Vântul prin arbori- Capitolul 12

Wind,

Au trecut 6 luni de când am ieșit din comă. M-au internat într-un spital psihiatric ca să-mi trateze halucinațiile și  tulburările de comportament. Îmi fac electroșocuri și dușuri reci. Dar ei nu înțeleg că eu vreau doar să te regăsesc. Nu știu unde ești, cine ești, dacă ai supraviețuit acelei evadări. Încerc să vorbesc despre tine tuturor, dar mă lovesc de un zid al tăcerii. Când voi crește mai mare voi pleca în căutarea ta. Am citit toate ziarele, toate articolele despre cazul nostru. Numele tău nu e specificat nicăieri, deși tu ești eroul. Am decis să-ți scriu o scrisoare pe lună. Așa nu mă voi mai simți singur, așa voi putea continua să mă agăț de speranța că într-o zi ne vom regăsi. Iubirea mea pentru tine nu va pieri niciodată. Suntem legați amândoi printr-un fir invizibil. Indiferent cât de mare ar fi depărtarea, el nu se va putea rupe. Am găsit ghiveciul cu cactusul nostru pe măsuța de la capul patului de spital. Ascunsesem în el șuvița ta de păr. Era tot acolo. Am fost atât de fericit. Ți-am promis că voi avea grijă de cactusul tău.

Nopțile sunt cele mai grele. Timp de un an am dormit unul în brațele celuilalt. Mă regăsesc fără nimeni lângă mine. Eu, Tanmai îl aștept mereu pe Wind. Aștept ca vântul să vină să scuture frunzele arborelui ce așteaptă cu răbdare și iubire.

Al tău pentru totdeauna, Tanmai

Taratree închise caietul în care timp de 13 ani scrisese scrisori adresate lui Wind. Pe masă, poșetuța cu șuvița de păr și ceasul de buzunar erau singurii martori ai lacrimilor lui Taratree. Nu-și revenise încă din acel atac, era încă buimăcit. Gustul sărutului era impregnat nu numai pe buze, nu numai pe creier. El devenise un pansament pe inima lui. Duse  mâna în partea stângă, acolo unde îi lipsea sfârcul. Corpul lui păstrase toate urmele acelei nopți de acum 15 ani. El nu-și mai amintea mare lucru de atunci. Semus îi povestise că în ambulanță ,pe tot parcursul drumului spre spital, pronunțase în buclă doar două cuvinte: cactus și Wind. Semus însuși recuperase acel cactus și avusese grijă de el până Taratree ieșise din comă. De atunci el îl căutase asiduu pe Wind. Și acum…acum era nu departe de el, în curând se vor căsători. I se părea ireal…Se vor căsători…Își șterse lacrimile…Nong nu-i dăduse răspunsul. În plus îl atacase la el în apartament…Se scutură brusc.

– Nong, dacă tu crezi că poți fugi când vrei, înseamnă că nu mă cunoști. N-am terminat discuția. Și nu vreau s-o las neterminată.

Spunând acestea se dezbrăcă de halatul de baie , trase un pantalon de jogging și un t-short și ieși din cameră.

………………..

Namsong se întorcea în pat pe toate părțile. Era supărat pe el însuși. Cum putuse să facă așa ceva, el care era atât de timid și de cumpătat? În plus corpul lui pe care îl controla atât de bine…îl trădase. Era a doua oară în 27 de ani că organul lui de sub abdomen o luase razna. Prima dată fusese în noaptea aceea de acum câteva zile când Taratree năvălise beat la el. Amintindu-și, se rușină și-și trase cuvertura peste cap. Of, Doamne…bețivul și afemeiatul ăla îl tulbura…dar era atât de frumos. Se pierdea în ochii lui…era un bărbat periculos…

Cioc, cioc, cioc!

Gândurile lui Namsong fură întrerupte brusc. Scoase capul de sub cuvertură. Ceasul de perete arăta ora 2.

– Nong, deschide ușa sau trezesc toată casa!

Taratree!

Inima lui Namsong zvâcni și corpul i se răci. Ce voia Neanderthalul? Nu-i va deschide, nu după ce-l sărutase și fugise. Se dădu jos din pat și tiptil tiptil se apropie de ușă. Puse urechea să asculte.

– Nong, deschide, știu că nu dormi, nu mai trage cu urechea.

Namsong se retrase speriat. Zăbovi o clipă în fața ușii, în timp ce Taratree continua să facă tămbălău. Trase aer în piept și deschise. Un atac asemănător cu al lui  avu loc în câteva secunde. Dar de data aceasta atacatorul era Taratree. Namsong se regăsi presat cu spatele de peretele din spatele ușii. Alese să pună barieră între el și bărbatul înalt sprijinind palmele de pieptul acestuia. Ținea capul în jos și nu îndrăznea să se mai miște. Acum nu mai era așa de curajos precum fusese în camera lui Taratree.

Căldura corpului atletic îi dădu o stare de leșin. Și cu cât era mai presat și frecat cu atât luciditatea devenea mai încețoșată.

– Nong, uită-te la mine , de ce ții capul plecat, ți-e frică de mine?

Namsong ridică brusc capul semeț scuturându-și pletele.

– Cui i-e frică?

Privirea lui Taratree plonjă în cea a lui Namsong și se simți absorbit de frumusețea imaginilor din acei iriși. Pentru o clipă se regăsi înotând în sutele de ploi și nori de toamnă târzie. Era acolo tot timpul pierdut , toate clipele lui de singurătate, toate lacrimile răspândite în veșnicia albastrului gri, tot dorul lui. Zâmbi duios și șopti tot ținându-l în brațe:

– Nong, ai un prost obicei să-mi răspunzi la o întrebare cu o altă întrebare.

Namsong își plecă privirea și încercă să-l împingă, dar Taratree nu-l lăsă să scape. El prinsese în sfârșit vântul care îi aparținea și chiar dacă ar fi devenit un crivăț, n-avea să-l mai lase. Nu așa ușor. Înconjură corpul zvelt cu tandrețe și-l strânse ușor la piept. Avea în suflet un caleidoscop de sentimente. Și nu le putea exprima. Nu putea să-i spună lui Namsong că în sfârșit, după ce fusese pierdut într-o ceață imensă și groasă, sortise din ea și-l regăsise. El vorbi tot cu voce joasă, ușor melodioasă :

– Nong, nu mi-ai dat o dată. Ai intrat pe teritoriul meu , m-ai sărutat și ai fugit.

Mâinile lui frecau spatele lui Namsong în timp ce vorbea. Apoi îi prinse fața intre palme și o ridică spre el. Îl privi din nou direct în ochi și șopti:

– Dă-mi o dată, Namsong, mm…? Ce zici? Mi-o dai? Și nu mă mai domni, bine?

Vocea lui suna ademenitoare, molcomă. Namsong era hipnotizat. Inima îi bătea tare, tare de tot. De ce omul acesta i se părea așa de apropiat? De ce ochii lui parcă purtau amintiri comune?  Se trezi dintr-o dată că și el îl înlănțuie pe celălalt. Se uitau unul în ochii celuilalt, și așa, îmbrățișați, păreau un cuplu sculptat de David, atât de frumoși erau.

Sărutul fu inevitabil. Era ca o concluzie la o disertație despre iubire și Taratree știa că nu putea să facă altfel. El era îndrăgostit. La această propoziție, el nu punea punct. El voia să o exprime sărutând, mângâind, transmițând, dovedind…Atâtea verbe, atâtea sentimente…

El își apropie fața expresivă de cea a lui Namsong. Șopti încet, încet de tot, dar cu o senzualitate  gălăgioasă:

– Nong, te voi săruta, știi , nu? Dacă nu vrei, spune doar „Nu” și voi pleca imediat.

Băiatul cu plete albe era hipnotizat, șarpele cu clopoței mușcase și îl paralizase complet. Voia…voia să spună…dar…voia…voia…chiar și mai mult de un sărut…voia să devină una cu aceeași persoană. Voia ca Taratree să-l bage sub pielea lui și să nu-l mai scoată niciodată de acolo. Ochii i se umplură de lacrimi. Sentimentul pe care îl simțea era atât de înalt și de frumos…Nu răspunse, dar continuă să susțină privirea lui Taratree care se apropie din ce în ce mai mult până când fu obligat să închidă ochii. Sărutul care veni era altfel decât cel de înainte. Namsong încercă să memoreze ceea ce făcea Taratree, dar felul în care acesta îi invadă buzele și gura, îi șterse toate circumvoluțiunile creierului. Părea că de fapt devenise gura lui Taratree, că devenise prelungirea limbii lui Taratree. Sărutul era atât de lent, de armonios, limba lui Taratree nu invada, buzele nu sugeau. Totul era ca un vals, o mișcare de 1, 2, 3.

– Mmm…

Era el cel care gemuse? Ca în seara aceea… doar că acum Taratree nu mai era beat. Îl săruta pentru că îl iubea? Sau pentru că era un afemeiat?

Gândul acesta îl făcu să vrea să se smulgă din sărut.

– Mmmmm…

De data aceasta, Taratree fu cel care gemuse, nemulțumit că Namsong voia să se retragă. Îl înconjură complet cu brațele, unul în jurul taliei și celălalt ocrotitor în jurul umerilor. Era atât de calm și de senin în acea îmbrățișare. Limba lui se frecă ușor de cea a lui Namsong până când se lipiră complet aducându-l pe băiatul cu părul  alb într-o stare apropiată pierderii cunoștinței. Picioarele i se înmuiară și corpul deveni un miez incandescent. Voia…nu…nu voia…dorea…îl dorea pe Taratree. Se trezi că se unduia frecându-se de corpul lui. Acesta  se opri din sărutat pentru a-l privi, dar lui Namsong îi era rușine că fusese, fără să vrea, obscen și își ascunse capul pe pieptul lui Taratree. Acesta gemu încă o dată. Dintr-o singură mișcare, Namsong se trezi purtat în brațe și se sperie.

– Dă-mi drumul, unde mă duci?

Taratree avea o față serioasă. Vocea lui sună gravă.

– În dormitor.

Namsong se răci.

– Ce vrei să faci? Dă-mi drumul, nu vreau.

Taratree avansă pe micul culoar ce lega salonul de dormitor.

– Nu te mai agita așa, doar te duc să dormi.

Ajuns la marginea patului îl lăsă ușor între așternuturile moi. Stătu în picioare uitându-se cu ochi strălucitori la Namsong. Brusc, se aplecă deasupra lui punând cele două brațe de o parte și de alta a corpului băiatului cu părul alb. Fețele aproape că li se atingeau.

Vocea lui Taratree se auzi melodioasă, ca o incantație  spusă de un vrăjitor.

– Nong, dă-mi o dată. Vrei?

Namsong îl privi direct în ochi și spuse:

– Să fie de ziua mea, pe 1 martie.

Taratree se îndreptă și spuse calm:

– Atunci, ne-am înțeles.

Înainte de a pleca aruncă o privire  cactusului care fusese un martor mut la alegerea datei căsătoriei.

………………….

– De ce vrei să intri la Intelligence Service?

– Pentru că doresc să servesc patria, doresc să lupt contra criminalității, domnule căpitan.

– Știi că intrând în rândurile noastre, existența ta va fi complicată, că va trebui mereu să jonglezi mereu între două vieți?

– Știu, domnule căpitan.

– Nimeni nu va trebui să știe că faci o școală de agenți, nimeni, nici măcar părinții. Timp de un an vei fi acoperit cu așa zise afaceri, la 900 km de locul natal. Vei fi antrenat intensiv, vei face parte dintr-o echipă specială. La capătul acestui an vei primi grad de ofițer în poliție și vei deveni agent sub acoperire pentru Intelligence Service.

– Da, domnule căpitan.

Țrrr, țrrr, țrrr…

Agentul 111 sări ca ars.

– Agent 111 la ordin.

– Notează o adresă: Tikrit, strada Anemonelor nr 18. Dar înainte de a te duce acolo să interoghezi, treci pe la Sediu să iei dosarul cu informații.

– Tikrit e suburbia de nord?

– Da. Nu te duce singur, ia 4 agenți cu tine, e o suburbie foarte periculoasă.

– Am înțeles.

……………………

25 decembrie  8h00

Maria se trezise foarte devreme sau mai bine spus, nu dormise mai deloc. Era încă sub euforia evenimentelor de ieri seară și dacă n-ar fi avut ca dovadă inelul de pe mâna stângă, n-ar fi crezut că totul fusese real.  Buchetul de trandafiri trona la loc de onoare pe comoda din sufragerie, alt semn al trecerii pe acolo al lui Chen. Maria roși gândindu-se la el. Își turnase o ceașcă de cafea și aștepta ca bunica să se trezească. Liniștea casei fu întreruptă de sunetul strident al telefonului. Maria privi ecranul:

Khun Chen

Fata deveni un pic nervoasă, dar răspunse imediat cu o voce calmă.

– Alo…

– Khun Maria, sunt eu, Khun Chen. Crăciun fericit…

– Da, știu…Crăciun fericit și d-voastră.

– Khun Maria, părinții mei te invită să iei masa cu noi, la amiază.

Maria se opri din respirat o clipă.

Vocea lui Chen continuă molcomă:

– Voi veni să te iau pe la orele 11.

Maria inspiră, expiră.

– Vă aștept.

După terminarea apelului, Maria rămase multă vreme cu telefonul în mână privind numele apelantului. Nu știa cum va avansa povestea lor, cum va fi acceptată de Familia 2. Un lucru era însă foarte sigur: iubirea ei pentru Chen era pură, adevărată și știa că drumul spre inima lui va fi ca o ascensiune pe o stâncă alunecoasă. Ea nu avea nici o avere, faimă sau altceva palpabil. Cum a reacționat mama lui știind că fiul ei alesese pe cineva sărac? Stătu o vreme pe scaun, reflectând la iubirea ei, la cererea în căsătorie din seara trecută, la ochii învinețiți ai lui Chen, la bădărănia lui Phu Singte. Ridică fruntea și se îndreptă de spate. Așa cum era acum cu mâinile în poală, cu ochii senini, ai fi spus o Madonna pictată de Lippi. Maria era o femeie foarte frumoasă.

………………………..

Rolls Royce-ul la Rose Noir se opri în fața vilei impunătoare a Familiei 2. Chen coborî și se duse să deschidă portiera pasagerului din dreapta. Maria ieși ițindu-și părul cu reflexe de spice coapte. Chen o privi cu coada ochiului, admirativ. O femeie foarte frumoasă se afla lângă el și aceasta nu îl privea  cu dezgust. Din contră, i se părea că fața Mariei devenea însorită , zâmbitoare, ori de câte ori se uita la el…ca acum. Oare se prefăcea pentru că-i era recunoscătoare?

Acum intraseră amândoi pe un drum fără întoarcere. Cu capul în jos el începu să vorbească ezitând:

– Khun Maria, va trebui să mă adresez ție …un pic…mai puțin formal. Și tu…va trebui…cum să spun…

Se vedea că era jenat. Maria se apropie de el și îl luă de mână.

– Înțeleg…Phi[1]…

Chen ridică privirea spre Maria și florile de nu-mă-uita îl subjugară. Parcă și corpul ei răspândea parfumul acestora. O clipă uită de anii în care alergase după Namsong. Nu încercă să scape de mâna care îl înlănțuise cu degetele. O strânse și el ușor și spuse duios:

– Să nu-ți fie teamă de mama, e o persoană tot atât de delicată ca tine. Hai, să intrăm.

Mână în mână, cei doi pășiră pe trepte și intrară astfel în interiorul vilei ca doi vechi îndrăgostiți.

Majordomul îi întâmpină:

–Tinere Stăpân, Tânără Stăpână.

Maria vru să spună ceva, dar Chen o trase ușor spre el întrebând cu voce joasă:

– Unde sunt părinții mei?

– Pe veranda închisă, Tinere Stăpân, aerul condiționat a fost deschis, vă veți simți foarte bine acolo.

Chen înaintă pe un culoar lung și luminos. Casa Avei era deosebit de solară. Multitudinea de ferestre înalte avea perdele fine din mătase. Mobilierul din lemn de tec dădea o anumită intimitate și căldură încăperilor pe lângă care treceau. Maria privea cu ochi surprinși frumusețea tablourilor care se pare  că aveau toate semnătura lui Namsong. Chen văzu privirea uimită și simți nevoia să se explice.

– Mama e fan de Namsong. El a pictat special tablouri pe teme alese de mama. Îți plac?

Maria răspunse cu un ton foarte mirat.

– E prima dată că văd tablouri multicolore semnate Namsong Singte.

Chen râse ușor:

– Namsong o iubește foarte mult pe Mama familiei 2, iar ea pur și simplu îl adoră. Au o relație specială, uneori chiar sunt gelos.

Ajunseră la capătul culoarului și acolo se deschise o priveliște luxuriantă cu multitudine de flori exotice care mai de care mai colorate și mai prețioase:

Shenzhen Nongke, o orhidee foarte rară, fusese lăsată să crească aerian și florile ei în degradeuri îmbălsămau aerul cu o finețe nemaiîntâlnită.

Dincolo e acest paravan natural, veranda luminoasă era dotată de aer condiționat. Phu Singte, Ava Singte, Nakarin Singte, Namsong Singte și Taratree Saeng – aaron erau deja instalați la masa lungă plină de platouri cu antreuri, băuturi răcoritoare și apă minerală.

Chen și Maria intrară salutând cu câte un wai scurt.

Phu Singte nu se dezminți de faimoasa lui bădărănie.

– Ha! Uite-i și pe porumbeii noștri! Noroc cu mine, altfel cine știe cât timp ar mai fi rămas flăcău, idiotul ăsta de fi-miu. Ei hai, veniți, luați loc. Așa, să trecem la lucruri serioase acum.

– Nu vrei să mâncăm mai întâi? îl întrerupse cu voce politicoasă  Ava.

Phu Singte se uită urât la ea.

– Alo! Te-a sunat cineva? Femeie nu mă enerva. Bărbatul comandă, femeia execută. E scris și în Biblie.

Ava lăsă capul în jos. Știa că Phu Singte era cel care avea întotdeauna ultimul cuvânt.

[1] Khun e exprimare formală, Phi e o adresare politicoasă dar informală, în general denotă a anumită apropiere.