Îl aruncă nonșalant pe masă și arătă cu degetul spre Maria.

– Alegeți cea mai frumoasă rochie de nuntă, accesorii și tot tacâmul. Nora lui Phu Singte trebuie să fie cea mai elegantă. Să crape lumea de ciudă.

Spunând acestea, el le întoarse spatele și se pregăti să iasă.

– Chen, nu sta acolo ca un papițoi! Ne întoarcem, mama ta ne așteaptă cu masa.

Chen puse mâinile într-un wai.

–Iertați intruziunea.

Apoi se întoarse și plecă.

Bunica era în același loc ținând în mâini buchetul acela enorm de trandafiri roșii. O privi pe Maria cu ochi mari, mirați.

– Maria, tu chiar vrei să te căsătorești cu omul acela?

Maria plecă rușinată capul și șopti:

– Da, Mutti.

– Dar e atât de urât și tu ești atât de frumoasă, o faci pentru bani? întrebă bunica cutremurată.

Maria ridică imediat capul și rosti răspicat:

–Nu! El…el…el strălucește de frumusețe în interior…Și…îl iubesc foarte mult.

Bunica se prăbuși pe scaun fără să dea drumul buchetului.

……………………

Vila Lom Phan Tanmai

Cioc, cioc, cioc!

– Khun Taratree!

– Intră.

Majordomul deschise ușa.

Taratree era în fotoliu și privea la televizor. Era în ținută decontractată, un pantalon din tergal fin și un t-short cam larg . Nu fusese niciodată atât de cald de Crăciun.

Majordomul se aplecă și spuse un pic ceremonios:

– Khun Taratree, Tânărul Stăpân vă invită la masa de Crăciun. El e deja în marea sufragerie din partea de sud. Vă roagă să nu vă îmbrăcați în ținută formală.

Taratree privi majordomul care în acea seară era îmbrăcat ca de jogging, apoi spuse cu voce neutră:

– Poți pleca, sosesc.

Odată ce stinse televizorul se opri în fața oglinzii și se privi. Apoi vorbi cu imaginea din oglindă:

– Avem ceva de făcut înainte de a cina de Crăciun, nu…Tanmai?…

…………

Taratree coborî treptele care duceau în marea sufragerie a vilei. Aceasta era folosită doar când era lume multă la masă, în rest, Namsong și Taratree aveau fiecare un salon în care luau mesele principale când erau acasă. Pentru Taratree era prima dată când mânca împreună cu Namsong și avea emoții, dar nu ținea să le exteriorizeze. Își propuse să joace la rece. Coborând, auzea din ce în ce mai mult zgomot și parcă erau și glasuri de copii. Ce naiba? Nu era o cină intimă?

Văzu un brad adevărat împodobit cu tot felul de globulețe și personaje, erau și cutii cu cadouri la poalele lui. Câțiva copii alergau strigând și țipând.

Copii? Ai cui?

Taratree intră cu pași nesiguri în sufragerie și văzu un spectacol ciudat. Namsong era pe jos în mijlocul personalului casei  și desfăceau cutii, pachete exclamând, râzând, vorbind. Copii alergau și pe acolo țipând veseli din toate băierile, era o hărmălaie de nedescris. Oamenii lui și chiar Semus erau acolo îngenunchiați lângă bărbatul cu pletele albe.

Slugile cu stăpânii?

Taratree nu era obișnuit cu o așa ambianță. La ei în casă era mereu o liniște de moarte. Angajații familiei Kamol Saeng-aarong mergeau pe vârfurile picioarelor și cu privirile în jos, de teamă să n-o ia pe cocoașă. Cât despre a mânca împreună…ar fi fost o glumă de prost gust pentru capul familiei.

La apariția lui, capetele se ridicară, oamenii lui salutară și împreună cu Semus veniră să-l vadă imediat.

-Șef!

– Șef!

Namsong ridică privirea și cerul tomnatic fu aspirat de dulceața mierii din ochii lui Taratree. Era vesel, lipsit de griji.

Un copil printre copii, gândi bărbatul înalt uitându-se la el.

– Khun Taratree, veniți, noi am deschis cadourile înainte de a mânca, ne pierdusem răbdarea. Veniți, aveți un cadou.

Taratree ridică din sprâncene și se arătă cu degetul.

– Eu? De la cine?

Namsong zâmbi și vorbi cu veselie întinzând spre el o cutiuță frumoasă.

– De la Moș Crăciun. Haideți. Veniți aici. În seara asta toată lumea trebuie să fie veselă.

Taratree se apropie cu pași șovăitori și luă cutiuța spunând:

– Dar eu…eu nu am pregătit nici un cadou.

Namsong îl privi direct în ochi.

– Vor mai fi și alte sărbători de Crăciun, nu?

Această frază îl fâstâci pe Taratree. Namsong promitea? Namsong simțea și el ceva ? S-ar fi mulțumit și cu o fărâmă de sentiment. Se așeză pe un scaun , un pic mai departe și desfăcu ambalajul cutiuței pe care deschise imediat. Înăuntru, o brățară de Luxe Cartier. Și nu oricare. Un Trinity, care se oferă ca semn de acceptare a unei căsătorii. Taratree auzise de ea , dar nu văzuse niciodată una adevărată. Namsong întărea promisiunea? Tr

Bărbatul cu plete albe se apropie de el șoptind ca pentru sine:

– Vă place? Vreți să vi-o pun eu?

Taratree ridică privirea fierbinte zâmbind.

– Îmi place foarte mult.

Zicând acestea, întinse cutiuța spre Namsong care scoase brățara de acolo și o trecu pe încheietura lui Taratree. Aurul gri , roz și galben se îmbina dând un semn de opulență delicată.

Namsong privi bijuteria cu satisfacție apoi duse mâna în buzunarul de la piept al cămășii din mătase albă și scoase un ceas cu lanț de culoare bleu deschis.

Taratree simți cum i se scurge sângele din vene.

– De unde ai ceasul acesta?

Namsong privi ora și-l închise mângâindu-l cu finețe.

– Îl am de când eram adolescent, cred că a aparținut mamei mele.

Ochii lui Taratree se tulburară. Inima îi bătea haotic și i se părea că va înnebuni.

– Pot să-l admir?

Namsong îi întinse ceasul.

– Să aveți grijă, țin foarte mult la el.

Chiar atunci, cineva îl strigă și-i spuse să vină să vadă ceva.

Taratree rămase cu ceasul de buzunar în mâini.  Îl ținea cu calm. Din exterior, ai fi spus cineva care e curios. În interior însă, valuri de sentimente confuze băteau cu putere în pereții inimii făcând-o să-i sară în gât. Apăsă pe butonul de reglare a orei pentru a deschide ceasul. Cifrele romane ale orelor apărură. Apăsă încă odată pe același buton și o carcasă dublă , secretă, se deschise. Inima lui Taratree era într-o cavalcadă nemiloasă, ochii i se împăienjeniră, mâna începu să-i tremure. Îi venea să urle din toate puterile. Îl durea în piept, îl durea în creier, îl durea…îl durea în suflet…Pe interiorul carcasei, scrijelit cu un scris un pic copilăros stătea scrisă o frază ca pentru o eternitate nedefinită:

Tanmai îl iubește pe Wind

În acel moment, Namsong reveni să recupereze ceasul. Taratree tresări, închise cu forță cele două carcase și i-l întinse .

– Îmi place foarte mult ceasul tău.

Namsong se uită la el zâmbind .

– Să mergem să cinăm.

Seara se derulă  ca una obișnuită de Crăciun. Taratree descoperi ce înseamnă o Familie. Fiul Șefului Mafiei Nr1 era o persoană agreabilă și foarte iubită. Mâncărurile erau simple dar delicioase. Află că bucătăreasa și majordomul erau cei mai vechi. Că oricare persoană din încăpere fusese salvată ori de Nakarin Singte ori de Namsong Singte…inclusiv Mud care nu-i părăsi o clipă. Era lipit de Namsong ca un scai. Taratree nu putu să se apropie mai deloc de el și se simți frustrat. Acum că era sigur la 99 la sută că Namsong era Wind, corpul îi fremăta nebunește. Ar fi vrut să-l smulgă de acolo, să-l ducă în apartamentul lui și să-l iubească toată noaptea, să-l strângă în brațe toată noaptea, să doarmă cu el toată noaptea, să aibă grijă de el și să trăiască fericiți până la capătul capătului.

Dar nu putea…nu acum…va aștepta…el trebuia să vadă tatuajul…trebuia…

……………..

Namsong se întorcea în apartamentul lui cu brațele pline de cadouri. Era fericit, petrecuse o seară minunată…și Taratree fusese acolo, acceptase cadoul. Știa el semnificația acelei brățări? Sau aștepta să fie el cel ce propune data căsătoriei?

Intră și închise ușa cu piciorul apoi depuse cadourile pe masa din salon. Se întoarse să meargă să se schimbe. Rămase încremenit. Aerul se atrofie dintr-o dată. Deveni emoționat…foarte emoționat. La capătul culoarului mic din stânga se zărea dormitorul. Și acolo…pe perete…cineva atârnase un tablou…tabloul lui…”Viață”…cactusul acela care îl obseda. Se duse repede spre dormitor. Crezu că nu vedea bine. Tabloul era atârnat deasupra noptierei de lângă pat, iar pe ea, ca un model de pictură, într-un ghiveci gri, un cactus… identic cu cel din tablou, doar că nu era înflorit. Se vedea însă o tijă cam urâtă, dar Namsong știa, în câteva zile va înflori. Lângă cactus, pe o bucată de hârtie, câteva cuvinte:

 Crăciun fericit, Nong. Ai ales data?

Namsong își apăsă pieptul cu mâna dreaptă. Inima lui devenise un pescăruș cu aripi uriașe și îi cerea să-l lase să se ducă  la țărmul mării….Dar unde era marea aceea ? Și țărmul? Unde era țărmul? Și oare acel pescăruș va fi acceptat?

Și în acel moment, Namsong  știu către ce țărm trebuia să-și conducă acel pescăruș care se zbătea să fie eliberat.

……………..

Taratree abia ieșise de sub duș. Era încă în halat de baie și-și ștergea părul cu un prosop când cineva bătu la ușă.

–Intră, strigă el destul de tare.

Ușa nu se deschise , dar acel cineva continuă să bată la ușă.

Taratree pufni enervat și se duse să deschidă. Cine naiba era la ora aceea târzie?

– Am spus să in…

Cuvintele rămaseră câteva clipe suspendate în aer…respirația la fel.

– Nong?…

Namsong era în pragul ușii cu cămașa desfăcută, cu părul răvășit și respirația întretăiată.

– Ai alergat? Ce s-a întâm…

Voia să știe ce se întâmplă, dar Namsong îl împinse dintr-o dată cu tot trupul ca un cocoș care vrea să sară la bătaie, lipindu-l cu spatele de peretele de după ușă. Taratree scăpă prosopul din mână. Fusese luat prin surprindere cu acest atac și n-avu nici măcar timp să riposteze că în secunda următoare Namsong îi înlănțui gâtul cu brațele lungi și fine trăgându-i capul spre el. Apoi se ridică pe vârfuri  și fără să spună ceva își lipi buzele de cele ale lui Taratree. Începu să le ciugulească, să le guste de parcă ar fi înnebunit. Încercă să găsească limba  lui Taratree care se pierduse. Era pe o șalupă în derivă și nu reușea să găsească vâslele. Namsong îl amețise pur și simplu. Băiatul cu plete albe continua să-l sărute  tatonând, sugând, dar nu era experimentat. Deodată Taratree își reveni. Îi înlănțui talia cu un braț ferm lipindu-l și mai mult de el. Se aplecă spre Namsong care continua să se agațe de gâtul lui. Își odihni cealaltă mână pe ceafa cu plete albe și gura lui dă du tonul și ritmul sărutului. Limbile se întâlniră în sfârșit…se gustau,  se frecau, făceau dragoste…Namsong se arcui spre Taratree. Pescărușul acela ajunsese în sfârșit la țărmul cel bun și era bine primit. Taratree simți cum ia foc, voia mai mult, voia mai intens. Nu mai știa cum îl cheamă. Cine era el? Taratree? Tanmai? În acea amețeală simți cum Namsong se detașase de gâtul lui și-l pipăia la talie fără să-i lase gura o clipă. În secunda următoare însă se extrase din sărutare, îl împinse și fugi pe ușă cu viteza sunetului. Taratree se prelinse pe perete  până ajunse cu fundul de podea. Parcă fusese pocnit în moalele capului. Abia când se liniști un pic, simți ceva în buzunarul halatului. Băgă mâna și încremeni un moment. Apoi o trase afară și privi : în palma lui se odihnea ceasul de buzunar albastru…ceasul mamei lui…