Comoara Secțiunii E Capitolul 4

Hanamitchi

POV Keifer

E atât de frumoasă! Încă regret ziua în care am lăsat-o să plece. Aș fi vrut să nu fi fost de acord să o las să plece în altă secțiune. Speram că e încă cu mine și că e încă a mea.

Pumnul mi s-a strâns când am văzut-o cu băiatul acela. Băiatul cu care a ales să fie în locul meu. Zâmbetul ei era atât de fericit și a fost ca o palmă primită din partea partenerului ei.

De fiecare dată când îi văd, vreau să-l lovesc pe Aries. Mi-a luat-o pe Ella. Mi-a otrăvit mintea și ne-a făcut să credem că Secțiunea noastră va fi închisă.

Dacă ai știi doar cu cine te lupți, Michael Aries Fernandez. Vei regreta ziua în care ai intrat în școala asta.

POV Jay-jay

Haaai!!! Iată-mă din nou! Intru din nou în Secțiunea Șarpelui.

Când am ajuns în sală, nu s-a întâmplat nimic. Keifer era încă plecat, tot nu l-am văzut. E în regulă, nu mi-am bătut capul cu el.

Orele mele anterioare au fost calme. Am recuperat deja materia. Regele șerpilor e încă plecat.

A sosit ora prânzului. Știam că o să-mi fure din nou mâncarea și nu voiam să merg la cantină, așa că am mâncat doar orez și niște ronțăieli.

Dar unde să mănânc?

Mi-am amintit că această clădire avea un etaj al doilea, dar scările erau blocate de lucruri.

Dar nu aveam unde altundeva să merg. Nicio alegere!

Am ieșit din sală și am mers spre scări. Erau atât de multe lucruri îngrămădite, dar chiar și așa, exista o cale de a urca.

Am încercat să trec. La fiecare pas pe care îl făceam, ieșeau țânțari.

Am ajuns la etajul al doilea. Am tras cu ochiul împrejur să văd dacă mă vede cineva. M-am așezat pe scări, mi-am scos geanta.

Mestecam în liniște și mă gândeam la lecții și, desigur, de ce părea că Președintele lor nu venise.

— Hei!
—  Animalule!

Am scuipat ce  mestecam, surprinsă de țipăt.

M-am uitat să văd cine era animalul. Keifer, președintele și regele viperelor. Credeam că nu venise!

Părea că stătuse pe aici, la etajul al doilea, de ceva vreme.

M-am uitat la el cu o privire rea.
— Idiotule…
— Neinteresant… s-a așezat brusc lângă mine. S-a uitat la mâncarea mea.

— …Ce fel de mâncare ai?
— Poftim?!
— Țțț. Încerc să fiu drăguț aici! a țipat el la mine.

Am fost puțin jenată, așa că am plecat capul. Am fost atât de nepoliticoasă!

— Țțțț. Asuhos prăjiți, am răspuns.

Nu gătisem eu, doar am luat resturile de dimineață sau de seară.

Am fost surprinsă când mi-a luat mâncarea.

— Orice ar fi… Doar cere, spuse și luă o gură de orez și mâncare.

M-am simțit pur și simplu proastă în timp ce el înfuleca.

Era ca o persoană complet diferită. Era evident flămând din cauza vitezei cu care mesteca.

Mi-a înapoiat vasul după ce luase una sau două înghițituri.

— Poate ar trebui să spui că mori de foame.

Nu i-am răspuns. Am luat doar câteva înghițituri. I-am întins bolul înapoi.

A fost surprins la început, dar l-a luat oricum.

— Ești evident flămând.

Era ca și cum jucam un joc de schimb de mâncare. După aceea, am făcut la fel.

Era puțin dezgustător pentru că împărțeam aceleași tacâmuri, dar așa stăteau lucrurile.

Am mâncat, fără plângeri, vorbind doar despre mâncare.

Keifer chiar arată ca un copil bogat.

Pielea lui e albă și fină. E și foarte puternic. Pot vedea și că trupul lui e musculos. Are și cercei în urechea dreaptă. Sunt atât de mici încât nu i-am observat imediat.

Adevărul e că…cobra ăsta e și chipeș!

— Nu te uita la mine!

Am fost puțin surprinsă de țipătul lui, așa că am revenit la realitate.

— T-te uiți la mine? am întrebat cu răutate jucată.
— Nu… N-n-n-n-n-n-nu! clarifică el.

M-am simțit rușinată de ce făcusem. Am simțit și cum îmi iau obrajii foc. Ce-i asta? De ce sunt jenată de gluma asta?!

Am tușit să-mi dreg vocea, și ca să-mi mai calmez nervozitatea.

— D-de ce n-ai venit mai devreme? am schimbat subiectul.
— De ce? Ți-a fost dor de mine?

Ochii mi s-au mărit la ce spusese. Ce?

— Ha?! NICI VORBĂ!

A început să râdă brusc. Nu știu, părea și mai chipeș datorită râsului său.

— D-de ce nu ți-ai cumpărat ceva de la cantină? am schimbat eu din nou subiectul.
— Nu avem voie acolo…

Ce? E posibil așa ceva?

— De ce? De când li s-a interzis elevilor accesul la cantină?

Expresia lui deveni brusc serioasă.
— A trecut mult timp… Atâta timp cât noi nu avem voie acolo.

Se ridică brusc și coborî scările.

— Hei! Stai! am strigat după el.

Cred că trebuie să-și fi pierdut auzul. L-am ignorat și am început să bombănesc.

Am strâns mâncarea noastră și am coborât. Care-i problema? Posedat? Bipolar? Anormal? Ce schimbare bruscă!

Când m-am întors în sală, toată clasa arăta ca niște legume veștede. Erau ofiliți, se vedea că nu mâncaseră prânzul.

M-am așezat la locul meu. Nu l-am văzut pe Keifer, părea că nu venise deloc.

În timp ce așteptam, mi-am amintit brusc că mai aveam niște ronțăieli în geantă.

Am scos un Loaded și, spre surprinderea mea, am văzut ceva ce semăna cu niște câini turbați salivând. Colegii mei au turbare?

Am încercat să mișc Loaded-ul pe care îl țineam, capetele lor l-au urmărit.

— Sunteți fantastici!

Am mai scos un Loaded din geantă și l-am aruncat spre ei cu toată puterea. Erau ca niște lei care își pierd mințile într-o luptă.

Hahaha. Arătau pur și simplu prostește!

Felix se apropie de mine.
— N-ai unul mai mare? Mi-e foame, spuse el îmbufnându-se.

Mi s-a făcut puțin milă, așa că i-am întins punga mea de Nova. Din fericire, geanta mea Jansport era încăpătoare, așa că puteam pune multă mâncare înăuntru.

Am aruncat din nou ronțăieli colegilor noștri, dar cineva a țipat la mine.
— CE NAIBA SE ÎNTÂMPLĂ AICI?!

Ne-am uitat amândoi la ușă. Un băiat de statura lui Keifer, cu ochelari, păr roșu și purtând o geantă de sport, stătea în uşă.

— Uite-l pe Sakuragi!
— Prostule! Hanamitchi!
— Aduce ceva?
— E pus pe harță!

M-am uitat la Felix, care se uita serios la băiatul de la ușă pe care îl numeau Hanamitchi sau Sakugari. Ăsta nu-i din anime?

— Domnule...îl salută Felix, dar persoana respectivă îi răspunse doar cu o privire fixă.

Înmână geanta de sport pe care o purta unuia dintre colegii noștri. Celălalt o luă imediat și o aruncă în spate, confuz.

Se uită la mine încruntat. Părea înspăimântător, semăna leit cu Keifer.

M-am ascuns în spatele lui Felix.

— Cine e asta? întrebă el, uitându-se la mine.
— E…este Jay-jay… Transferată,  răspunse Felix.

Se uită împrejur, ca și cum ar fi căutat pe cineva.
— Unde e Keifer? Știe despre asta?
— D…da…

Felix își frecă ceafa.

— A fost aici ieri.
— Keifer nici măcar n-a făcut nimic?! 

Tonul lui era amestecat cu furie.

E mare lucru că sunt aici?!

— Bine… E doar—-
— Doar pentru că ea tot nu pleacă!

Era foarte furios.

Ce e în neregulă cu mine? Ce e în neregulă cu faptul că sunt aici?

— Tu! mă strigă.

 — …De ce ești încă aici?

Nu am putut răspunde. Era înspăimântător. Aura lui Keifer era exact la fel ca a lui. Oare aveau vreo legătură?

— Și de ce îi tratezi pe colegii mei ca pe niște câini?!

Hei! Nu! Doar mă distram cu ei.

— N-nu—-
— Atunci ce faci?!
— Le dau mâncare.

Se uită la colegii lui.

— Ai lipsit câteva zile… noi nu avem prânz ca de obicei, a explicat unul dintre ei.
— Keifer n-a făcut nimic? a întrebat tipul roșcat.

De ce întreba doar despre Keifer?

— Parcă nu l-ai cunoaște, răspunse Felix.
—Șșșșș…

Fu tot ce spusese și se așezat în spate.

M-am întors imediat spre Felix.
— Cine e ăla? am întrebat în șoaptă.
— Yuri Hanamitchi.. E și el colegul nostru—de fapt.
— De ce a apărut abia acum?
— Pentru că a fost suspendat… S-a dus la cantină, de aceea nu avem voie acolo.

Da, așa e. Aproape uitasem de asta.

— Cum adică interzis? Nu înțeleg asta.

A râs puțin.
— Scuze Jay, nu e povestea mea de spus.

Ce-i asta? Nu obțin nicio informație de la Felix. Sunt deja intrigată de efectul ăsta „Interzis la cantină”. Plus scena în care tipul ăla roșcat vrea să mă dea afară. Culoarea părului lui e naturală?

Am vrut să-l întreb pe Felix, dar a sosit profesoara noastră. E enervant! Ard de nerăbdare să aflu povestea aia.

Doamna Zaragosa începu să predea. Ca și data trecută, s-a apropiat din nou de mine să mă întrebe.

— Jay, ți-ai ales o Secțiune?

Am simțit cum se face liniște în clasă. M-am întors să mă uit în spatele meu. Ei doar se uitau fix în față cu expresii sumbre. M-am uitat înapoi la doamna profesoară.
— Î-încă nu.
— E în regulă… dar sper să poți alege înainte de prima evaluare. Ne va fi greu să te transferăm odată ce ai dat testul.
— Î-în regulă.

Iată încă una. De ce sunt atât de dornici să mă transfere? Ce se întâmplă aici?

Orele mele s-au terminat pe ziua de azi. Încă nu înțeleg de ce sunt atât de dornici să mă transfere într-o altă Secțiune. Este pentru că sunt singura fată? De ce până și cei din  Secțiunea E vor să mă dea afară? Este pentru că sunt fată?

Asta-i culmea! Aș fi vrut să fiu băiat!