Cascadorul – Antract

În acea perioadă, pentru el nu mai exista nici zi, nici noapte. Fiecare moment era plin de disperare nesfârșită. Își dorea să poată deschide ochii și să descopere că totul fusese un coșmar. Voia doar ca, atunci când va întinde  mâna, să găsească si să atingă corpul cald al lui Zhou Xiang. El s-ar fi întors și l-ar îmbrățișat strâns, cu iubire și nu i-ar mai fi dat drumul de data asta.

Era cu adevărat dispus să renunțe la tot ce deținea, atâta timp cât Zhou Xiang putea sta sănătos în fața lui.

Simțea că viața lui se terminase.

Nu înțelegea de ce fusese atât de prost. Era nevoie de o pierdere ireparabilă pentru a realiza cât de important și de  prețios era ceea ce pierduse.

De ce îndrăznea să recunoască faptul că îl iubea la nebunie pe Zhou Xiang doar acum, după ce dispăruse? Într-o vreme îl plăcea deja pe Zhou Xiang,  era obișnuit ca Zhou Xiang să năvălească în lumea lui și îl considera pe Zhou Xiang ca fiind viața lui.

EL era o parte inseparabilă din existența lui.

Acum era prea târziu. Tot ce realizase și tot ce experimentase nu mai avea nicio semnificație practică. Oricât de dureros și de disperat ar fi, Zhou Xiang nu va ști niciodată. Indiferent cât de mult ar regreta, nu putea să-l aducă înapoi. Nu putea s-o mai ia de la capăt din nou.

El chiar voia să dispară împreună cu Zhou Xiang. Atâta timp cât ar putea ajunge acolo unde se afla acum Zhou Xiang, poate că aceasta era chiar o idee bună.

Nu știa câte ore întunecate petrecuse și nu mai simțea trecerea timpului sau vreo schimbare în jurul lui. Inima lui murise. Ce semnificație mai putea avea pentru el lumea exterioară?

………………………………………………………………………………………..

Nu putea spune cât timp suferise. Un călugăr apăru în calea lui.

Oamenii veneau și plecau în viața lui unul după altul de atât de mult timp. Dar nu mai avea nici un sentiment, nu mai putea auzi vocile acelor oameni și nu mai putea să le vadă clar fețele. Nu voia să mai vorbească, să mai vadă sau să mai audă. Și ca într-un miracol, înfățișarea călugărului apăru clar în mintea lui. Vocea călugărului îi pătrunse în urechi ca niște raze de lumină ce străpung o ceață deasă.

Îl cunoștea pe acest călugăr. Era maestrul Jingkong, profesorul de arte marțiale al fratelui său mai mare. Îl mai întâlnise o dată și era un om foarte înțelept.

În acel moment îi veni o idee.

Când fu imposibil să-l recupereze pe Zhou Xiang folosind orice mijloace științifice sau reale, el  începu să se îndrepte către puterile supranaturale sau religioase. Se gândise… poate că acest călugăr cunoaște o cale… poate chiar putea…

Maestrul Jingkong nu a avut multe de spus. După ce s-a așezat, a spus doar ușor:

-Nu e mort.

Această propoziție îl făcu să se repeadă ca un exaltat spre maestrul Jingkong.

Rămăsese fără cuvinte. Îl durea gâtul ca focul. Nu mai putea scoate nici un sunet.

Nu putea decât să se uite la acest om ca la un sfânt.

……………………………………………………………………………………..

Maestrul Jingkong atinse mătăniile și spuse cu o voce eterică:

-Nu e mort și nici nu e în viață. Fratele tău m-a însărcinat să-ți spun adevărul. Și ce ar trebui să faci, ca să-ți poți reveni.

Ming Xiu se prăbuși în genunchi strângând poala hainelor maestrului Jingkong, sufocat de emoție. Nu înțelesese ce înseamnă „nici mort, nici viu”, dar înțelesese că Zhou Xiang nu era mort. Știuse întotdeauna că iubitul lui  nu murise, iar acum o altă persoană confirmase că trebuie să fie convins de asta.

Nu-i păsa ce însemna „nu este în viață”.

Chiar dacă Zhou Xiang era infirm și zăcea într-o stare vegetativă, tot ar vrea să fie împreună cu el. Atâta timp cât Zhou Xiang nu era mort, atâta timp cât mai putea simți corpul lui Zhou Xiang, căldura lui și-i putea atinge colțul hainelor, îi era de ajuns.

Atâta timp cât Zhou Xiang nu era mort nimic nu mai conta în acest univers.

El va folosi toată răbdarea în viața asta pentru a-l căuta și a-l aștepta. Zhou Xiang nu era mort, nu va muri și nu-l va mai părăsi de data aceasta. Atâta timp cât era dispus să aștepte, Zhou Xiang se va întoarce la el într-o zi.

Se trezea cu speranța zi de zi.

Fratele lui cel mare îl adusese înapoi la Beijing și stătuse cu el două luni, înainte de a deveni complet „normal”, de teamă ca acesta să nu se sinucidă sau să se lase să moară.

……..……… ………………………………………………………………………………….

Ming Xiu se  simțea vinovat că și-a îngrijorat fratele cel mare timp de mai bine de trei luni, deși fusese confuz și complet pierdut mai tot timpul. Cu toate că sufletul îi era mort, el arăta „normalitatea” pe care și-o dorea fratele lui mai mare.

După ce fratele său mai mare  plecă liniștit sufletește,  contactă un prieten care  deschisese o companie de divertisment și îi spuse că vrea să facă filme, că accepta să facă reclame și să devină vedetă.

Prietenul lui fu surprins și nu putea înțelege de ce făcea asta, dar, în același timp, fu nespus de bucuros.

Ideea lui era simplă, voia să devină cât mai faimos și dorea ca Zhou Xiang să aibă ocazia să-l vadă la televizor, indiferent unde s-ar afla în lume.

Chiar dacă Zhou Xiang îl ura și nu era dispus să se împace cu el, atâta timp cât apărea zi de zi, poate Zhou Xiang se va răzgândi într-o zi. Dacă Zhou Xiang era în viață, cu siguranță se va întoarce la el într-o zi.

El trebuia să persiste în acest fel. Va aștepta până când Zhou Xiang se va întoarce. Aceasta era cea mai mare motivație pentru el să continue.

Chiar dacă fiecare zi fără Zhou Xiang îl făcea să se scufunde  într-o mare de dor și de regrete și într-o durere enormă nesfârșită, el nu avea dreptul să renunțe.

Zhou Xiang nu murise. Zhou Xiang nu putea muri. Într-o zi se va întoarce cu siguranță. El va aștepta acea zi, pentru că dacă acea zi va veni, va merita tot acest răstimp în care a murit în fiecare zi fără Zhou Xiang.

Începu să filmeze nebunește reclame și activități comerciale. Familia și prietenii lui nu-i puteau înțelege intențiile și el nu avea nevoie ca ceilalți să-l înțeleagă. Avea nevoie doar ca o singură persoană dintr-un anumit colț al lumii să-l vadă.

Trecu un an…trecură doi ani…

Încă nu avea vești de la Zhou Xiang. Nu știa cum  supraviețuise acestor 700 de zile și nopți. Speranța care era prea mare pentru a fi măsurată fusese singura motivație care să-l țină în viață.

Era singurul din lume care încă persista și credea că Zhou Xiang nu murise. Nu știa de unde avea această perseverență, dar se gândea că atâta timp cât inima îi va mai bate, el va continua să creadă.

Într-o zi, programul lui fu schimbat și fu nevoit să filmeze o reclamă în jurul orei 19. Când întră în studioul de  filmări și liftul se deschise, un bărbat apăru în fața lui.

Era un om obișnuit. În mod normal, nu i-ar fi dat atenție . Dar când cei doi fură la un  metru distanță unul de celălalt, inima lui simți un imbold imens, de nedescris, de parcă valuri de simțăminte s-ar fi ridicat ca un zid in fața lui. Acel zid îl împiedica să avanseze, dar în același timp îl atrăgea cu disperare. Când  întâlni ochii acelui bărbat, se simți ca electrocutat și incapabil să se miște. Inima îl durea atât de tare încât cu greu putea să mai stea in picioare.

Nici acum nu putea descrie cum era  privirea aceea.

Era profundă și grea, de parcă ținea în adâncimea ei  o mare tristețe și o durere nesfârșită. Emoția pe care i-o transmisese era atât de uriașă încât nu se mai putea mișca. Putea simți invizibilul din acest om. Era ca un orb într-un tunel. În acest tunel, el simți durerea acestui om și, în același timp, simți de fapt și durerea lui proprie.

Cine era tipul acesta? De ce se simțea atât de neliniștit? Sentimentul familiar care-l lovise fu ca o mână invizibilă, care îi sugruma strâns gâtul. În acel moment, se gândi la persoana care-l făcuse să se simtă cel mai nefericit… Zhou Xiang.

Contactul vizual dintre el și acest bărbat durase doar o clipă, iar acum era pe cale să treacă pe lângă el.

Îl prinse de braț pe acel bărbat, aproape fără să se gândească.

-Tu cine ești? întrebă el strângând din dinți.

Cine eşti tu?