Dorința eternă a inimii- Capitolul 12 – Partea a 2-a

Partea a 2-a

Xiao Yao trase aer adânc. Îi tremură pieptul.

Zhuan Xua ieși încet din pădurea de piersici. La început își spunea: Nu contează cum arată. Xiao Yao e Xiao Yao. E sora mea. Chiar dacă ar arăta ca o stafie, ar fi a mea.

Dar după atâtea clipe de așteptare, în întunericul acelor flori roz, îl apucase altceva: teama. Oare arăta ca Mătușa? Oare arăta ca Maestrul?

Când ajunse la marginea bazinului, ridică privirea.

Și inima i se opri.

O floare de piersic plutind pe apă. În centru, o fată tânără îmbrăcată în verde. Părul negru i se revărsa pe spate ca o cascadă. Pe frunte, o pată mică roșie, ca o floare de piersic desenată pe piele. O privire care fugea, ca a unui pui de căprioară: curioasă, vie, dar prea timorată ca să se lase privită direct. Fragilă ca roua de dimineață pe o petală.

Zhuan Xu simți cum îi bubuie inima, ca o furtună de primăvară izbucnind peste tot pieptul, și nu putu scoate niciun sunet.

Xiao Yao, văzând că Zhuan Xu nu spune nimic, simți cum i se scurge curajul. O clipă mai târziu însă, își ridică bărbia, încăpățânându-se.

Fie ce-o fi.

– Gege, ajută-mă, spuse, întinzând mâna.

Vocea ei îl smulse din visare. Zhuan Xu își folosi puterea și trase floarea încet spre mal. Xiao Yao păși ușor, iar părul îi flutură în jur ca un halou viu de culoare neagră. Când ajunse la margine, el își întinse palma, ea o prinse și sări pe pământ.

Xiao Yao se înclină în fața Venerabilei Mame.

– Îți mulțumesc că mi-ai redat chipul.

Venerabila Mamă spuse rece:

– Floarea Modelatoare din corpul tău îți poate păstra acum frumusețea. Dar nu îți mai poate schimba fața.

Xiao Yao zâmbi ușor:

– Mi-am schimbat chipul destul pentru o viață. Nu mai vreau să mă schimb.

Venerabila Mamă continuă:

– Mama ta te-a lăsat în grija mea, dar nu mi-am făcut datoria. Acum ești mare. Poți să pleci de pe Muntele de Jad. Dacă Ah Bi și Lie Yang vor, pot să plece cu tine. Dacă nu, pot să rămână.

Apoi se întoarse și dispăru în pădurea de piersici fără alt cuvânt.

Xiao Yao se apropie de Ah Bi și Lie Yang.

– Sunteți dezamăgiți?

Ah Bi nu spuse nimic. Lie Yang răspunse direct:

– Credeam că o să semeni cu Ah Heng.

– Și eu speram să nu semăn cu mama, murmură Xiao Yao.

Lie Yang se uită lung la chipul ei. Nu semăna aproape deloc cu Ah Heng. Dar în ochi… în ochi avea ceva. O claritate ca a unui copil. Și, în profunzime, un fel de frig.

– Știu că sunteți prietenii mamei mele, spuse Xiao Yao, cu voce moale.
– Și știu că ea v-a cerut să aveți grijă de mine. Dar eu acum sunt mare. Nu trebuie să rămâneți lângă mine din datorie. Faceți ce vreți.

Ah Bi ridică laba și Xiao Yao i-o prinse cu ambele mâini. Îi dădu lacrimile.

În marea bătălie din Provincia Yi, între Xuan Yuan și Sheng Nong, Ah Bi fusese rănit mortal. Marele Împărat îl trimisese la Muntele de Jad aproape în comă, ars și rupt. Venerabila Mamă îl învelise într-o frunză de piersic veche de zece mii de ani și îl scufundase în cel mai adânc izvor cu esență osoasă. Abia după cincizeci de ani își revenise. Xiao Yao știa cât de aproape fuseseră cei doi de mama ei. Știa că ei o vedeau ca pe continuarea vieții acelei femei. Dar ea nu era mama ei. Și nu voia să fie mama ei.

Ah Bi spuse:

– Eu și Lie Yang rămânem aici. Venerabila Mamă n-are nevoie de noi, dar îi vom ține companie până la capăt.

Îi strânse laba:

– Xiao Yao, nu lăsa ce spun alții să te încurce. Mama ta a fost cea mai bună ființă din lumea asta.

Xiao Yao dădu din cap. Nu răspunse, în inimă însă, adevărul ei era altul: mama ei poate că fusese „cea mai bună ființă din lume”, dar nu fusese o soție bună. Și, mai ales, nu fusese o mamă bună.

– Eu plec acum, spuse ea încet, apoi privi spre Lie Yang.
– Nu-ți face griji. O să am grijă de mine.

Lie Yang îl privi pe Zhuan Xu. Zhuan Xu înțelese imediat și spuse:

– Nu-ți face griji. O voi proteja eu.

Ah Bi îi șopti lui Xiao Yao:

– Dacă se întâmplă ceva… știi unde să ne găsești, nu?

– Știu, spuse ea, apoi adăugă foarte serioasă:
– Dacă… dacă ceva se întâmplă cu Venerabila Mamă… trimite-mi vestea imediat. Vreau s-o însoțesc pe ultimul drum, chiar dacă ea nu are nevoie de mine.

– Îți voi trimite vestea, promise Ah Bi.

Xiao Yao nu mai rezistă. Îl îmbrățișă strâns pe Ah Bi și îi sărută obrazul de vulpe. Apoi, înainte să-i tremure din nou bărbia, se aplecă spre Lie Yang, îl atinse pe pene cu vârfurile degetelor, dar fără să-l îmbrățișeze — și fugi pe aleea cu piersici.

Ah Bi rămase nemișcat. Lie Yang își scutură penele, făcând o mutră nemulțumită. Dar în ochi îi licări ceva cald.

…………………………………….

Drumul înapoi, până la poalele Muntelui de Jad, îl făcu pe spinarea ființelor văzduhului ale Venerabilei Mame. Marele Împărat, de parcă ar fi știut că Ah Bi și Lie Yang nu se vor întoarce cu ei, trimisese deja oameni să-i aștepte.

Zhuan Xu și Xiao Yao se urcară într-o lectică de nori și porniră spre Muntele Celor Cinci Zei. Pe drum, Zhuan Xu nu mai spuse nimic. O privea dar ea stătea retrasă în propriile gânduri, cu obrajii încă puțin roșii, cu semnul roșu pe frunte. Gândurile ei erau departe.

Când intrară în Palatul Cheng En, slujitorul îi conduse direct spre Curtea Cao Yao. Atunci, abia atunci, Xiao Yao ieși din tăcerea ei și se opri.

– Vreau să mă văd întâi.

Zhuan Xu luă din traista cu plante medicinale primită la Muntele de Jad o oglindă mică și i-o întinse.

Xiao Yao luă oglinda, dar își acoperi fața cu palma.

– Îmi amintesc că semănam cu tata când eram mică. Dar fetele se schimbă când cresc. Chiar dacă nu sunt la fel de frumoasă ca Ah Nian, n-ar trebui să fiu chiar groaznică.

Zhuan Xu zâmbi.

– Poți să verifici singură.

Cu gest lent, Xiao Yao ridică oglinda. Fata din oglindă îi păru străină. Doar floarea roșie din mijlocul frunții era cunoscută. Își atinse buzele. Fata din oglindă își atinse și ea buzele. Abia atunci Xiao Yao acceptă: asta sunt eu.

Închise oglinda și își ceru scuze, cu un zâmbet stingher:

– Nu e foarte ciudat… dar nu semăn deloc cu tata.

Zhuan Xu o privi ciudat, dar ea deja îl împingea înainte:

– Tu intri primul. Eu merg în spatele tău.

Intrară la Marele Împărat. Xiao Yao se ținea după Zhuan Xu cu capul plecat, aproape lipită de el.

Marele Împărat râse.

– Ce faci acolo, ascunsă după Zhuan Xu? Nu te băteai cu pumnii în piept că vrei chipul tău adevărat? Acum că l-ai luat înapoi, te ascunzi?

Zhuan Xu vru să se dea într-o parte, dar Xiao Yao îi înfipse degetele în haina de pe spate și își lipi fruntea între omoplații lui.

– Mai lasă-mă încă un pic, murmură ea.

Zhuan Xu rămase nemișcat. Respirația ei îi atingea spatele jos, cald, sacadat. Senzația aceea îi înfipse în coloană un fior nou, ciudat, greu de numit. Ar fi vrut să se dea la o parte imediat. Ar fi vrut, în același timp, să nu se miște deloc.

Marele Împărat întrebă:

– Ai terminat cu pregătitul?

– Încă o clipă, mormăi ea.

Marele Împărat nu mai așteptă. Veni, o prinse de încheietură și o trase ușor în față. O privi.

Xiao Yao își ridică încet privirea:

– Nu semăn cu mama. Și nu semăn cu tine. Ești dezamăgit?

Marele Împărat răspunse liniștit:

– Nu mi-am dorit niciodată să semeni cu mama ta. Și cu atât mai puțin mi-am dorit să semeni cu mine. Tot ce mi-am dorit a fost să fii întreagă. Acum nu ești doar întreagă. Ești frumoasă. Sunt mulțumit.

Xiao Yao zâmbi ușor:

– Pentru orice tată, fiica lui e cea mai frumoasă.

Marele Împărat o privi în ochi. Erau aceiași ochi. Și totuși, în cineva din trecut acei ochi ardeau cu o mândrie care voia lumea și cu o pasiune sălbatică, arzând ca flacăra. În Xiao Yao, aceiași ochi erau limpezi, inteligenți — și undeva, dedesubt, protejați.

Xiao Yao îl văzu pierdut în gânduri.

– Tată, la ce te gândești?

Marele Împărat zâmbi.

– La nimic. Doar că timpul trece repede. Fiica mea a crescut, iar eu am îmbătrânit.

Xiao Yao îl examină ostentativ din cap până-n picioare, apoi clătină din cap:

– Eu nu văd asta.

Dar în inimă simți o înțepătură. Cu puterea lui, ar fi putut să-și păstreze chipul tânăr. Și totuși, ridurile și firele albe spuneau altceva: oboseală veche cât un imperiu.

Marele Împărat râse încet.

Zhuan Xu întrebă:

– Maestre, când anunțați oficial identitatea ei?

– I-am poruncit deja lui Ru So să pregătească ceremonia.

O privi pe Xiao Yao.
– Mai târziu vii cu mine la Conccubina Jing An. E vremea să afle ea și sora ta.

Xiao Yao încuviință.

– Nu te teme, adăugă Marele Împărat.
– Din câte am înțeles de la Ru So, tu și Ah Nian vă înțelegeți mai bine acum.

Xiao Yao tuși ușor, vinovată:

– Asta pentru că ea credea că o să o măriți cu mine și eu i-am promis că asta nu se va întâmpla niciodată.

Zhuan Xu izbucni în râs.

– Și eu mă întrebam de ce șoptiți amândouă împreună atâta în ultima vreme.

Fură anunțați că masa e pregătită în reședința Concubinei Jing An, așa că merseră acolo.

Când intrară și o văzură pe Concubina Jing An, atât de asemănătoare cu mama ei,  Xiao Yao simți o lovitură de cuțit în piept. Coborî privirea și respiră încet până se liniști.

Concubina Jing An și Ah Nian se înclinară în fața Marelui Împărat, apoi luară loc. Ah Nian își ajută mama să se așeze, dar ochii ei au rămas fixați pe Xiao Yao. Marele Împărat se așeză și îi făcu semn lui Xiao Yao să șadă lângă el. Zhuan Xu se așeză lângă ea.

Ah Nian explodă:

– Tată, cine este? Cum îndrăznește să stea acolo?

Marele Împărat nu răspunse cu vorbe. Făcu semn din mâini către Concubina Jing An. Xiao Yao avu un șoc: Concubina Jing An era mută. De asta nu o auzise niciodată vorbind.

Xiao Yao se uită la Zhuan Xu. El îi făcu semn din priviri că așa fusese de când tatăl lor o luase de soție.

După ce Marele Împărat termină de scris, Ah Nian o privea pe Xiao Yao ca un pui de fiară care își apără vizuina, dar nu era destul de puternic ca să alunge intrusul.

Marele Împărat îi spuse lui Xiao Yao:

– Salut-o pe Concubină.

Xiao Yao se ridică și se înclină. Concubina Jing An se ridică și ea deodată, vrând instinctiv să o ridice, să o ia de braț, dar apoi își dădu seama că asta ar fi nepotrivit și își retrase repede mâna. Îi zâmbi însă cald.

Xiao Yao își dădu seama imediat: Concubina Jing An nu era ca mama ei. Mama ei, oricare ar fi fost furtuna, era mereu senină, perfectă, imposibil de citit. Concubina Jing An era plină de grijă, transparentă. Așa că Xiao Yao îi răspunse cu un zâmbet la fel de deschis.

Grija din ochii Concubinei se domoli: fata asta nu era o amenințare pentru fiica ei.

Concubina Jing An îi scrise lui Ah Nian că trebuie să-și salute sora.

Ah Nian se ridică și izbucni, cu o ironie aproape necontrolată:

– Ești într-adevăr fiica tatălui meu și a… acelei femei?

Xiao Yao încremeni. Le ura pe mama ei și pe mătușa ei, da, și nu o ascundea când era doar cu Zhuan Xu. Dar nu putea suporta ca altcineva să vorbească cu dispreț despre ele. Cu ani în urmă, ura ei pentru Vulpea cu Nouă Cozi nu fusese doar pentru că o torturase. Îi tăiase cozile, una câte una, cu mâinile ei, pentru că îndrăznise să-i insulte mama.

Zhuan Xu simți exact același lucru. Familia lor, doar ei doi aveau dreptul s-o vorbească de rău.

– Mama lui Xiao Yao e mătușa mea, i-o tăie el, rece.
– E fiica Împăratului Galben și a lui Xi Ling Lie Zhu. Și e femeia pe care Maestrul a luat-o de soție într-o nuntă cum Gao Xing n-a mai văzut.

Ah Nian încremeni. Știa că Zhuan Xu o apăra mereu pe ea, întotdeauna. Și tocmai acum el vorbea împotriva ei. I se umeziră ochii.

– Ea e ruda ta. Normal că o protejezi. Dar eu? vocea ei tremură.
– Eu ce sunt?

Zhuan Xu spuse clar:

– Maestrul e ca un tată pentru mine și eu practic te-am văzut crescând. Și tu ești ruda mea.

Ah Nian respiră din nou, dar îndată întrebă:

– Dar dintre mine și ea… pe cine aperi mai întâi?

Zhuan Xu tăcu. Ah Nian se înfurie.

– Răspunde!

Xiao Yao îi aruncă o privire lui Zhuan Xu care spunea, foarte clar, „Doar liniștește-o”. Un singur cuvânt și se oprea totul. Dar, pentru prima oară, cel care întotdeauna își găsea cuvintele, nu spuse nimic.

Ah Nian izbucni încă o dată:

– Răspunde! Între mine și ea, pe cine aperi?

Marele Împărat oftă încet:

– Nu fi copil. Dacă eu te-aș întreba pe tine: pe cine alegi, pe mama sau pe mine, ai putea să răspunzi?

Ah Nian își plecă capul, își șterse lacrimile, dar nu mai spuse nimic.

Zhuan Xu interveni atunci:

– Xiao Yao este Xiao Liu.

Ah Nian ciuli dintr-odată urechile. Tatăl ei îi spusese doar că „își găsise fiica pierdută”. Nu-i spusese că Xiao Yao era, de fapt, Xiao Liu.

Zhuan Xu continuă:

– Pe drum înapoi spre Gao Xing, nu mi-ai șoptit tu mie că Xiao Liu e grozav?

Ah Nian rămase cu gura întredeschisă. Își mută privirea de pe Xiao Yao pe Xiao Liu din amintirea ei și nu reuși să le suprapună. Se simți atacată pe dinăuntru, micșorată, umilită.

– Nu vreau o soră mai mare! țipă.
Răsturnă masa din față și fugi. Concubina Jing An se ridică imediat, se uită la Marele Împărat, iar el îi făcu semn să meargă după copilă. Plecă și ea.

Xiao Yao rămase pe loc, privind haosul rămas după izbucnirea lui Ah Nian. Zhuan Xu se aplecă ușor spre ea:

– E prea mult și prea brusc. Are nevoie de timp.

Marele Împărat ridică o mână. Servitorii intrară în liniște și curățară totul. Apoi spuse calm:

– Trimiteți la reședința Prințesei mâncărurile ei preferate.

După care se întoarse la masă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic și începu să mănânce.

Xiao Yao îl privi șocată.

– Tată… chiar poți să mănânci așa?

Marele Împărat îi aruncă o privire tăioasă, obosită și tandră în același timp:

– Știi câte se întâmplă într-o singură zi de guvernare? Dacă fiecare criză mi-ar fi luat pofta de mâncare, aș fi murit de foame acum două sute de ani.

Zhuan Xu luă și el bețișoarele. Xiao Yao îi privi pe amândoi, oftă și li se se alătură. Luă câteva îmbucături, dar nu putu termina. Ceilalți doi mâncară normal, fără să-și piardă ritmul.

După cină, Marele Împărat spuse:

– Hai să ne plimbăm.

Xiao Yao și Zhuan Xu merseră lângă el. În loc să se îndrepte spre Grădina Qi Qing, Marele Împărat străbătu cu ea întreg Palatul Cheng En. În fiecare curte prin care treceau, o întreba dacă îi place. Xiao Yao înțelese că îi cerea să-și aleagă locul.

– Vreau să stau aproape de Curtea Hua Yin, deocamdată, spuse.

Marele Împărat răspunse:

– Curtea Ming Se e cea mai apropiată, dar nu e… potrivită. Alege alta.

Xiao Yao îi prinse brațul:

– Tată… ai fost vreodată cu adevărat pe Muntele de Jad? se uită în sus la el, foarte serioasă.
– Am stat acolo șaptezeci de ani. După aceea, am stat singură într-un munte încă douăzeci de ani. Apoi, Vulpea cu Nouă Cozi m-a ținut prizonieră treizeci de ani. Am învățat să nu-mi fie frică de nimic — în afară de singurătate. Singurătatea mă sperie. Vreau să fiu aproape de gege.

Inima Marelui Împărat se înmuie.

– Bine.

Merseră în continuare și, până când ajunseră la Curtea Ming Se, totul era deja luminat, curățat, pregătit. Gustările preferate ale lui Xiao Yao o așteptau deja, iar cameristele din Curtea Hua Yin ieșiseră să o salute. Marele Împărat îi spuse:

– Tradiția Gao Xing e albul. Familia imperială se îmbracă în alb. Dar, în viața ta personală, poți purta ce vrei. Țin minte că iubeai albul și verdele când erai mică. Am poruncit să-ți fie umplută garderoba cu rochii albe și verzi.

Xiao Yao zâmbi.

– Încă îmi place verdele.

Marele Împărat îi spuse lui Zhuan Xu:

– Rămâi cu Xiao Yao. Eu mă duc să văd ce face Ah Nian.

Zhuan Xu rămase cu ea și privi împrejur. Curtea Ming Se era mică, dar era exact ce își dorise ea.

– Îți mai lipsește ceva? întrebă el.

Xiao Yao dădu din cap.

– Anii pe drum m-au învățat câteva obiceiuri. Îmi place mâncarea bună — e lucrul cel mai practic. Pot să dorm oriunde, o rogojină e o rogojină. Știu că lucrurile nu se cară ușor, așa că nu-mi doresc prea multe obiecte.

Se lăsă pe spate pe salteaua joasă.

– Dacă am ceva, mă bucur. Dacă nu-l mai am, nu mă plâng.

Zhuan Xu spuse încet:

– Acum nu mai rătăcești.

Xiao Yao zâmbi vag, cu ochii pe jumătate închiși.

– E greu să schimbi obiceiurile învățate crescând.

La lumina lămpii, pielea ei albă făcea semnul roșu de pe frunte să pară și mai viu. Zhuan Xu nu rezistă și atinse floarea cu vârful degetului.

– Pare atât de reală… ca și cum cineva ți-ar fi înfipt o floare de piersic chiar în frunte, murmură.

Xiao Yao râse încet.

– Ai spus exact același lucru când eram mici. O dată m-ai păcălit să stau nemișcată, și ai încercat s-o „dezlipești” cu degetul. Mi-ai făcut pielea toată roșie.

Zhuan Xu râse și el.

– Da. Și tu m-ai pocnit de două ori peste gură până m-am învinețit. Apoi te-ai dus să-i spui mamei mele.

Xiao Yao căscă încet. Glasul i se transformă în șoaptă.

– Mătușa nu știa dacă să râdă sau să te bată. Te-a plesnit puțin, dar am auzit-o bombănind că e enervată pentru că nici măcar nu ești în stare să bați o fată…

Zhuan Xu rămase o clipă nemișcat, cu privirea moale, cu gândul în trecut. Apoi se ridică și îi spuse servitoarei:

– Ajutați-o pe Prințesă să se spele și să se culce.