Victoria Cade- Capitolul 19

Adevăruri reci

Secția fremăta de agitație când Victoria și Claude intrară împreună.

Privirile tuturor se ridicară ca un cor mut de întrebări nerostite.Ella fu prima care își lăsă stiloul din mână, studiindu-i cu un zâmbet iscoditor.

– Bună dimineața, Romeo și Julieta. V-ați luat suficient timp să… rezolvați tensiunea, da?

Victoria o fixă cu ochii ei de oțel, dar Ella doar pufni amuzată.

– Mă bucur că ești întreagă Cade, adăugă, pe un ton mai blând.

Allec, care se proptise într-un birou, ridică o sprânceană cu un rânjet plin de subînțeles:

– Șefu’, dacă mai lipsești două zile, promitem să nu te sunăm. Pare că găsești metode eficiente de a relaxa suspectele.

Claude îi aruncă o privire care l-ar fi făcut pe oricine să tacă.

– Allec…mormăi, întorcându-se spre tabloul cu datele cazului.

– Dă-mi ultimul raport.

În timp ce Allec începu să turuie noutățile, Victoria își scoase telefonul, privind o notificare apărută pe ecran.

Ecranul se lumina cu un mesaj sec, oficial, decorat cu sigla imperiului Cade.

“Suntem onorați să vă invităm la Seara de Gală organizată în cinstea recuperării dumneavoastră, Victoria. Evenimentul va avea loc la Vila Principală Cade. Prezența dumneavoastră este obligatorie”

Ea nu spuse nimic câteva secunde, doar ținuse ecranul la vedere.

Claude se încruntă brusc, inspirând greu.

– O petrecere? vocea lui era un amestec de furie și ironie.

– Părinții tăi te invită la un bal… în numele tău?

Victoria ridică încet privirea spre el.

-Da… spuse simplu.

– Este modul lor de a se felicita pe ei înșiși pentru că au avut o fiică suficient de inteligentă să supraviețuiască.

-Victoria… oftă el, trecându-și o mână prin păr.

– Ce relație ai tu, de fapt, cu familia ta?

Ochii ei cenușii păreau mai reci decât de obicei.

– Una asemănătoare cu trei blocuri de gheață… replică, vocea ei rămânând constantă, fără tremur.

– Ei mă plac, dar mă plac de la distanță.

-Îi plac, dar îi plac în doze mici, controlate.

Ella se opri din foile pe care le răsfoia și pufni un râs scurt, amestecat cu un dram de tristețe.

-Dumnezeule…mormăi ea.

– Asta e una dintre cele mai reci declarații de familie pe care le-am auzit.

Victoria ridică o sprânceană, ca și cum ar fi evaluat dacă merita să mai adauge ceva.

Dar se opri o clipă, lăsându-și mâinile să cadă de-a lungul corpului.

– Am învățat la internat, Claude… spuse calmă

– Am crescut cu o bonă, cu menajera și cu un set de reguli pe care nimeni nu le contesta. Părinții mei s-au ocupat de afaceri, apoi au călătorit când am terminat studiile și am preluat controlul imperiului.

Tăcerea din birou era densă ca fumul.

Claude își încleștă maxilarul, privind-o cu acea intensitate tăcută care o făcea mereu să simtă că îi sfărâmă zidurile.

– De asta nu știi cum e să fii protejată, să fii iubită… rosti el încet.

Victoria îl privi în ochi, dar nu spuse nimic.

Acolo, între ei, era tot adevărul, ea nu știa să fie salvată, nu voia să fie salvată.

Își coborî privirea spre ecranul telefonului, de parcă invitația aceea ar fi fost un dosar pe care trebuia să-l analizeze.

– Va trebui să merg, Claude… glasul ei era din nou sticlă.

– Vor să mă vadă.

El își dădu capul pe spate, trăgând aer adânc.

– Atunci mergem amândoi… spuse cu o siguranță care nu lăsa loc de proteste.

Pentru prima oară, Victoria nu încercă să-l contrazică, ea știa că balul de la Vila Cade avea să fie o seară în care umbrele trecutului vor ieși la iveală.

Biroul secției era luminat doar de neoanele palide și de ecranele care pâlpâiau cu imagini în alb-negru.

Claude stătea aplecat deasupra dosarului, răsfoind cu gesturi precise, ca un chirurg obsedat de tăietura perfectă.

Victoria se așezase pe un scaun în capătul mesei, sprijinindu-și coatele pe brațele fotoliului, în timp ce ochii ei cenușii studiau mișcările lui cu o atenție care îi făcea pe ceilalți să se simtă de prisos.

Allec intră val-vârtej, cu un dosar gros strâns la piept și un aer de bărbat care nu dormise de două zile.

– Șefu’, am ceva… glasul lui răgușit spulberă tăcerea.

– Am vorbit cu responsabilul de la penitenciar, acel transfer… femeia arestată la petrecerea Cade… n-a fost dusă la izolator, ci într-o celulă temporară.

– Cineva a cerut mutarea.

– Cine? vocea lui Claude era joasă, primejdioasă.

– Aparent… Allec deschise dosarul și trase o hârtie pe care o puse în fața detectivului…autorizația e semnată de un inspector care s-a pensionat acum doi ani.

Victoria ridică sprânceana.

– Deci cineva a folosit identitatea unui fost ofițer… spuse ea, privind actul ca și cum ar fi fost un puzzle prea simplu.

– Exact, continuă Allec.

– Și asta nu e tot, la fabrică… camerele de supraveghere au fost tăiate de la sursă. Dar înainte de întrerupere, cineva a descărcat toate înregistrările pe un hard extern. Nici acum nu știm unde sunt imaginile.

Claude își trecu palma peste gură, apoi bătu cu degetele în masa metalică.

– Vreau toate facturile de achiziție a echipamentului de supraveghere, porunci.

–Cine a făcut mentenanța în ultimele șase luni, cine a semnat. Vreau datele bancare ale celui care a dat ordinul de mutare. Caută orice. Oricât de mic.

Allec dădu din cap, dar Victoria vorbi înainte ca el să plece.

– În fabrică era un parfum, un miros… ceva între fumul de brad ars și alcool medicinal, era impregnat în aer, nu doar în hală…. vocea ei era calmă, dar ochii îi sclipeau cu o claritate feroce.

– Găsește cine folosește un produs similar, poate un compus de curățenie sau un solvent.

Ella, care venise fără să fie observată, oftă.

– Dumnezeule, Cade, tu chiar înregistrezi tot… mormăi ea.

Victoria își ridică privirea spre ea, inuman de calmă.

– În viața mea, Ella, am știut să văd tot. A însemnat diferența între a rămâne vie și a dispărea.

Claude lăsă tăcerea să cadă între ei câteva secunde.

– Bine, spuse apoi, privindu-i pe fiecare în parte.

– Ne lipsesc două piese.  Motivul și cine e păpușarul cu adevărat.

Se apropie de tabloul cu pozele victimelor, apoi trase un cerc în jurul imaginii acelei femei de la petrecere.

– Aici a început totul… glasul lui deveni un șoaptă.

– Aici e cheia și până nu aflu, nu dorm, nu mănânc, nu respir.

Ochii lui se ridicară spre Victoria.

– Și nu mă opresc până nu te știu în siguranță.

În tăcerea aceea tensionată, Allec trase aer în piept și spuse încet, cu respect.

– Atunci să prindem monstrul, șefu’.

***

Sala de recepție a Reședinței Cade era un spectacol de opulență.

Candelabre uriașe, cu mii de cristale, aruncau reflexe lichide peste marmura albă, mătăsuri aurii și mese perfect aliniate.

Pe fiecare masă tronau buchete uriașe de flori rare, orhidee violet, trandafiri negri și crini albi, așezate cu o precizie matematică.

La intrare, doi majordomi controlau invitațiile, în timp ce jurnaliștii din presa de scandal își strecurau aparatele de fotografiat pe sub sacouri.

Pe fundal, un cvartet de coarde cânta o piesă lentă, întreruptă din când în când de clinchetul paharelor de cristal umplute cu șampanie franțuzească.

În prag, Victoria părea desprinsă din altă lume.

Purtând o rochie neagră, lungă până în podea, cu un decolteu care doar sugera fără să dezvăluie, părul ei negru lăsat liber pe umeri, ochii de gheață care nu evitau pe nimeni.

Claude stătea în dreapta ei, într-un costum impecabil, cu o eleganță periculoasă, contrastând cu privirea întunecată ce trăda un singur adevăr, ar fi fost capabil să ardă totul dacă ea ar fi dispărut din nou.

– Doamne…șopti Ella, care pășea în spatele lor, într-o rochie bleumarin simplă.

– Dacă aș fi omorât pe cineva, așa aș vrea să apar la proces…

Allec, în costumul său gri închis, făcu un rictus.

– Cade nu vine la proces…Cade vine să stabilească ordinea universului.

Oamenii se dădeau la o parte în tăcere. Bărbați cu averi obscene, femei cu diamante mari cât unghia, figuri publice, politicieni, șefi de presă. Toți se prefăceau că nu sunt intimidați de Victoria Cade, dar fiecare privire cobora prima.

În fața scenei centrale, tatăl Victoriei ținea un pahar în mână, alături de soția lui.

El era un bărbat înalt, cu părul complet alb, costumul negru croit perfect pe spatele lat, chipul liniștit, aproape impasibil.

Lângă el, mama Victoriei era o siluetă rece, cu un șal de cașmir gri-deschis pe umeri, cu aceiași ochi de gheață ca ai fiicei.

Când o zări, seniorul Cade ridică ușor bărbia.

– Fiica mea… vocea lui se răspândi peste boxele discrete, cu un calm care făcea să pară că se pregătește să anunțe un contract de afaceri.

– O prezență care, prin simpla ei existență, a confirmat mereu că acest nume, Cade, nu înseamnă doar putere economică, înseamnă o viziune, o disciplină a minții.

Victoria nu clipi, nici nu schiță vreun zâmbet.

Claude, lângă ea, o fixa.

Privirea ei era mai tăioasă ca lama.

– Vreau să mulțumesc presei pentru… interesul constant, continuă tatăl ei, cu un sarcasm abia mascat.

– Știu că v-ați delectat cu zvonuri, cu povești despre slăbiciuni, despre decăderi, despre cum Victoria Cade ar fi devenit o victimă.

Presa încremeni….la fel cum o făcuse toți cei din acea sală…

Fără să ridice tonul, bărbatul continuă.

– Aș vrea să fie foarte clar pentru toată lumea… Victoria nu este și nu a fost niciodată o victimă… rosti cu o liniște care făcu să pară că lovește cu o ghilotină.

– Victoria a fost întotdeauna forța care decide ce supraviețuiește și ce nu. Ce merită să existe și ce trebuie eliminat.

Un fior trecu prin sală….un murmur….muzica tăcu complet.

Victoria coborî ușor bărbia, dar chipul i se întări și mai mult.

Ca și cum cuvintele tatălui ei i-ar fi pus o armură în plus.

Ochii ei se îngustară, scrutând mulțimea de priviri care o evaluau, o invidiau sau o urau.

Claude făcu un pas mai aproape de ea, nu o atingea, dar prezența lui era ca un zid.

Ea îl simți și pentru o fracțiune de secundă, privirea i se înmuie, o micro expresie care dura o bătaie de inimă.

Apoi, acea femeie pe care toți o credeau de nepătruns redeveni gheața perfectă.

Un jurnalist cu mâna tremurândă ridică microfonul.

– Domnule Cade… credeți că cineva ar fi putut să se apropie de ea… să o rănească, fără ca ea să știe?

Seniorul Cade își arcuise sprânceana într-o ironie rece.

– Nimeni nu se apropie de Victoria Cade fără ca ea să observe… răspunse sec.

– Nici măcar atunci când iubește.

Tăcerea căzu ca un clopot…

Claude închise ochii o clipă.

Știa că toate privirile acelea, toate cuvintele, toate așteptările, toate urmau să cadă pe ea și totuși, ea rămânea dreaptă, cu spatele perfect, cu umerii trași înapoi, cu privirea aceea glacială în care ardea ceva mult mai primejdios decât frica.

Victoria stătea nemișcată, de parcă timpul în jurul ei ar fi înghețat.

În ochii ei cenușii, lumina candelabrelor părea doar o pâlpâire stinsă.

În urechi încă îi răsuna glasul tatălui ei” Victoria nu este și nu a fost niciodată o victimă”.

De data asta, poate că greșise.

– Victoria… vocea lui Claude era joasă, rugătoare, dar părea că vine dintr-o lume foarte îndepărtată.

De dincolo de trupurile agitate ale invitaților care țipau, de brațele care încercau să o tragă înapoi, privirea ei coborî încet.

Întâi pantoful elegant, tăiat în unghi perfect.

Apoi tivul rochiei mamei sale, pătat cu sânge și în final, trupurile celor doi oameni căzuți.

Deasupra pieptului tatălui ei, se lățea pata aceea roșie, grea, ireversibilă.

Un glonț…atât.

Atât de puțin, ca să termine un imperiu.

Claude simți cum aerul îi fuge din piept îi apucă brațul cu ambele mâini.

– Victoria, trebuie să plecăm.

– Trebuie să plecăm acum.

Dar ea nu reacționa.

Ochii i se mișcau lent de la trupurile fără viață la vitraliul unde licărise acea lumină, apoi iar la părinții ei.

Ca un ceas spart, repetând aceeași mișcare.

Deodată, întreaga sală explodă într-un iureș de pași și țipete.

Jurnaliștii se aruncau înapoi cu camerele la piept, o femeie urlă un nume, polițiștii alergau să securizeze perimetrul.

Claude simți că o pierde.

Îi puse palmele pe obraji, forțând-o să-l privească.

Ochii ei erau goi, dar umezi.

– Victoria!…. Victoria! Uită-te la mine.  Glasul lui era răgușit, spart.

– Îmi pare rău… îmi pare atât de rău. Trebuie să te scot de aici.

Ea nu spuse nimic.

Doar lăsă ca brațele lui să o cuprindă și pentru prima dată, trupul ei părea greu, clătinat de un tremur invizibil.

Claude o trase, pas cu pas, spre ieșire.

Pe marginea covorului roșu, zăcea o batistă albă îmbibată de sânge.

El îi acoperi privirea cu o palmă.

Nu reușea să-și dea seama dacă ea vedea sau doar își amintea.

Odată ieșiți, o împinse ușor pe bancheta mașinii.

Ochii ei erau larg deschiși, dar Victoria nu părea să vadă nimic.

Allec deschise portiera din spate, uluit.

– Dumnezeule…

– Nu pleci de lângă ea. Ai înțeles?  Vocea lui Claude era un tunet.

– Nicio secundă.

Ochii lui Allec se înălțară spre femeia din mașină.

În toată viața lui nu văzuse pe nimeni care să pară mai singur.

Claude se întoarse brusc, smulgându-și sacoul, aruncându-l pe spătarul banchetei. Își trecu vesta antiglonț peste cămașa încrețită și își verifică arma cu gesturi precise.

Își amintea clar….licărirea aceea.

Ca un licăr de stea…dar el știa ce fusese… ledul unui lunetist.

Când ieșiseră cu Victoria, văzuse sera laterală a vilei.

Sticla mată, unghiul perfect spre scenă…

Își întoarse capul spre Allec.

– Închide portierele și nu te miști.

– Claude…

– Nu. Nicio discuție.

Apoi fugi, fără ezitare, fără teamă.

Se opri la ușa de sticlă a serei.

Ridică mâna și făcu semn celor doi polițiști de la colțul casei să-l acopere.

În liniștea aceea asurzitoare, chiar și pașii lui păreau prea zgomotoși.

Deschise încet ușa.

Intră.

Un miros de pământ umed și petale căzute îi izbi nările.

Călcă printre rândurile de flori.

Văzu două cartușe goale aruncate lângă o bancă de lemn.

Se aplecă, ridicându-le între două degete.

În spatele lui, lumina flashurilor presei clipea pe ferestrele înalte.

Claude închise ochii.

– De aici a tras…. șopti.

Se ridică încet, cu pumnii strânși pe metalul gol al cartușelor.

– Și te voi găsi, nenorocitule, glasul lui nu mai era al unui detectiv. Era al unui bărbat care-și jura că nu va mai lăsa pe nimeni să o atingă.