Victoria Cade- Capitolul 18

Dimineața care a ars toate limitele

Dimineața îi găsi îmbrățișați, lipiți unul de altul ca și cum lumea se sfârșise în noaptea trecută și doar pielea celuilalt mai putea dovedi că sunt vii.

Claude deschise ochii primul.

Victoria dormea în brațele lui, cu obrazul sprijinit de pieptul lui gol, părul negru împrăștiat ca o mătase răvășită pe umerii lor.

Buzele ei erau încă umflate de la săruturile lor.

Fiecare respirație a ei era un legământ tăcut că măcar pentru o vreme, totul era al lor.

O foame nebună îl cuprinse din nou.

O dorință care nu avea legătură doar cu trupul, ci cu acea nevoie de a o păstra lipită de el pentru totdeauna.

Își coborî capul și cu un oftat, își lipi buzele de gura ei.

Victoria se trezi sub sărutul lui.

Mijirea pleoapelor și felul în care i se înroșiră obrajii erau cel mai frumos lucru pe care-l văzuse vreodată.

Un geamăt mic, somnoros, scăpă din gura ei când îi cuprinse fața între palme și o trase mai aproape.

Încă o dată… încă o dată… încă o mie de dăți.

Se ridică ușor deasupra lui, cu mișcări feline.

Își încolăci coapsele în jurul șoldurilor lui, îi privi ochii negri și o sete mocnită îi traversă trupul.

Claude își sprijini fruntea de a ei, tremurând de anticipare.

Când ea coborî încet, lăsându-se să-l primească înăuntrul ei, amândoi scăpară un oftat ce deveni un murmur comun.

Mișcările ei erau line, senzuale, privea direct în ochii lui ca și cum voia să i se așeze în suflet și în acea privire, el simți cum se frângea orice urmă de autocontrol.

Mâinile puternice îi prinseră bazinul, o ridicară și o coborâră cu un ritm care le fura aerul.

Respirațiile lor se amestecau în sunete vulcanice, trupurile li se izbeau cu forța unei furtuni.

Își îngropă chipul în gâtul ei, simțindu-i bătăile inimii bubuind în fiecare fibră.

Apogeul veni ca un val de lumină.

Ca un abis de plăcere în care căzură împreună, unul strângându-l pe celălalt de parcă nimic nu-i va mai despărți vreodată.

Victoria se prăbuși cu fruntea pe umărul lui, respirând sacadat, cu obrajii aprinși și buzele umede.

-Te vreau… șopti el cu glasul sfâșiat.

– Încă o dată…

Și când o simți cum tremură de dor, nu mai putu să se oprească.

O ridică în brațe fără să-i părăsească trupul și păși cu ea prin cameră, cu un pas sigur, de bărbat care nu mai cunoștea nici teamă, nici rușine.

O lipi cu spatele de peretele rece.

O clipă, își lăsară frunțile lipite, respirând același aer, în timp ce trupurile lor fremătau.

– Victoria… sunt nebun… îi șopti, sărutându-i tâmpla.

Ea nu răspunse decât prin felul în care i se agăță de gât, lăsându-și capul pe spate când el i se adânci din nou înăuntru.

Gura lui îi cuprinse umărul, mușcând ușor pielea fină.

Trupul ei se unduia sub atingerile lui, gemetele ei deveneau tot mai nerușinate, tot mai fierbinți.

– Mai tare… i-a șoptit ea cu vocea sfâșiată….și el îi dădu totul.

Mișcările erau un ritual al dorinței, o promisiune că nu vor mai cunoaște niciodată distanța.

Când orgasmul o izbi, Victoria se agăță de umerii lui cu un strigăt rupt, iar unghiile i se adânciră în pielea lui.

Claude o urmă imediat, mușcându-i gâtul, tremurând cu tot trupul de intensitatea acelei contopiri.

Nu se desprinseseră mult timp după.

Rămaseră lipiți de perete, cu frunțile atingându-se, cu palmele unite pe șoldurile ei.

Și abia când soarele coborî încet spre apus, amândoi se prăbușiră în pat, cu trupurile extenuate.

Respirau sacadat.

Pielea lor era brăzdată de urme roșii, de mușcături, de amprente.

Dovada că, într-o singură zi, se consumaseră unul pe altul până la epuizare.

Claude își întinse mâna și îi cuprinse obrazul, mângâind-o ușor.

Victoria închise ochii, lăsându-și obrazul în palma lui.

Era poate cel mai pur gest de abandon pe care îl făcuse vreodată și pentru prima dată, niciunul nu se temea.

Soarele cobora încet spre apus, aruncând o lumină caldă peste dormitorul unde doi oameni care fuseseră, fiecare în felul său, neînduplecați, încăpățânați, imposibil de atins, acum respirau unul lângă altul.Victoria deschise ochii prima.

Privirea ei, deși încă tulbure de oboseală, avea o claritate pe care Claude n-o mai văzuse niciodată în acei ochi cenușii.

O claritate a femeii care își dăduse voie să fie atinsă, să fie iubită și să iubească.

Se ridică încet din pat, fără zgomot.

Nu era fuga aceea rece pe care o știa el.

Era un gest aproape delicat, se înfășură într-o cămașă albă pe care o găsi pe spătarul unui fotoliu.

Pe pielea ei rămăseseră urmele degetelor lui, mușcăturile, dovezile că în noaptea și ziua ce trecură fusese mai vie ca niciodată.

Claude o urmărea în tăcere, cu cotul sprijinit pe pernă și privirea întunecată de dor.

Nu știa dacă va reuși vreodată să se vindece de ea, nici nu voia.

– Pleci? întrebă el cu un glas jos care trăda oboseală și fascinație.

Victoria se opri lângă fereastră.

Ridică ușor bărbia, privind apusul, cu o mână pe tocul geamului.

Silueata ei părea desprinsă dintr-o pictură.

– Nu…rosti calmă, fără să-l privească.

– Doar… mă gândesc.

– La ce? glasul lui era deja un amestec periculos de vulnerabilitate și posesie.

Ea întoarse capul spre el.

Părul negru îi căzu peste un umăr.

Pentru prima dată, chipul Victoriei Cade părea… tânăr. Uman și poate tocmai asta îl străpunse mai tare decât orice privire de gheață.

– La tot. La ceea ce urmează.

Ochii ei se întunecară.

– Păpușarul nu a terminat, Claude. A fost doar un act dintr-o piesă pe care a început-o cu mult timp înainte să ne cunoaștem.

El coborî încet din pat, înfășurându-se într-un prosop, pășind spre ea.

Când ajunse suficient de aproape, ridică o mână și îi împinse ușor șuvițele după ureche.

– Nu ești singură… spuse, uitându-se direct în ochii ei.

– Niciodată n-o să mai fii.

Victoria închise o clipă pleoapele.

Cuvintele lui îi lăsau un gol în piept, un gol care o speria tocmai fiindcă știa că, pentru prima dată, nu voia să fugă de el.

Și totuși, lumea lor nu era pregătită pentru liniște.

– Va trebui să facem următorul pas,  rosti ea, deschizând ochii și lăsând gheața să revină, măcar puțin.

– Trebuie să-l scoatem la lumină…pe el. Pe cel care orchestrează totul.

Claude înclină capul, cu acea expresie calmă care îi speriase cândva pe toți cei pe care îi anchetase.

– Atunci îl vom scoate… spuse simplu.

Ea încuviință cu un gest abia vizibil.

Apoi, cu o mișcare pe care nu o calculase, îi cuprinse obrazul cu palma și își sprijini fruntea de a lui.

– Îți mulțumesc…. șopti.

Era, poate, singurul mod în care putea spune ,,Te iubesc” fără să folosească acele cuvinte.

Claude își trecu degetele pe obrazul ei.

– Victoria…glasul lui era un legământ.

– Orice va urma, orice urme vor rămâne… tu nu mai ești doar a ta…ești și a mea.

Pentru o clipă, nu au mai fost Păpușarul, nici ancheta, nici cadavrele.

Au fost doar doi oameni cu răni pe care și le recunoșteau și dorința, la fel de puternică, de a rămâne împreună.

Victoria rămase sprijinită de pervazul ferestrei, cu trupul acoperit doar de cămașa albă, în timp ce soarele apus scălda încăperea în lumini calde.

Claude se îmbrăcase în grabă și vorbea cu voce joasă, dar în fiecare cuvânt al lui clocotea o furie pe care nici el n-o mai putea ascunde.

– Am căutat în toate filmările, Victoria.  Glasul lui era sec, răgușit de nesomn.

-Traficul din noaptea fiecărei răpiri, traseele spre uzinele părăsite, toate depozitele și fabricile unde au fost duse victimele.

Ea îl privea tăcută, cu mâinile strânse pe marginea tocului de la geam.

În ochii cenușii nu mai era acea gheață, ci ceva mult mai periculos, luciditatea rece a unei minți care refuza să piardă.

– Am verificat și penitenciarul, continuă el, inspirând cu greu.

– Fiecare pas făcut de el a fost perfect calculat. Nicio greșeală, nicio ezitare, în imagini nu apare clar niciodată. Doar reflexii… umbre… și fragmente de siluete.

Victoria clipi lent, de parcă ar fi înregistrat toate datele în același timp în care încerca să-și păstreze controlul asupra emoțiilor.

– Nu este un amator, Claude, glasul ei suna mai tăios ca lama.

– A studiat fiecare pas dinainte să decidă că eu voi fi piesa centrală.

El se apropie încet de ea.

Ochii lui, atât de negri și de obosiți, păreau gata să ardă lumea dacă asta ar fi însemnat să o țină în siguranță.

– De ce tu? întrebă cu un nod în gât.

-Ce anume din toată viața ta l-a făcut să te aleagă?

Victoria întoarse fața spre el.

Părul negru îi căzu pe obraz, iar în acea lumină aurie arăta mai frumoasă ca niciodată.

– Pentru că nu m-am temut niciodată de monștri….spuse simplu.

– Și asta îi tulbură pe cei care trăiesc din groaza altora.

Un tremur mic îi cutremură vocea.

Claude înțelese, nu frica o făcea să tremure ci furia.

Furia aceea care clocotea în sângele lor de când se cunoscuseră.

– O să-l găsim, Victoria… îi spuse, și fiecare cuvânt era un jurământ.

– Și când îl vom găsi…

Ea coborî privirea spre podea, inspirând adânc.

– …o să-l fac să regrete că a atins femeile acelea…încheie ea cu un calm terifiant.

Pentru o clipă, nu au mai fost detectivul și moștenitoarea imperiului Cade.

Au fost doar doi oameni care se găsiseră unul în celălalt, doi oameni cu aceeași sete de adevăr și aceeași ură pentru cel care îi pusese în acest joc.

Claude ridică o mână și îi cuprinse obrazul, lăsând degetele să îi alunece pe pielea caldă.

– Îți promit… că de data asta… nu vei mai fi singură.

Victoria închise ochii.

Pentru prima oară în mult timp, promisiunea altcuiva îi părea un scut, nu un lanț.

Dincolo de perdelele grele, noaptea era o junglă tăcută în care ochi nevăzuți pândeau.

Dar în încăperea lor, realitatea era suspendată.

Victoria simțea aerul greu, încărcat de dorință și de pericol.

Claude îi lua părul negru pe o parte, lăsând pielea albă a gâtului la vedere.

Un gest atât de simplu, dar care îi făcea trupul să tremure.

– Victoria…șopti el cu glasul dogit, lipindu-și buzele de locul acela, sub lobul urechii.

Ea închise ochii….

Pentru o clipă, gândurile despre Păpușar, despre minciunile tatălui ei, despre lanțul de cadavre, dispărură.

Rămăsese doar ea, cu respirația tăiată, și el, cu trupul tensionat până la durere.

– Ia-mă, Claude….rosti.

Vocea ei suna ca un ordin ca un rugă ca o condamnare dulce.

Dar el n-avea nevoie de cuvintele ei.

În clipa în care le rosti, Claude o trase mai aproape de pervazul ferestrei.

Îi ridică bazinul cu o mână, cu o forță atât de sigură încât Victoria lăsă capul pe spate.

Știa deja ce urma.

O făcea de fiecare dată, o ținea puțin așa, nemișcată, ca să simtă cum întreaga lume îngheață în secunda înainte să o ia în stăpânire.

– Dumnezeule… mormăi el, respirând greu când simți cât de umedă era pentru el.

Victoria își încleștă degetele pe marginea tocului de la geam, încercând să își păstreze mintea limpede.

Dar când îl simți alunecând în interiorul ei, cu o mișcare lentă, calculată, toate gândurile se risipiră.

Claude o străpungea cu un ritm lent, de parcă voia să o ardă încet, centimetru cu centimetru.

Se mișca în ea cu acea cruzime tandră care făcea din plăcere un chin.

– Nu știi… șopti el printre dinți, lipindu-și pieptul fierbinte de spatele ei.

–  …nu știi ce îmi faci…

Victoria deschise ochii, dar în reflexia geamului nu-și mai recunoștea chipul.

Obrajii ardeau, respirația ei era scurtă, ochii tulburi.

Era vie….mai vie decât fusese vreodată.

– Mai tare… mormăi ea, mușcându-și buza când mâna lui îi înconjură gâtul, sprijinindu-i bărbia să nu se prăbușească.

Claude își strânse palma pe clavicula ei și o trase mai mult în el.

Se mișca acum cu forță, cu disperarea omului care știa că n-avea să se mai poată sătura vreodată.

Fiecare geamăt al ei era o chemare la care el răspundea cu mișcări tot mai adânci.

– Spune-mi… i-a șoptit cu vocea spartă, cu gura pe umărul ei.

– …spune-mi că ești a mea.

Victoria întoarse capul spre el, cu obrajii roșii și ochii în care ardea o nebunie pe care o recunoșteau amândoi.

– Sunt…glasul ei era o flacără

– …a ta.

Cuvintele ei îl sfâșiară de plăcere.

Se adânci complet în ea, unindu-se cu tot ce era al ei, trup, suflet, întuneric.

Dincolo de perdele, poate cineva îi urmărea.

Poate o umbră număra secundele până la următoarea mișcare.

Dar în camera lor, în noaptea aceea, nimic altceva nu mai exista.