Victoria Cade- Capitolul 14

 O nouă enigmă

Noaptea abia se destrăma peste oraș, dar în sediul secției de investigații, ecranele deja clipeau, iar serverele fremătau a neliniște. Allec apăsă butonul de redare și o imagine neclară, dar înfricoșător de calculată, apăru pe ecranul central, era o înregistrare video criptată, primită în urmă cu exact 37 de minute.

Pe fundal, o voce distorsionată, metalică, spunea lent.

„Am jucat un rol… pentru ea. Acum e rândul ei să înțeleagă cine conduce păpușile. Trăsătura esențială a unei marionete nu e sfoara… ci lipsa voinței.”

Allec înțepeni. Lângă el, Ella își încrucișă brațele cu o expresie glaciară.

– A trimis asta direct în serverul nostru… fără urme de IP. Nicio intrare, nicio ieșire, spuse ea.

– E ca și cum a fost deja aici, în sistem, cu mult înainte să-l cunoaștem.

– Ne joacă, murmură Allec, și o transpirație rece îi alunecă pe ceafă.

În timp ce mesajul rula din nou, camera făcu un zoom ușor pe o masă, una identică celor din sala de interogatorii. Pe ea, o piesă de păpușă spartă, iar lângă ea… un trandafir negru și o fotografie. Chipul Victoriei…tăiat cu precizie chirurgicală, zâmbetul ei decupat, lipsind.

Ella își dădu seama prima.

– Ăsta nu e doar un joc, asta e un avertisment..sau o promisiune.

##

Undeva într-o cameră întunecată, o mână înmănușată mută atent un dosar. Pe cotor scrie Cade : copil dispărut, caz închis”.

Vocea răsună din nou  nu din ecran, ci din trecut.

„Nu m-ați găsit atunci. Nu mă veți înțelege nici acum. Dar am fost mereu acolo… în spatele perdelei.”

##

Claude tocmai parcase în fața secției, cu gândul la cuvintele lui aruncate cu furie. Încă simțea sărutul pe buze… și tăcerea Victoriei ca o ghilotină mută.

Dar acum… simțea altceva, o apăsare…pericolul. Păpușarul nu mai semăna cu un nebun obsedat ci cu un arhitect al haosului și totul… avea legătură cu trecutul ei. Se oprise o clipă privind în gol și se întoarse brusc spre mașină….trebuia să ajungă la apartamentul primei victime…

Apartamentul era tăcut. Timpul părea să fi încremenit odată cu banda galbenă care încă flutura slab la ușă, ca o respirație pierdută între două lumi.

Claude păși înăuntru cu pas calculat, aproape ritualic. Fiecare podea scârțâia ca o mărturie mută a ceva nespus. Își puse mănușile din piele și închise ușa în urma lui, izolându-se complet de exterior.

Lumina slabă care pătrundea prin storuri tăiate cu grijă arunca umbre dramatice peste pereți. Tapetul decojit, ziarele vechi pe jos, urmele unei existențe șterse brutal din realitate.

Dar nu asta îl interesa…nu încă.

Se opri în mijlocul camerei și închise ochii. Încercă să vizualizeze totul.. poziția victimei, geamul deschis, traseul de sânge, poziția cadavrului. Fiecare unghi, fiecare detaliu.

Apoi… își aminti privirea Victoriei din penitenciar. Acea expresie , nu de șoc, ci de vinovăție, ci de înțelegere.

„Ea a înțeles ceva și nu-mi spune. Ce-mi ascunzi, Victoria?”

Deschise ochii și se îndreptă către balcon. Se opri înainte de a ieși și privi podeaua. Urme de bandă adezivă. Semne că ceva fusese acolo și fusese luat, un trepied? O cameră? Un aparat?

Se aplecă. Sub o scândură de parchet, abia vizibil, o pată mică de culoare întunecată. Nu sânge, cerneală, fie stilou, fie… ștampilă.

Scoase telefonul și aprinse lanterna. Își scoase briceagul și ridică ușor scândura. O bucată de hârtie, rulată cât să fie pitită. Cu grijă, o desfăcu.

Era o poză alb-negru, o fetiță. Într-o curte, rochie cu dantelă. Privirea în cameră. Asemănarea era tulburătoare…. parcă era o păpușă vie…Victoria.

Pe spate, scris de mână.

„Marioneta perfectă trebuie să învețe mai întâi să uite cine este.”

Claude simți cum i se strânge pieptul. Ceva… nu era în regulă. Adevărul nu era doar despre crime, era personal, era vechi.

Și poate… Victoria Cade era mai mult decât o simplă țintă….poate fusese chiar începutul.

Tăcerea apartamentului părea să-i strivească timpanele. Claude stătea în picioare, cu harta desfăcută pe masa unde fusese găsită prima victimă. Privi fiecare punct notat cu pixul roșu, apartamentul, hala unde găsiseră trupul răstignit, hala cu a treia victimă și clădirea  unde femeia scăpase cu viață.

Inima îi bătea neregulat, iar când mâna i se ridică să traseze linii între locurile crimei, un fior rece i se încolăci de șira spinării.

Linia descria un arc aproape perfect, o curbă calculată cu precizie…își mușcă buza, concentrat.

Privirea îi alunecă în centrul acelui semicerc imaginar. Zona încercuită era una singură. O adresă pe care nu o putea uita niciodată…Vila Cade.

Claude rămase o clipă cu degetul pe hartă, respirând greu.

Ea știa….

Victoria știa…

Știa că totul ducea acolo și totuși nu spusese nimic.

– La dracu… murmură, dar vocea îi era răgușită de panică.

Furia și teama i se amestecau în stomac. Simțea că pielea îl arde, că aerul nu mai e suficient. Mototoli harta în buzunar, smulse mănușile de pe mâini și ieși aproape fugind pe coridorul îngust.

Scările blocului îi păreau prea lente, așa că le coborî câte două odată, cu pumnii încleștați.

Ajuns în stradă, scoase telefonul cu un gest convulsiv și apăsă apelul rapid.

– Haide… răspunde…  șuieră printre dinți.

Un ton…al doilea…al treilea. Apoi vocea lui Allec, tăioasă, se auzi în receptor.

– Da, șef?

– Ascultă-mă cu atenție. Vreau tot ce ai disponibil. Patrule, tehnic, supraveghere. Toată lumea. Vila Cade e ținta. Repet, Vila Cade e ținta.

– Ce? Șefule, ești sigur?

– Nu mă mai întreba nimic!  urlă Claude, respirând sacadat,

– adună-ți oamenii, eu sunt deja pe drum!

Închise brusc, degetele îi tremurau.

În acel moment, în timp ce urca în mașină cu maxilarul încleștat, înțelese un adevăr care îl paraliză mai tare decât orice crimă văzută.

Păpușarul nu voia doar să o distrugă pe Victoria.

O voia… în rolul principal.

**

Pământul se legăna sub el sau poate era doar sângele care îi urcase în tâmple, prea repede.

Claude rămase pe loc, cu privirea înfiptă în urma aceea roșie care strălucea pe asfalt parcă batjocoritor, în aerul nemișcat.

Nu se auzeau decât pașii lui. Pași care răsunau ca niște tobe de doliu

Se apropie de mașina colegilor săi, mâna i se ridică tremurând spre mânerul portierei larg deschise…și atunci văzu.

Primul trup era lăsat pe jumătate afară, cu gâtul îndoit într-un unghi imposibil. Ochii sticloși priveau cerul de parcă ar fi cerut explicații de la Dumnezeu. Al doilea ofițer era prăbușit între scaune, cu sângele picurând încă pe pragul portierei.

Claude simți cum toată lumea i se strânge într-un punct orb.

Nu voia să creadă…nu voia să știe.

Se întoarse brusc, aproape căzând, și porni în fugă spre intrarea vilei unde ușa… larg deschisă.

– VICTORIA!!!

Vocea i se sparse în gât, un urlet brutal, care îl lăsă fără aer.

Intra cu pași mari, cu arma ridicată, deși știa… știa că nu era nimeni. Liniștea casei era mai înfiorătoare decât orice țipăt.

Totul era la locul lui. Fiecare obiect, fiecare carte, fiecare veioză perfect orientată. Doar că ea nu mai era acolo.

Doar acel petic de material negru….ca  un simbol…o invitație…o declarație de război.

Se opri în dreptul scaunului din care lipsea ea și întinse mâna. Îl atinse cu vârful degetelor, ca și cum acel petic ar fi fost pielea ei.

– Nu… șopti. Un cuvânt care îi tăie sufletul.

În spate, roțile mașinilor poliției frânară scurt. Se auziră portiere trântite…pași repezi urcând treptele.

– Șefu! Strigă Allec, dar Claude nu răspunse.

Rămase încremenit, cu ochii goi.

– Șefu, unde e ea?!

Vocea Ellei era spartă, tremurată.

Claude ridică încet privirea spre ei. O privire de om care pierduse tot.

– A luat-o… răspunse.

Glasul îi era atât de răgușit încât abia se auzea.

– Cine? întrebă Ella cu respirația sacadată.

– Păpușarul.

Și pentru prima oară în cariera lui, Delacroix părea învins.

– A venit după ea… așa cum a promis.

Ridică fâșia de mătase, o strânse în pumn, apoi închise ochii.

-Și acum… șopti.

–Acum începe adevărata scenă.

Ella lucra cu o precizie aproape fanatică. Mâinile îi tremurau, dar nu se oprea, ridica amprente de pe clanță, de pe marginea scaunului, de pe treptele vilei. Ochii îi erau roșii de nesomn și de oroare.

– Să verifici tot… șopti Claude, dar vocea lui nu mai suna a comandă. Era doar un reflex al unui bărbat care nu știa ce altceva să facă.

Pe alee, sirenele erau ocolite de o altă mașină. O limuzină neagră, masivă, cu geamuri fumurii. Înainta fără grabă, cu o tăcere care făcea tot zgomotul poliției să pară absurd.

Șoferul coborî primul, un bărbat în costum gri care nu ridica privirea decât până la nivelul propriilor pantofi. Deschise ușa cu un gest atent, ritualic.

Din interior coborâră două persoane, un bărbat cu părul cărunt, tuns scurt, purtând un palton negru impecabil. Fiecare pas al lui era calculat, rigid, ca un mecanism scump.

Alături, o femeie cu o siluetă zveltă, într-un costum închis la culoare, cu broșă de jad în piept. Chipul ei era palid, strâns într-o mască pe care Claude o recunoscu imediat, aceeași tăcere glacială pe care o purta Victoria.

Un ofițer se repezi, salutând cu gesturi ferme, cei doi nu rosteau nimic. Doar priveau înainte, iar toți cei din jur păreau să se dea instinctiv la o parte, ca un val tăcut.

– Șefu… se auzi glasul lui Allec, răgușit.

– Părinții ei sunt aici.

Claude clipi și golul pe care îl simțise până atunci se dilată brusc, acaparându-i pieptul.

Se întoarse încet.

Privirea bărbatului cărunt era fixă, la fel de tăioasă ca privirea fiicei sale.

Ochii femeii erau stranii, nici furie, nici teamă. Doar un dispreț reținut, ca și cum toată tragedia aceea era o nedemnă întrerupere a unui plan mai mare.

– Domnule Delacroix , rosti bărbatul cu o voce adâncă, lipsită de grabă.

-Sunteți cel care trebuia să o protejeze.

Claude închise ochii…nu mai avea replică, în mâna lui, fâșia de material  devenise grea ca o sentință.

Un vânt rece trecu prin pragul vilei, făcând perdeaua din camera să se miște ca o fantomă.

Pentru prima oară, Claude simți că s-ar putea prăbuși și pentru prima oară, în spatele acelui material , nu mai era doar teama de înfrângere.

Era teama că Victoria nu va fii găsită….

**

Victoria își lăsă privirea pe podeaua întunecată, acoperită cu un covor roșu gros. Își studia propria umbră proiectată de un singur bec suspendat. Se afla într-un pat acoperit de un material roșu de catifea, mâinile și picioarele îi erau legate…

Nicio tresărire…niciun gest de apărare.

Părea că trupul ei e complet relaxat, dar mintea… mintea lucra febril, ca un mecanism de ceas.

Ridică încet bărbia și privi înapoi spre acea oglindă, de parcă ar fi putut străpunge întunericul din spatele sticlei.

– Ai muncit mult pentru teatrul ăsta… rosti calmă cu vocea aceea tăioasă ce reușea să frustreze pe oricine.

– Un decor calculat, lumina aleasă cu grijă, sunetul distorsionat.

– Oare de ce?

-Ți-e frică să apari fără mască?

Râsul acela, bolnav, vibra în pereți….apoi, vocea. Fiecare cuvânt era rostit cu o încetineală premeditată.

– Victoria… tu chiar crezi că ești mai presus de mine? Că mintea ta poate ghici totul? Ai stat prea mult timp într-un turn de fildeș… Ai uitat cum e să fii muritoare.

Victoria nu clipi, doar își înclina ușor capul într-o parte, ca și cum ar fi fost intrigată de un animal ciudat.

– Spui multe… dar faci prea puține, dacă te-ai obosit să mă aduci aici și încă nu m-ai ucis, înseamnă că îți lipsește ceva esențial…poate curajul.. privirea i se ascuți, metalică.

O tăcere densă se lăsă apoi, vocea aceea coborî un ton, devenind mai gravă, mai personală…

– O să înțelegi curând, toate crimele… toate scenele… toate femeile pe care le-am ales… sunt doar repetiții.

Un sunet sec… un clic, ca de magnetofon se auzise imediat, apoi, pe peretele lateral, un proiector începu să ruleze imagini. Fotografie după fotografie.

Victoria copil, zâmbind forțat.

Victoria adolescentă, cu ochii pierduți.

Victoria, în noaptea petrecerii de Revelion.

Victoria, sărutându-l pe Claude.

Victoria, dormind, filmată în propria ei casă.

Ochii ei se îngustară ușor, dar chipul îi rămase nemișcat.

Vocea continuă, devenind aproape tandră..

– Ești centrul universului meu, Victoria…marioneta perfectă. Dar astăzi… cortina se ridică. Astăzi vei fi obligată să simți.

Și apoi se lăsă tăcerea….

Victoria își ridică bărbia, sprâncenele ei trase ca niște linii drepte.

– Tu crezi că poți construi un final…  șopti ea.

– Dar finalul nu-l scrii tu.