Victoria Cade- Capitolul 20

Focul Din Spatele Oglinzilor

Ancheta se desfășura în valuri haotice, de parcă toată ordinea perfectă a reședinței Cade fusese spulberată.

Holurile străluceau sub luminile puternice ale lămpilor tactice, polițiștii vorbeau precipitat în stații, iar Ella, cu un calm fals, își nota fiecare detaliu. Pe treptele scării de marmură, Claude discuta în șoaptă cu unul dintre ofițeri, ochii lui negri neliniștiți, mereu alergând spre ușa principală.

Victoria Cade era încă în mașină.

Stătea nemișcată, cu spatele sprijinit de scaun, privirea pierdută în propria minte.

Allec rămăsese lângă ea, neliniștit, jucându-se cu stația între degete.

– Victoria…vrei un pahar cu apă?

– Vrei să…

Nici un cuvânt, doar tăcere.

Când Allec se aplecă ușor să îi verifice pulsul, trupul ei se încordă brusc. Ochii cenușii se ridicară, fioroși și tăioși.

Apoi, cu o mișcare scurtă, de feline, mâna ei apucă mânerul portierei.

– Hei, hei, stai puțin…

Dar nu mai era timp să o oprească.

Portiera se deschise cu un izbit, aerul rece al nopții năvăli în mașină.

Victoria coborî fără ezitare, rochia ei neagră de seară mișcându-se pe lângă corpul rigid ca un scut.

Pașii îi erau apăsați, fiecare bătaie a tocului pe marmură era un anunț de război.

Allec înjură în gând și alergă după ea.

– Victoria! Te rog, oprește-te o secundă!

Dar ea nu-l vedea, nu-l auzea.

Era ca și cum inima ei prinsese un singur sunet….” știai”.

Când intră în salonul principal, lumea se întoarse ca un val. Ofițerii făcură un pas în lateral.

Două tărgi acoperite cu cearceafuri albe erau trase încet spre ieșire.

Victoria nu se opri.

Ajunse lângă primul paramedic, care, surprins, rămase cu mâna pe bară.

–  Așteaptă… glasul ei era rece, spart, fără niciun fel de rugăminte.

Paramedicul își coborî privirea, tulburat.

Claude, care abia atunci întorsese capul, îngheță când o văzu aplecându-se asupra tărgii.

Victoria ridică încet cearceaful de pe chipul tatălui ei.

Privirea ei rămase neclintită.

Pe buzele lui nemișcate mai rămăsese urma unei propoziții nespuse.

– Știai…șopti ea, doar pentru ea însăși.

Părea că întreaga sală se contopise într-o liniște asurzitoare.

Claude se apropie din spate, cu pasul apăsat. Îl auzea pe Allec venind în urma Victoriei, respirând sacadat, copleșit.

– Victoria.. vocea lui Claude era joasă, frântă.

Ea lăsă cearceaful să cadă înapoi, mișcarea atât de calmă că părea înfricoșătoare. Își întoarse fața spre Claude, iar în ochii ei nu mai era nimic. Nici gheață, nici flacără, doar golul perfect.

– Victoria, trebuie să ieșim de aici, ai înțeles? îi spuse el încet, aplecându-se să-i atingă umărul.

Dar ea nu făcu niciun gest, doar își ridică bărbia și îl privi direct.

Și atunci el înțelese.

Victoria Cade tocmai închisese o ultimă ușă.

O ușă care, poate, nu avea să se mai deschidă vreodată.

***

În bucătăria mică, aburii cafelei se amestecau cu mirosul amar al băuturii tari. Lumina difuză cădea peste chipurile lor obosite, scăldându-le trăsăturile în umbre adânci.

Claude stătea cu coatele pe masă, degetele încleștate pe paharul gros. Ochii lui întunecați nu se desprindeau de chipul ei palid, de privirea fixă care părea să vadă dincolo de pereții apartamentului.

Victoria tăcea,mâna ei delicată sprijinea tâmpla, părul lung îi atârna peste obraz ca un voal de doliu.

– Victoria… ești bine? întrebă Claude, glasul lui scăzut, un amestec de îngrijorare și neputință.

Ea își coborî încet mâna, buzele se mișcară cu greutate, ca și cum fiecare cuvânt îi rănea pieptul.

– Nu voi fi niciodată bine, Claude… șopti ea.

Se ridică brusc, scaunul scârțâi tare pe gresie. Privirea lui se ridică spre ea, surprins, atent.

– Nu îl vom prinde dacă nu privim exact unde trebuie… continuă ea cu un calm sinistru.

– Victoria, despre ce vorbești?

Ea își trecu degetele peste buzele uscate, inspiră adânc și lăsă privirea în gol.

– A tras din casă.

– Poftim?

Claude se ridică și el, apropiindu-se încet, ca de un animal rănit.

– Cartușele lunetistului… au fost găsite în sera vilei, așa e… dar traseul glonțului… nu avea aceeași direcție.

-Nu e nevoie să fiu balistician ca să-mi dau seama.

– Lunetistul a fost o diversiune…

Ea ridică brusc privirea…ochii aceia gri ardeau cu un amestec de furie și luciditate înfricoșătoare.

– A tras din casă, Claude.

– A fost acolo cu noi, am respirat același aer, i-am simțit prezența.

El rămase câteva secunde fără replică, apoi trase aerul printre dinți.

– Atunci… jurnalistul…

– Da.

–  Trebuie să ne întoarcem.

– Imediat, Claude și cere lista cu toți invitații…

El închise ochii o clipă, știa că nimic nu avea s-o oprească acum. Când îi deschise, Victoria îl privea cu o tărie care îl înfiora.

– Să terminăm asta.

Claude își trase haina din cuier, își verifică arma. Ea își trecu degetele peste marginea paharului neatins.

– Victoria…

Ea ridică o sprânceană, în loc de răspuns.

– Nu te voi lăsa singură în casa aia, nu te las sa faci doi pași mai departe de mine…

Un zâmbet stins, aproape o umbră de recunoștință, îi traversă chipul.

– Nici nu credeam că o să încerci, Claude.

Ieșiră împreună în noapte, cu acea liniște între ei pe care numai doi oameni care au atins același abis pot s-o înțeleagă.

Noaptea mușca din pereții reședinței Cade. Tăcerea era spartă doar de scârțâitul tălpilor care atingeau parchetul impecabil lustruit.

Victoria își trecu palma peste marginea podiumului de unde tatăl ei vorbise ultima dată. Mișcarea era lentă, un gest straniu de adio sau poate de recunoaștere a scenei pe care el își rostise cuvintele finale.

Claude o privea atent, sprânceana ușor înclinată, în timp ce telefonul îi vibra în palmă. Îl dusese la ureche fără să-și desprindă ochii de ea.

– Allec, Ella, veniți imediat la reședință…vreau toată atenția voastră aici.

– Pe drum, șefu, răspunse Allec, vocea tăioasă.

După mai puțin de douăzeci de minute, Allec și Ella trecură pragul acelei case în care se simțea un aer de istorie rece, opulentă și tragică. Îi găsiră pe Victoria și Claude în tăcere, unul în fața celuilalt, de parcă scena era înghețată în timp.

– Ok… ce facem? întrebă Allec, privindu-i când pe unul, când pe celălalt.

Victoria ridică mâna încet, ca un dirijor care dă semnalul orchestrei.

– Claude… mută-te puțin la dreapta. Exact acolo.

Claude se mișcă fără să întrebe, privind-o cu atenția cu care ar fi ascultat o declarație de viață și de moarte.

– Așa. Perfect.

Ella clipi nedumerită.

– Ce facem aici, Victoria?

Victoria nu răspunse imediat. În schimb, îi privi pe fiecare în parte cu acei ochi gri care păreau capabili să disecă orice minciună, orice mască.

– Acum… Claude… întoarce capul puțin peste umăr…stai nemișcat.

El se supuse, mișcarea lui calculată.

– Spune-mi ce vezi.

Claude își strânse maxilarul, rotind ușor bărbia. Ochii lui scrutau întunericul holului din spate, unde ușa către sera era închisă. Înghiți în sec.

– Nu văd… decât culoarul… niște reflexii în geamul lateral…

Victoria închise ochii, inspiră o singură dată și îi deschise din nou.

-Ella?

– Da?

– Vrei să te muți? Doi pași în spatele lui Claude… dar mai în dreapta.

Ella ridică sprâncenele, întorcându-se spre Allec, care ridică din umeri cu un gest de” Habar n-am, dar fă ce zice.”

– Ești sigură…?

– Da…exact acolo, Ella.

Femeia făcu cei doi pași, privindu-i atent pe amândoi.

– Bun… acum Ella, privește peste umărul stâng al lui Claude.

-Exact cum face el.

– Ok…

– Ce vezi?

Ella rămase tăcută câteva clipe, apoi sprâncenele i se împreunară.

– Parcă… parcă ceva…

Victoria se apropie încet, fără zgomot, până ce mâna ei atinse umărul lui Claude. Ochii ei gri erau fereastră către un gând pe care încă nu îl împărtășea cu nimeni.

– Ce vezi, Ella?

– Reflecția… o lumină slabă… ca un bec portocaliu care pâlpâie…

Victoria închise ochii o clipă.

– Exact, becul de semnalizare al camerei de securitate din coridorul secret al reședinței.

– Culoarul pe care l-au folosit ca să iasă.

– Victoria… unde duce culoarul ăla? întrebă Claude, glasul lui coborât ca o amenințare.

– În pivnițele vechi, în depozitul subteran… pe care părinții mei îl foloseau când afacerea lor era mai puțin… legală.

Se întoarse lent spre ei, ridicând bărbia cu acea demnitate rece care o făcuse să fie respectată și temută în același timp.

– Dacă e adevărat…Păpușarul nu a plecat niciodată.

Toți tăcură, acolo, între pereții acelei case, se simțea o amenințare atât de prezentă, încât părea că aerul însuși o rostea.

Se îndreaptă spre holul ce îi ducea la subsol, odată ajunși acolo Victoria dădu la o parte mobila ce ascundea ușa că o perdea invizibilă, apoi apasă cifrele codului….dar ceva nu era în regulă, apoi acel sunet de armare le suna în timpane ca o înștiințare a morții…

Tăcerea care coborâse peste ei era mai periculoasă decât flăcările.

Victoria stătea perfect dreaptă, cu ochii gri fixând acea ușă încuiată. Inima ei bătea metodic, disciplinată, dar în adâncul minții, gândurile alergau cu viteza fulgerului.

Claude era lipit de peretele din dreapta, respirația lui grea. Avea mâna pe mânerul armei, dar știa că nu putea face nimic dacă un singur detonator era activat. Allec încremenise, cu ochii mari, privind fascinat și îngrozit cum un fir subțire de lumină infraroșie îi tremura pe umăr. Ella își ținea respirația tremurând ușor.

Victoria rosti calm, dar cu o forță care părea să le ancoreze pe toți.

– Ascultați-mă….acest sistem de securitate nu a fost conceput de părinții mei. Niciodată nu au investit în asemenea măsuri paranoice. Cineva a modificat configurația casei după dispariția mea.

Claude o privea cu maxilarul încleștat.

– Cineva… adică Păpușarul.

– Nu, Claude. Păpușarul… și cineva care i-a dat acces la toate codurile, planurile, arhivele. Poate cineva care a crescut în preajma acestei case. Cineva care a învățat cum funcționează fiecare centimetru al acestei familii.

Ochii lui Victoria se îngustară.

– Aici… este mai mult decât un test…este o declarație.

Ella părea că nu poate să-și desprindă privirea de lumina care-i scana pieptul.

– Victoria… dacă e o bombă cu senzori de mișcare, orice pas greșit…

– Știu, Ella.. dar ascultă-mă.

-În clipa în care am tastat ultimele cifre, sistemul s-a activat… ceea ce înseamnă că așteaptă ceva de la noi.

 -O reacție.

– Ce reacție? întrebă Allec, vocea spartă de tensiune.

Victoria ridică încet mâna și arătă spre un mic panou de sticlă de deasupra ușii. O lumină roșie pulsa lent.

– Vezi?…ledul acela…

– Înseamnă că sistemul e în modul de avertizare.

– Nu de detonare imediată, e o ultimă șansă să dovedim… ceva.

Claude își șterse fruntea cu dosul palmei.

– Să dovedim ce?

Victoria întoarse capul spre el. Părea că poartă o greutate de o sută de kilograme pe umeri, dar privirea îi era limpezită de o furie calculată.

– Că suntem demni să aflăm adevărul.

Un zâmbet aproape nebun încolți în colțul buzelor ei.

– Păpușarul ne provoacă să alegem. Să fugim și să declanșăm incendiul. Sau să rămânem și să descifrăm…

– …și dacă greșim, explodăm, completă Allec, înghițind în sec.

Victoria făcu un pas, lent, printre dârele de lumină roșie, cu o grație felină. Trupul ei, îmbrăcat doar cu acea rochie neagră, părea ireal de calmă.

– Allec, Ella… voi doi rămâneți nemișcați. Claude… vino încet în fața mea.

Claude clătină capul, dar îi urmă pașii. Când se opri în dreptul ei, Victoria îi prinse obrazul cu o palmă rece.

– Dacă voi reuși să opresc protocolul… vei înțelege că tot ce am spus până acum despre lipsa mea de slăbiciune a fost o minciună.

– Victoria…

Ea își apropie fruntea de a lui.

– Pentru că singura mea slăbiciune… ești tu.

Claude simți că tot aerul i se comprimă în piept.

– Dacă asta este o confesiune înainte să murim… e cea mai frumoasă nebunie pe care am trăit-o.

Victoria zâmbi, pentru prima oară, un zâmbet adevărat, ușor sfâșiat, ușor obosit, dar atât de uman încât Claude ar fi murit cu el în minte.

Se desprinse de el și își așeză ambele palme pe panoul cu ledul pulsând.

– Ella… Allec… să sperăm că voi mai avea ocazia să vă spun și vouă ce merităm cu toții să auzim.

– Ce anume? șopti Ella.

Victoria inspiră adânc.

– Că nu suntem singuri în iadul ăsta.

Apăsă panoul.

Lumina roșie pâlpâi cu violență. Un zumzet ca un oftat mecanic umplu coridorul.

Claude strânse arma, pregătit să o tragă în piept.

…și apoi, brusc, liniștea căzu din nou.

Panoul se făcu verde.

Lumina de pe trupul Ellei dispăru prima. Apoi, încet, toate liniile roșii se stinseră, una câte una.

Victoria își lăsă fruntea lipită de ușă, respirând sacadat.

Claude închise ochii.

– Te-am avertizat că ești un blestem, Victoria Cade…

Ea se întoarse spre el.

– Și tu ești salvarea mea, Claude Delacroix.

Coborârea în pivniță fusese ca un marș spre gura iadului. Dincolo de ușa metalică, pereții de beton erau vopsiți în alb steril, iar podeaua lucioasă reflecta lumina rece a neoanelor.

Claude, Allec și Ella se mișcau atent, cu armele ridicate, de parcă fiecare colț ar fi putut ascunde o armă, o capcană, un trup. Dar nu era nimic. Doar pereții goi și un perete întreg tapetat cu ecrane de supraveghere.

Claude trecu palma peste o consolă metalică. Se uită la ecrane, toate camerele casei Cade, fiecare unghi, fiecare intrare, chiar și curtea unde încă se mai vedea lumina girofarurilor.

– Curat, rosti el cu voce joasă.

Ella făcu câțiva pași mai departe, apropiindu-se de un dulap metalic pe care-l deschise cu un gest grăbit  gol.

Allec își smulse mănușile de protecție, aruncându-le pe podea.

– Poate că a fost doar un joc, bătu aerul cu palma, vocea lui fremătând de furie.

– Serios, acest nebun mă calcă pe bătături deja.

-Ce naiba vrea?

-Ce demon îl mână să facă toate mizeriile astea?

Claude nu-i răspunse. Privea ecranele cu o atenție chinuită. Mintea lui refăcea ultimele luni, fiecare crimă, fiecare indiciu, fiecare amprentă lăsată ca o semnătură batjocoritoare.

– Victoria, spuse încet, întorcându-se spre ea.

Dar Victoria Cade nu se mișcase de când coborâseră. Stătea nemișcată în fața unui colț al încăperii, ca și cum ar fi ascultat o voce pe care nimeni altcineva nu o putea auzi. O șuviță de păr negru îi căzuse pe obraz, făcând-o să pară și mai tăcută, și mai desprinsă din realitate.

– Victoria… șopti Ella, apropiindu-se cu pași sfioși.

– Ai găsit ceva?

Victoria ridică încet o mână și atinse peretele alb. Apoi trase aer în piept. Când întoarse capul spre Claude, privirea ei era o furtună rece.

– Nu e gol.

– Cum adică nu e gol? se răsti Allec.

– E curat, vezi și tu…

– Nu e gol, repetă ea pe același ton.

Se întoarse cu totul spre ei, iar lumina neoanelor îi făcea ochii să pară aproape metalici.

– Această cameră nu e menită să ascundă probe, Allec.

-Nici oameni, e o cameră de control.

-Un sanctuar în care Păpușarul vine să privească.

– Să privească ce? întrebă Ella, cu glasul subțiat de neliniște.

Victoria făcu un pas spre ecrane.

– Să privească cum ne zbatem.

-Cum ne căutăm frica.

Se opri și-și plimbă degetele pe marginea lucioasă a unuia dintre monitoare.

– E cel mai vechi joc din lume. Vânătorul și prada.

Claude simți un fior rece urcându-i șira spinării.

– Dar de ce tu? întrebă el, încet.

– De ce obsesia asta?

Victoria nu-l privi.

– Pentru că sunt singura care poate să-l înțeleagă, rosti cu glas scăzut.

– Și singura pe care o consideră demnă să-i recunoască opera.

În tăcerea aceea, Ella își strânse brațele pe lângă trup.

– Și ce facem acum?

Victoria își ridică ușor bărbia.

– Acum… îi întindem o capcană.

– Cum? întrebară Claude și Allec aproape în cor.

Victoria își trecu mâna peste unul dintre ecrane și zâmbi rece, un zâmbet care nu anunța nimic bun.

– Începând de mâine, vom muta jocul în terenul nostru.

-Dacă Păpușarul adoră spectacolul, i-l vom da.

-Dar noi vom trage cortina.

Privirea ei se întoarse spre Claude.

– Și când cortina va cădea… îl voi privi în ochi.