CORSARUL-Capitolul 2

Zarva asurzitoare se întindea pe mile întregi în largul mării. Zgomotul împușcăturilor și zăngănitul săbiilor era acompaniat de strigătul bărbaților prinși în toiul luptei aprige. Fiecare lupta pentru propria viață. O asemenea încrâncenare nu putea duce decât la un singur câștigător. Iar acel câștigător putea revendica totul.
După aproape o jumătate de oră vacarmul începu să scadă în intensitate, deja învinșii realizând ce îi așteptă, încercau cu ultimile puteri să anuleze inevitabilul.

– Blak, căpitanul este rănit, strigă cineva lângă bărbatul ce pară o lovitură de sabie după care făcu o fandare rapidă și îi curmă rapid existența celui cu care se lupta.

– Vreau să văd, strigă la rândul lui, pentru a se face auzit.

Celălalt îl ghidă spre prora nanei unde un om de-al lor îl păzea pe căpitanul întins pe puntea din lemn, pătată de sânge.

– Blak, rosti acesta încercând să se ridice, făcând abstracție de rana din umăr care îi sângera puternic și o alta în pulpa dreaptă.

– Ți-am spus data trecută când ne-am întâlnit că nu am să te las în viață dacă mai găsesc oameni pe nava ta, rosti Blak printre dinții încleștați, privindu-l pe celălalt cu ură.

– Am găsit 15 bărbați, 7 femei și 4 copii. Toți sunt îngrămădiți în cală, îl informă secundul lui apropiindu-se.

– Crezi că dacă mă ucizi ai să oprești sclavia?

– Nu, dar o mai încetinesc puțin.

– Ești un nenorocit de corsar,  așa că nu te da mare salvator. Furi și jefuiești la fel ca mine, rosti piratul cu toată ura de care era în stare.

– Sunt corsar, dar nu am să mă compar niciodată cu un nenorocit care scoate bani de pe urma altor oameni, smulgându-i din casele și țările lor pentru a-i vinde ca sclavi. Toți cei ca tine merită doar moartea, continuă aplecându-se spre bărbatul întins, după care îi împlântă vârful spadei direct în inimă.

O înfipse atât de adânc încât vârful acesteia nu doar că îi străpunse pieptul nenorocitului, ci se înfipse  în podeaua din lemn. Își trase sabia și o șterse de hainele leșului.

Pe restul navei lupta se încheiase cu victoria corsarilor. Cei câțiva pirați care nu erau morți sau răniți se predară învingătorilor.
Blak și secundul lui se îndreptară spre puntea de comandă și cabina căpitanului piraților. Deja oamenii lui începură să arunce trupurile morților în mare. Aceasta era procedura de care aveau parte toți marinarii. Cruțați erau cei care aveau răni superficiale, iar acum erau toți adunați într-un colț al navei, păziți de corsari.

Deschise ușa cabinei fostului căpitan, iar când intrară înăuntru îi asaltă o duhoare de trup nespălat și mâncare împuțită. Diferite acte și hărți care erau împrăștiate pe masa infectă erau ude de la vinul ce se vărsase dintr-o sticlă fără dop.
Privea cu scârbă mizeria, încercând să își dea seama dacă vreun document merita interesul. Secundul verifica întreaga cabină pentru a descoperi unde era ascuns seiful. Îl descoperi în fundul unei lăzi cu haine murdare sub patul mizer. Îl deschiseră după câteva lovituri cu mânerul sabiei în lacătul imens. Înăuntru erau monede de aur și trei săculeți cu pietre prețioase.

– Ia doar săculeții, banii lasă-i, îi spuse Blak secundului, iar după ce mai aruncă o privire cabinei se grăbi să iasă.

Nu apucă să facă doi pași, că dintr-o cabină alăturată auziră strigăte și bufnituri în ușă.
El se poziționă de o parte a ușii, iar secundul pe partea cealaltă, înțelegându-se din priviri asupra strategiei privind deschiderea acesteia. Rămase cu sabia și pistolul îndreptate spre cel ce bătea disperat în lemnul ușii închise, iar secundul trase cu pistolul în lacătul ce o ținea blocată. Amândoi rămaseră surprinși privind spre bărbatul din cameră. Era clar că acesta era un prizonier.

– Spuneți-mi că nu sunteți pirați, rosti acesta privind suspicios de la unul la altul.

 – Suntem corsari, îl lămuri secundul.

Nici el nici Blak, nu lăsară armele jos.

– Voi sunteți prădători cu acte, dar măcar suntem de același neam, rosti prizonierul cu un oarecare dezgust.

– Asta este discutabil, spuse Blak, privind nu prea cordial la bărbatul care bombănea.

– Nu ar fi o idee rea să închidem ușa la loc, vorbi adresându-se secundului.

Prizonierul îl privi încruntat și auzindu-i remarca, se grăbi să facă un pas peste prag.

– Mă poți lega undeva pe punte, dar înapoi nu mai intru, comentă susținându-i privirea cu hotărâre.

– De cât timp ești prizonier ? întrebă celălalt.

– De cinci zile, răspunse privind de la unul la altul.

– Te-ai hotărât unde mă lași? întrebă mutând privirea pe pistolul din mâna lui Blak.

Acesta lăsă mâna în jos dar sabia continuă să o țină în gardă, chiar dacă prizonierul nu era înarmat.

– Îmi cer scuze din cauza mirosului, dar temnicerii mei abia dacă mi-au dat să mănânc, darămite să mă lase să fac baie, le spuse trecând pe lângă Blak, care se dădu un pas în spate.
– Unde este nenorocitul care m-a luat prizonier? întrebă privind roată puntea navei, încercând să își dea seama ce se întâmplă.

– Este mort, răspunse Blak, sec.

– Mă puteți duce la el? Are ceva care îmi aparține, îi lămuri.

Secundul îi făcu semn să îl urmeze. Blak rămase mai în spate privind spatele și mersul hotărât al prizonierului. Trase concluzia că era o persoană cu statut social ridicat, atât după mersul hotărât cât și după felul cum vorbea.
Când ajunseră în dreptul trupului țeapăn al căpitanului piraților, prizonierul îl privi  încruntat, după care se aplecă asupra lui și îi smulse pumnalul de la brâu.

– Acesta îmi aparține, lămuri bărbații ce îl priveau.

– Mi l-au luat când m-au făcut prizonier.

– Ce s-a întâmplat cu nava dumitale? întrebă secundul.

–  Nava de unde m-au răpit era una comercială, iar eu eram pasager. Ne-au atacat în zori și, oricât am încercat să ne apărăm, ne-au dovedit numeric.

– Cu nava și restul echipajului ce s-a întâmplat? de astă dată întrebă Blak.

– Pe mine m-au luat prizonier pentru răscumpărare, iar navei voiau să îi dea foc cu tot cu echipajul rămas. Asta după ce au luat tot ce era de valoare. Norocul lor a fost că se vedea o altă navă la orizont, astfel au abandonat-o stricându-i doar timona, lăsând-o să plutească în derivă, le explică în câteva cuvinte cum evoluaseră lucrurile.

– Ăsta era modul de operare al nenorocitului. Jefuia după care dădea foc navelor.

– Aceia sunt sclavi? întrebă mirat, arătând spre un grup de bărbați ce începură să se adune pe puntea de jos a navei.
Pirații care rămăseseră în viață erau adunați într-un colț, păziți de oamenii lui Blak.

– Da, răspunse acesta urmărindu-i privirea.

– Când ne-am întâlnit ultima oară l-am avertizat asupra acestei atrocități, așa că acum a primit ce a meritat.

– Dacă nu era mort deja, pumnalul meu i-ar fi fost acum adânc înfipt în inimă.

– A făcut-o sabia căpitanului mai devreme, rosti un marinar ce păzea trupul inert.

– Acum îi putem arunca în mare? întrebă privind spre căpitanul său.

Acesta aprobă printr-o înclinare a capului după care se îndreptă spre puntea de jos pentru a vorbi cu oameni lui, referitor la cum aveau să procedeze cu  sclavi.

– Ce ai să faci căpitane cu ei ? întrebă fostul prizonier urmându-l.

– Vor fi liberi să se întoarcă în patria lor, îl lămuri acesta privind o femeie ce își ținea copilul la piept, un copil de doar câțiva anișori.

Strânse maxilarul urându-i din tot sufletul pe toți cei care încercau să se îmbogățească de pe urma acestor suflete nevinovate.

– Înțelege vreunul limba noastră? își întrebă unul din oameni.

– Bărbatul acela mai înalt, dar foarte puțin, spuse arătând din cap spre grupul de sclavi ce priveau speriați în jur.

– Explică-le că sunt liberi, iar nava o să îi ducă într-un port de unde se pot întoarce acasă. Le vom da și bani pentru a se putea descurca, rosti Blak.

Deja omul lui știa ce să facă acum, nefiind prima oară când se confruntau cu o navă plină cu sclavi.

– Dumneata în ce direcție mergi ? întrebă fostul prizonier auzind direcția în care avea să se îndrepte fosta navă a piraților.

Blak întoarse privirea spre el, iar părul prins cu o eșarfă pe frunte îi alunecă pe față acoperindu-i sprânceana  dreaptă care se ridică întrebător.

– Mă gândeam…poate corabia dumitale merge într-un port mai aproape de țara mea, îl lămuri acesta privindu-i chipul.

– Nava mea are doar două cabine, a mea și a secundului, nu avem cabine pentru…oaspeți.

– Oriunde ar fi, e mai bine decât închis.

– Atunci, poți dormi cu echipajul sub punte, spuse privindu-l sfidător.

Celălalt aprobă printr-o înclinare a capului.

– Blak, îl atenționă secundul.

– Dacă tot a spus că nu este pretențios, ar putea rămâne la bucătărie, rosti acesta privindu-l ca și cum încerca să îi transmită ceva.

– Vilan, strigă la un marinar din apropiere.

– Condu-l pe ,,oaspetele” nostru la Mo, rosti tare înțelegând la ce făcea referire secundul său.

Până la urmă nu era o idee chiar rea.
Bărbatul se apropie în grabă, făcându-i semn oaspetelui să îl urmeze pe puntea celeilalte nave. Acesta mai privi încă o dată spre căpitan, încercând să înțeleagă care era semnificația privirilor schimbate între el și secund. Nu zăbovi prea mult, după care se întoarse și îl urmă pe marinar spre marginea navei unde erau atașate mai multe pasarele, după ce nava Corsar,  o abordase pe cea a piraților.
Nu apucă să urce că se auzi strigat.

– Care îți este numele? îl auzi pe căpitan întrebând.

– Philip Xian Carso, răspunse întorcându-se spre el.

– Ședere plăcută pe nava mea, domnule…Xian.

– Aș prefera să îmi spuneți Philip, căpitane, îl atenționă.

– Am să îmi iau libertatea să vă spun cum doresc, domnule Xian, răspunse acesta privindu-l cu aceiași sprânceană ridicată.

După un schimb intens de priviri între el și căpitan, se întoarse și sări pe pasarelă. Până la urmă, el era vinovat findcă se prezentase cu întregul nume. Îl deranja pentru că doar mama lui îi spunea pe numele de mijloc.