După ce îmi recuperez rucsacul, cu ajutorul lui Sebastian și, evident, cu încă o amenințare elegantă despre cum ar trebui să gândesc înainte să vorbesc, o iau spre job.
Pe drum, liniștea mă prinde din urmă.
Și, dintr-o dată…bufnesc în râs.
Serios.
Imaginea lui Kall din bibliotecă, cu fața aia între șoc și dorință de crimă… îmi rulează în minte ca un film prost, dar extrem de amuzant.
– Ok… poate am exagerat puțin… murmur….
– Bine, poate cam mult.
Dar, sincer?
Două ore.
Două ore pentru o ecuație simplă.
Omul ăla nu știa nimic.
Strâng mai bine breteaua rucsacului pe umăr.
– O să-l fac bun, spun încet.
Nu ca o promisiune pentru el.
Ci pentru mine.
Pentru că… când mă apuc de ceva, nu renunț.
Ajung la restaurant, iar clopoțelul de la intrare anunță prezența mea și Doris mă vede imediat.
– Ai ajuns, scumpule? spune ea zâmbind. Hai, schimbă-te rapid, azi avem zi plină.
Dă din cap spre mine, în timp ce cară o tavă încărcată.
– Am înțeles! răspund și mă strecor în spate.
Vestiarul mic, uniforma deja familiară. Îmi las rucsacul și mă schimb rapid.
Când ies…haos organizat.
Mese pline. Râsete. Comenzi. Miros de mâncare.
Și, pentru prima dată…nu mai sunt complet pierdut. Mă mișc mai sigur. Nu mai încurc comenzile. Nu mai încurc mesele.
Ziua trece repede.Fără incidente.
Aproape… normal.
Când ajung acasă…ceva nu e în regulă. Observ ușa întredeschisă și mă opresc o fracțiune de secundă.
Apoi inima începe să bată mai tare.
Mai repede…prea repede.
– Nu…murmur și o iau la fugă.
Împing ușa și îngheț.
Casa…nu mai e casa mea.
Totul e răvășit. Lucruri aruncate. Mobilier deplasat. Geamul spart, cioburi peste tot.
Respirația mi se taie.
Simt cum sângele îmi bubuie în tâmple.
– Mamă?! strig.
Nimic.
–Mamă?! urlu mai tare, alergând prin casă.
Camera ei. Bucătărie. Baie.
Nimic.
– Nu… nu, nu, nu…vocea mi se rupe.
– Ce ai făcut…? șoptesc, dar nu știu dacă întrebarea e pentru ea sau pentru mine. Un nod mi se urcă în gât. Lacrimile îmi încețoșează vederea, respir greu, prea greu.
Mă întorc spre ușă și ies din nou afară, privind în jur disperat.
Strada pare… normală.
Prea normală.
De parcă nimic nu s-a întâmplat.
– Mamă…? spun mai încet, vocea tremurând și pentru prima dată…frica nu mai e doar o senzație.
E reală și e peste tot.
Mă întorc înapoi în casă, de parcă dacă intru din nou… lucrurile o să fie altfel.
Nu sunt.
Îmi las rucsacul pe jos, fără grijă, fără ordine. Scot telefonul și îl privesc.
Ecranul îmi luminează fața.
Contacte.
Numere.
Oameni…nimeni.
Stau câteva secunde așa, cu degetul suspendat deasupra ecranului.
Pe cine să sun?
Nu am pe cine.
Iar poliția…inspir adânc.
Nu.
Dacă sun, totul devine oficial. Dosar. Întrebări. Autorități….și atunci… nu mai e doar problema noastră.
Atunci risc să o pierd de tot.
Închid telefonul.
Îl bag în buzunar.
Nu.
Nu așa.
Ies din casă și închid ușa în urma mea, poate prea mecanic, poate prea calm pentru ce e în mine.
Apoi încep să alerg, fără direcție, fără plan. Doar… alerg.
Străzile se amestecă, pașii mei devin mai rapizi, respirația mai grea. Privesc în stânga, în dreapta, fiecare colț, fiecare bancă, fiecare umbră.
– Mamă…? spun încet.
Apoi mai tare.
– Mamă!
Nimic.
Trec pe lângă oameni care mă privesc ciudat. Nu mă opresc. Nu explic.
Mintea îmi fuge în toate direcțiile.
Dacă a plecat? Dacă a căzut undeva?
Dacă…Nu.
Nu gândi asta.
Accelerez.
Simt cum mă dor picioarele, cum plămânii ard, dar nu mă opresc.
Nu pot. Pentru că, dacă mă opresc…
încep să mă gândesc și dacă încep să mă gândesc…o pierd.
– Te rog… murmur printre respirații.
Nu știu cui, poate ei, poate mie.
Poate… nimănui.
Dar continui să alerg.
Pentru că e singurul lucru pe care îl pot face.
Trecuseră ore.
Ore în care am mers fără direcție, fără pauză, fără răspunsuri. Picioarele mă dureau, capul îmi pulsa, iar fiecare loc în care mă uitam devenea doar… încă un loc în care nu era. Parcuri. Baruri. Colțuri întunecate. Zone unde oamenii uită de lume.
Nimic.
– Unde ești, mamă…? murmur obosit, trecându-mi mâinile peste față.
Nu mai știam unde sunt. Orașul devenise un labirint, iar eu mă pierdusem în el fără să-mi dau seama.
Întunericul începea să se lase.
Și eu eram departe de casă.
Mă opresc și mă rezem de un zid rece. Îmi las capul pe spate, simțind cum frigul îmi pătrunde prin piele.
Închid ochii o secundă. Doar una.
– Poate… te-ai întors acasă… șoptesc.
E singura variantă care nu mă distruge complet. Așa că mă desprind de zid și încerc să-mi dau seama unde sunt. Privesc în jur, caut repere, orice. Apoi încep să merg.
Încet.
Obosit.
Gol.
Nu mă uit la drum, nu mă uit unde calc.
Și atunci…simt impactul.
Totul se întâmplă într-o fracțiune de secundă. Un zgomot puternic. Un șoc în lateral. Corpul meu e aruncat înapoi, iar asfaltul mă întâmpină dur.
Pentru o clipă… nu aud nimic.
Apoi vocile.
Strigăte.
Agitație.
Clipesc de câteva ori, privind în jur buimac. Mă ridic automat, fără să gândesc.
– Nu vă mișcați! aud pe cineva.
Dar, evident…fac exact opusul.
Mă ridic. Lumea se învârte ușor, dar stau în picioare.
Și atunci îl văd.
Eugen.
Se uită la mine de parcă tocmai a văzut o fantomă.
– Doamne… Eric?
Îl privesc și eu, la fel de confuz.
– Eugen? Ce faci aici?
Se oprește și clipește rapid
– Eu? repetă, complet pierdut.
Apoi își revine.
– Mi-ai sărit în fața mașinii! spune speriat.
-Ești bine? Te doare ceva? Stai acolo, am sunat deja la salvare!
Mă uit în jur la mașina.
Oameni.
Priviri….și oftez.
– Nu e nevoie… nu am nimic, spun și încerc să mă ridic complet.
Greșeală.
Amețeala mă lovește instant.
Totul se clatină.
Eugen mă prinde rapid și mă așază pe marginea trotuarului.
– Tu nu asculți niciodată? începe el, agitat.
–De ce nu te-ai asigurat? Ai avut noroc că nu aveam viteză…îl aud, dar nu-l ascult complet. Pentru că mintea mea…nu e aici.
– Eugen… spun încet.
El se oprește.
–Nu o găsesc.
Vocea îmi iese mai slabă decât mă așteptam.
–Pe mama…
Privirea mi se pierde undeva în gol.
– Casa era… distrusă… nu era acolo… nu știu unde e… îi spun și respirația mi se îngreunează.
Pentru prima dată de când am început să o caut…vocea îmi tremură.
Nu de oboseală.
De frică.
Reală.
Eugen se oprește din agitație de parcă cineva i-ar fi tras brusc frâna. Se lasă pe vine în fața mea și mă privește atent, de data asta nu ca pe un idiot care s-a aruncat în fața mașinii… ci ca pe cineva care chiar are o problemă.
– Întâi să te vadă un medic… apoi o căutăm, ok? spune mai calm.
Îl privesc și pentru o secundă vreau să spun „nu”. Să mă ridic și să plec din nou.
Dar nu mai pot, așa că dau din cap încet. El se pregătește să se ridice.
Și atunci îl apuc.
Brusc.
De încheietura mâinii.
Îl trag înapoi la nivelul meu.
Privirea mea se fixează în a lui.
– Nu spune nimic despre asta.
Vocea îmi e joasă.
Serioasă.
Fără glumă. Fără ironie.
– Dacă autoritățile află… o pierd.
Pentru o clipă nu spune nimic.
Doar mă privește.
Încruntat.
Analizând.
Cântărind.
E genul de tăcere în care se iau decizii…apoi oftatul lui e scurt.
– Ok.
Atât…doar atât. Dar e suficient.
Îi dau drumul la mână.
Mă las puțin pe spate, simțind cum oboseala mă apasă din nou.
Sirena ambulanței începe să se audă în depărtare.
Perfect.
Exact ce nu voiam.
–Super… murmur încet.
Dar nu mai am energie să protestez.
Nu acum. Pentru că, pentru prima dată în ziua asta…nu mai sunt singur.
Și asta…schimbă puțin lucrurile.
