Dorința eternă a inimii- Capitolul 20 – Partea a 2-a

PARTEA A 2-A

A doua zi, era aproape prânz când se trezi.

Xiao Yao își frecă tâmplele dureroase și nu se putu abține să nu zâmbească. Nu era de mirare că bărbații iubeau băutura — doar după ce te îmbătai puteai face orice voiai. Shan Hu îi întinse apă cu miere și Xiao Yao sorbi câteva înghițituri și se simți mai bine.

Xiao Yao se spălă, iar slujnicele îi aduseră masa.

Îi întrebă pe Shan Hu și Miao Pu:

– Xing Yue și ceilalți au mâncat deja?

Shan Hu râse.

– Au mâncat de mult. Stăpânul Feng Long și Stăpânul Jing au părăsit reședința dis-de-dimineață, pentru treburi. Domnișoara Xing Yue s-a trezit doar cu o jumătate de ceas mai târziu decât de obicei — cum se ocupă de toate treburile, dinăuntru și din afară, ale acestei mari reședințe, nu-și permite să lenevească.

Xiao Yao zâmbi stânjenită.

– Se pare că sunt singura care n-are nimic de făcut.

După ce mâncă, Xiao Yao exersă tirul cu arcul timp de o oră, apoi se așeză cu tratatele ei de medicină. După o vreme, ieși la o plimbare prin grădină — se oprea lângă flori, pierdută în gânduri, sau se sprijinea de coridor, meditând.

În seara aceea, Xing Yue o chemă pe Xiao Yao să cineze cu ea. Observând că nici Feng Long, nici Jing nu erau de față, Xiao Yao întrebă relaxată:

– Feng Long și Jing au luat masa în altă parte?

Xing Yue zâmbi.

– Fratele meu rareori e acasă. Doar pentru că ești tu aici a început să vină mai des la cină. Jing Gege s-a întors încă de după-amiază, dar noi nu-l tratăm ca pe un musafir — vine și pleacă după bunul plac. Dacă fratele meu e aici, mănâncă împreună; dacă nu, Jing Gege ia masa singur, în reședința lui.

Xiao Yao mâncă, apoi întrebă:

– Am auzit că tu cânți foarte bine la cithară. De ce ai spus că te-ai făcut de râs cântând în fața lui Jing?

Xing Yue oftă.

– Tu nu l-ai auzit niciodată pe Jing Gege cântând. Pe vremuri, o singură melodie a tânărului stăpân din Qing Qiu fermeca nenumărați ascultători. Mama mi-a găsit doi maeștri renumiți, dar, de fapt, sub îndrumarea lui Jing Gege am ajuns să cânt bine la cithară. După încercarea aceea cumplită prin care a trecut, a spus că degetele i-au fost rănite și n-a mai cântat niciodată.

Xiao Yao spuse:

– Chiar dacă nu mai poate cânta, tot îi poate învăța pe alții.

Xing Yue o privi surprinsă.

– Vrei ca Jing Gege să te învețe să cânți?

– Da, m-am gândit la asta. Știi că m-am rătăcit când eram mică, așa că nu am fost educată cum trebuie și sunt multe lucruri pe care nu știu să le fac. Uneori e… destul de stânjenitor.

Xing Yue dădu din cap, înțelegând. Pentru copiii familiilor puternice, era într-adevăr stânjenitor să nu ai nicio îndemânare sau talent. Poate că nimeni nu îndrăznea să-i spună asta lui Xiao Yao în față, dar cu siguranță existau multe șoapte și batjocuri pe la spate.

Xiao Yao continuă:

– Mi-am dorit mereu să învăț muzică, dar e greu să găsești un maestru bun. Zhuan Xu nu are timp pentru mine, iar după ce te-am auzit lăudându-l pe Jing, mi s-a părut o idee bună — mai ales că se află aici, deocamdată.

Xing Yue spuse:

– E o idee bună, dacă reușești să-l convingi. Dar, așa cum e el acum…
Apoi zâmbi.
– Cred că merită să încerci.Statutul tău e atât de înalt încât, chiar dacă Jing Gege e distant, s-ar putea să accepte.

Xiao Yao zâmbi.

– Și eu m-am gândit că merită încercat. Poate va vedea sinceritatea mea și va fi de acord.

– Vrei să-i spunem noi? întrebă Xing Yue.

– Nu e nevoie. De când locuiesc aici, știe clar ce relație am cu voi. O să mă duc să-l întreb chiar eu — e mai sincer așa.

Xing Yue încuviință. Xiao Yao era exact genul acesta de persoană: nu făcea mare caz din nimic, dar atunci când își propunea ceva, o făcea potrivit și direct.

A doua zi, Xiao Yao se trezi și le spuse slujnicelor:

– Fiți atente. Dacă se întoarce Stăpânul Jing, veniți să-mi spuneți.

Fără să pună întrebări, îi răspunseră că se întorsese deja.

Xiao Yao se spălă, se schimbă și porni spre Reședința Veșnic Verde.

Ziua, locul era cu totul diferit față de noapte — liniștit, îmbibat de parfum. Shan Hu bătu la ușă, iar Jing Ye deschise. Xiao Yao zâmbi.

– Stăpânul tău este acasă?

Jing Ye o recunoscu drept prințesa beată din seara trecută și zâmbi.

– Stăpânul e acasă. Prințesă, te rog să intri.

Xiao Yao râdea pe dinăuntru — pe vremuri era atât de îmbufnată cu mine, iar acum e toată dulce și amabilă!

Jing lucra la masă, dar când îi auzi pașii familiari, nici nu așteptă să fie anunțată — ieși singur s-o întâmpine. Era surprins și bucuros să o vadă pe Xiao Yao.

Jing Ye rămase pe loc, gândind că stăpânul ei nu părea prea dispus să o primească pe prințesă, așa că îi aminti:

– Stăpâne, te rog să o inviți pe Prințesă înăuntru.

Jing se forță să o poftească calm pe Xiao Yao înăuntru. Când intră, Xiao Yao îi spuse lui Shan Hu:

– Spune-i lui Jing Ye să vă facă ceai și duceți-vă să vă distrați. Nu e nevoie să mă așteptați.

Jing Ye simți că felul în care vorbea Prințesa îi părea straniu de familiar, dar nu-și dădea seama de ce. Văzând însă expresia lui Jing, înțelese că acesta voia să fie lăsați singuri.

– Da, răspunse ea și o conduse pe Shan Hu afară.

Când rămăseră doar ei doi în încăpere, expresia lui Xiao Yao se răci.

– De ce n-ai venit să mă vezi? Dacă nu veneam eu la tine, chiar nu aveai de gând să găsești o cale să mă vezi?

Jing spuse:

– Am venit deja să te văd.

În noaptea trecută se ascunsese în copacii din curtea ei și o privise până când adormise adânc, apoi plecase.

– Mă spionai?

– Nu chiar… nu m-am apropiat. Am văzut doar silueta ta…
Vocea lui Jing deveni tot mai mică, pe măsură ce încerca să explice.

Xiao Yao râse.

– Deci voiai să mă vezi?

Jing dădu din cap. Tocmai pentru că voia să o vadă rămăsese în această reședință.

Xiao Yao spuse:

– I-am spus lui Xing Yue că vreau să te rog să mă înveți să cânt la cithară. Așa că mă vei vedea în fiecare zi.

Jing izbucni într-un zâmbet entuziasmat, iar Xiao Yao chicoti:

– Nu-i așa că sunt deșteaptă?

Jing zâmbi și încuviință din cap.

Xiao Yao îi privi zâmbetul fericit, dar în piept i se strecură un strop de tristețe. Toți tinerii plecau la vânătoare, iar el rămânea singur în urmă — ce expresie avea atunci? Când se îndrepta spre Yi Yang, iar ea îl privea cu repulsie — ce expresie avea atunci?

Xiao Yao îl cuprinse în brațe și își lipi fața de umărul lui.

Gestul ei era atât de blând încât, chiar fără cuvinte, spunea totul. Jing o îmbrățișă la rândul lui, își îngropă capul în părul ei și simți că, dacă timpul s-ar opri în clipa aceea, nu și-ar mai dori nimic.

Cei doi rămaseră îmbrățișați mult timp, atât de mult încât uitară cât timp trecuse.

O tuse ușoară se auzi din afară și o trezi pe Xiao Yao. Ridică capul, dar Jing îi mângâie capul cu tandrețe.

– Nu-ți face griji. Slujnicele sunt Jing Ye și Hu Ya. Chiar dacă ar vedea ceva, nu e niciun motiv de îngrijorare.

Xiao Yao zâmbi și îl împinse ușor spre rogojină.

– Vreau să-ți examinez cu atenție piciorul.

Jing se așeză pe rogojină, iar Xiao Yao îngenunche pe podea și îi cercetă piciorul de la gleznă în sus, până la genunchi, apoi coborî din nou, oprindu-se în locul unde osul fusese rupt. Se gândi, verifică din nou și, în cele din urmă, spuse:

– Pot să-ți vindec piciorul. Nu va fi perfect, dar când vei merge, nimeni nu va putea spune că a fost rănit.

Jing întrebă:

– Te deranjează?

Xiao Yao clătină din cap, se aplecă și îi sărută locul rănit. Trupul lui Jing tresări. Xiao Yao se sperie de propriul gest și, rușinată, îi dădu drumul și se așeză cu capul plecat.

Jing se așeză lângă ea.

– Dacă pe tine nu te deranjează, atunci nu e nevoie.

– D-dar… mă deranjează că pe alții îi deranjează. Pe mine nu prea, doar că nu vreau ca ceilalți să te privească de sus… vreau să fii fericit… vreau să…

Jing îi puse un deget pe buze, oprind-o.

– Am înțeles. Te temi că m-ar putea răni felul în care mă privesc ceilalți, dar nu e așa. Xiao Yao…
Mâna lui îi mângâie fruntea și coborî încet.
– Atâta timp cât tu ești dispusă să mă privești măcar o dată, nu-mi pasă cum mă privesc ceilalți. Asta nu mă poate răni niciodată.

Xiao Yao își mușcă buza, gata să vorbească, când respirația lui Jing deveni grea. Se aplecă brusc înainte, iar Xiao Yao uită ce voia să spună.

Jing îi sărută ușor colțul buzelor. Xiao Yao închise ochii, neîndrăznind să se miște. Jing îi sărută și celălalt colț, iar ea tot nu se mișcă, până când, în cele din urmă, el o sărută blând pe buze.

Buzele lui Jing erau moi și răcoroase, amintindu-i lui Xiao Yao de florile de phoenix într-o dimineață de vară. Când era mică, obișnuia să pună petalele în gură și să sugă seva și mierea florilor; dulceața îi curgea peste buze și îi aluneca pe gât. De data aceasta însă, nu mai erau flori de phoenix — era Jing.

Jing începu să-i ciugulească buzele, limba lui atingându-le iar și iar, până când, cu o tandrețe desăvârșită, i-o strecură în gură. Trupul lui Xiao Yao se înmuie și căzu înapoi, lipsită de putere. Nu înțelegea — el era cel care o săruta, și totuși simțea o dulceață care o copleșea, mai dulce decât mierea florilor de phoenix, dulce de pe buze până în gât, din gât până în inimă, răspândindu-se pretutindeni, până când rămase fără vlagă.

Xiao Yao se prăbuși pe rogojină, iar Jing ridică capul și o privi. Părul îi era răvășit, buzele îi erau roșii și ușor întredeschise, iar genele îi tremurau ca aripile unui fluture speriat.

Jing nu se putu abține. Se aplecă și îi sărută genele, apoi obrajii, iubind culoarea care le păta pielea. Îi sărută părul, adorând felul în care i se încolăcea în degete.

Xiao Yao deschise ochii doar pe jumătate, zâmbind timid.

Jing nu se putu opri și îi sărută zâmbetul, ca și cum ar fi vrut să-l absoarbă în inimă și să-l păstreze acolo pentru totdeauna.

Xiao Yao zâmbi.

– E dulce.

– Hm? Jing nu înțelese.

Xiao Yao se cuibări în brațele lui.

– Sărutul tău e dulce.

Jing înțelese și o sărută din nou, fericit.

– Pentru că tu ești dulce, așa că am luat din dulceața ta.

Xiao Yao își îngropă fața în pieptul lui și mormăi:

– Nerușinatule!

Trupul lui Jing vibra de dorință, dar nu îndrăzni să o atingă mai mult. O ținu doar, lejer, în brațe.

Xiao Yao ridică capul.

– De ce?

– De ce, ce?

– De ce acum? Data trecută, pe plajă, când te-am întrebat… nu ai vrut.

– Nu știu. Poate pentru că ești prea bună. Sau poate pentru că acum sunt prea egoist și mă gândesc doar la mine. Sau poate pentru că tu erai atât de…
Jing o privi și zâmbi, iar Xiao Yao își dădu seama că voia să spună seducătoare.

Xiao Yao îl lovi ușor în piept, dar Jing îi prinse pumnul și i-l duse la buze, sărutându-i mâna cu putere.

Inima lui Xiao Yao începu să bată nebunește. În lucrurile dintre bărbat și femeie, cele două genuri erau atât de diferite. Ea părea îndrăzneață și hotărâtă, dar dincolo de un anumit punct devenea timidă, rușinată, speriată și emoționată. Jing părea calm și rațional, dar dincolo de acel punct devenea pasional și dominator, cu un instinct firesc de a poseda, fără teamă sau ezitare.

Se auzi o bătaie în ușă, iar Jing Ye strigă:

– Stăpâne.

Xiao Yao se ridică în grabă, în timp ce Jing rămase întins pe rogojină, leneș, urmărind-o. Ea îl împinse, iar el se ridică și răspunse:

– Ce este?

Xiao Yao își aranjă acul de păr, dar Jing îl scoase și o ajută să și-l prindă din nou, ordonat.

Jing Ye spuse:

– Slujnica domnișoarei Xing Yue a întrebat dacă Prințesa se află aici. I-am spus că da, așa că a plecat să o aducă pe domnișoara Xing Yue, care ar trebui să sosească în curând.

Xiao Yao se neliniști și se ridică imediat, dar Jing o trase înapoi.

– Mai este timp. Aranjează-te liniștită.

Xiao Yao își aranjă părul, își netezi roba și întrebă:

– Arăt bine?

Jing o privi și încuviință zâmbind.

Xiao Yao se așeză lângă fereastră și respiră adânc de câteva ori, ca să-și liniștească emoțiile. Jing spuse:

– Xing Yue a sosit.

Se auzi o bătaie, Jing Ye deschise ușa, iar Xing Yue intră.

– Jing Gege, îl salută ea, apoi o privi curios pe Xiao Yao.

Xiao Yao încuviință, iar Xing Yue zâmbi.
– Felicitări, felicitări.

Xiao Yao spuse:

– Trebuie să-i mulțumesc lui Jing că a acceptat o elevă atât de nepricepută ca mine.

Xing Yue răspunse:

– Dacă Xiao Yao vrea să învețe cithara, trebuie să-i găsim una. Am strâns patru foarte bune; mai târziu te duc să alegi.

Xiao Yao se grăbi să spună:

– Nu e nevoie, nu e nevoie.

Nu era deloc interesată să învețe cithara. Dacă avea timp, ar fi preferat să învețe otrăvuri — te puteau salva în pericol și-i puteau ucide pe alții. Xiao Yao era o persoană foarte practică.

Xing Yue crezu că Xiao Yao era doar politicoasă.

– Nu fi modestă cu mine. N-am nevoie de atâtea.

Jing o ajută pe Xiao Yao:

– Abia începe, nu e nevoie de o cithară bună. Mâine o duc la prăvălia de instrumente să-și aleagă una pentru începători.

Xing Yue simți că avea sens.

– Bine. Dar îmi pare rău — mâine am treburi și nu pot merge cu voi.

Xiao Yao spuse:

– Ai spus să nu mă tratezi ca pe un musafir. Tu ocupă-te de ale tale, iar eu de ale mele.

Xing Yue zâmbi și spuse:

– Jing Gege, hai să luăm cina împreună în seara asta și să o lăsăm pe Xiao Yao, ca elevă, să te cinstească.

– Sigur,  încuviință Jing.

A doua zi dimineață, Jing veni să o caute pe Xiao Yao ca să meargă să cumpere o cithară.

Nu era prima dată când mergeau la cumpărături împreună, dar era prima dată când o făceau singuri, în plină zi, fără griji. Amândoi se simțeau ciudat din pricina asta. Lui Xiao Yao îi venea să râdă de fericire. Și Jing era fericit, iar bucuria i se citea limpede în ochi.

Jing o duse pe Xiao Yao la un magazin de cithare. Când vânzătorul îl zări pe Jing, îi conduse imediat într-o cameră interioară, aprinse tămâia, aduse ceaiul, aranjă toate citharele pentru începători și îi lăsă să aleagă fără să-i mai deranjeze.

Jing voia ca Xiao Yao să-și aleagă singură instrumentul, dar ea spuse:

– Alege tu orice pentru mine. Nu e ca și cum chiar vreau să învăț cithara.

Jing rămase serios și o ajută să aleagă una bună. El examina cu atenție instrumentele, iar Xiao Yao îl examina pe el. Jing zâmbi și ridică privirea; ochii lui alunecară peste chipul ei și se opriră pe buzele ei. Fața lui Xiao Yao se înroși și își întoarse repede privirea, prefăcându-se interesată de cithara de lângă ea.

Jing nu se putu abține și întinse mâna să-i apuce palma. Xiao Yao privi în jur, neliniștită.

Jing îi cuprinse mâinile în ale lui.

– Voiam doar să-ți spun că mă simt cel mai norocos om din lume.

Xiao Yao zâmbi.

– De ce?

Jing se aplecă și își coborî capul, sărutându-i palmele. Nu se ridică, rămânând într-o poziție de plecăciune în fața ei.

– Pentru felul în care mă privești, pentru felul în care îmi vorbești, pentru tot ce faci pentru mine.

Xiao Yao se rușină, își smulse mâna și spuse, supărată:

– Te privesc la fel ca pe toată lumea, nu-ți vorbesc deloc cu tandrețe, de multe ori mă supăr pe tine. Am făcut multe pentru tine, dar și tu ai făcut multe pentru mine.

Jing zâmbi, îi ciupi jucăuș obrajii și se întoarse să mai examineze o cithară. Pentru că simțea că Xiao Yao îl așezase deja în inima ei, devenise mai degajat lângă ea și nu mai era temător și ezitant, ca și cum ar fi putut să o piardă în orice clipă.

Jing se întoarse spre Xiao Yao.

– Aceasta e bună?

Xiao Yao ciupi ușor corzile.

– Dacă tu crezi că e bună, atunci e bună.

Jing îl chemă pe vânzător.

– O vrem pe aceasta.

Vânzătorul văzu că era cea mai bună și cea mai scumpă dintre ele și se bucură nespus.

– Desigur, o împachetez imediat.

Xiao Yao întrebă în șoaptă:

– E magazinul familiei tale?

– Nu.

– Ha! Deci nu-ți faci și afaceri cu astea?

Jing râse.

– Am senzația că e ca și cum ți-aș cumpăra un cadou.

Xiao Yao zâmbi.

Jing îi dădu cithara împachetată lui Hu Ya și îi spuse lui Xiao Yao:

– Hai să mergem pe jos până acasă!

Xiao Yao încuviință.

– Bine.

Jing ocoli drumul scurt și o conduse pe Xiao Yao pe cel lung — nu pentru că ar fi vrut să cumpere ceva, ci pentru că voia să meargă alături de ea cât mai mult, în plină lumină a zilei.

Când trecură pe lângă un chioșc stradal, Jing cumpără gâturi de rață și labe de pui, pe care vânzătorul i le împachetă.

Le ținu în mână și se întoarse spre Xiao Yao, care abia se abținea să nu mănânce pe loc.

– Mănâncă-le acasă.

Xiao Yao spuse:

– Vreau să le mănânc pe cele făcute de tine.

Gătitul lui Lao Mu era extraordinar, dar nici Xiao Yao, nici Xan Tian Er nu îl învățaseră vreodată; doar Shi Qi îl stăpânise pe deplin.

Jing zâmbi.

– Sigur, ți le gătesc mai târziu.

– Cum? Și cum îi explicăm lui Xing Yue?

– Nu-ți face griji. Tu doar pregătește-te să mănânci.

Cei doi se întoarseră la reședința lui Xiao Zhu Rong, iar Jing o conduse pe Xiao Yao până la curtea ei. Xiao Yao îl privi plecând, iar expresia ei era plină de dor, ca a unei pisici pe cale să fie abandonată. Jing se simți vinovat, dar și fericit.

– Odihnește-te. Mâine îți gătesc ceva bun.

Xiao Yao încuviință și intră în cameră.

Jing pleca în fiecare dimineață la treburi, iar Xiao Yao își exersa tirul cu arcul.

După prânz, Xiao Yao dormea puțin, iar când se trezea, Jing o aștepta deja în Reședința Veșnic Verde.

Jing o învăța cu seriozitate cithara, iar Xiao Yao, temându-se că Xing Yue și Feng Long ar putea veni să-i verifice progresul, învăța și ea conștiincios. Dar, pe măsură ce exersa, devenea nerăbdătoare.

– Cât timp trebuie să învăț până pot cânta o melodie cât de cât?

Jing răspunse:

– Depinde ce înseamnă, pentru tine, „o melodie cât de cât”.

Xiao Yao explică:

– Una care să-l facă pe ascultător să se simtă bine. Cântă-mi tu ceva!

Jing nu mai cântase de douăzeci de ani. Odată se așezase la vechea lui cithară și încercase să cânte, dar își dăduse repede seama că degetele nu mai erau suple. Notele sunau fals, amintindu-i de ce i se întâmplase trupului său. De fiecare dată când fratele lui îl torturase, cuvintele jignitoare îi răsunaseră în urechi, iar el răsturnase cithara. Nu voia să-și amintească acele vorbe, nici durerea. Crezuse că nu va mai atinge niciodată un instrument în viața lui.

Dar acum, Xiao Yao voia să cânte pentru ea.

Jing nu putea să-i refuze nimic. Se liniști și își adună toate gândurile în jurul muzicii. Degetele îi odihniră pe corzi, dar nu știa ce să cânte. În chinurile repetate, inima lui își pierduse demult capacitatea de a se bucura de muzică.

Xiao Yao zâmbi timid.

– Cântă doar melodia pe care ți-am cântat-o în seara aceea. Ți-o mai amintești?

Cum ar fi putut să o uite vreodată?

Pe măsură ce amintirea vocii lui Xiao Yao îi răsuna în minte, inima lui Jing se liniști treptat. Ciupi corzile și începu să cânte. Unele note nu erau perfecte, dar în mintea lui, Xiao Yao dansa, iar cithara nu făcea decât să-i acompanieze cântecul. Ea dansa sub lumina lunii, iar el cânta pentru ea — împreună pentru totdeauna, fără să ne despărțim.

După ce termină o dată, Jing începu din nou. De data aceasta nu mai cânta pentru vocea ei, ci pentru a-i spune aceleași cuvinte — împreună pentru totdeauna, fără să ne despărțim.

Xiao Yao înțelese ce voia să spună. Se apropie și îl cuprinse strâns pe la mijloc. Cântecul se opri, iar Xiao Yao murmură:

– Îmi place să te ascult.

Jing continuă să cânte pentru ea. Nu mai era nicio durere în inima lui, nici cuvinte jignitoare în urechi. Inima lui era din nou liniștită și fericită datorită muzicii — și chiar mai fericită decât înainte, pentru că acum exista cineva care se bucura de muzica lui alături de el.

Jing Ye și Hu Ya auziră cithara și ieșiră amândouă din camerele lor, privindu-se una pe alta, șocate. Tânărul lor stăpân cânta din nou la cithară! Și nu doar cânta — melodia era senină și plină de mulțumire!

Jing Ye se așeză pe pământ și își acoperi gura cu mâinile, lacrimile curgându-i pe obraji.

Toți acești ani, deși stăpânul se întorsese la Qing Qiu, nu mai fusese niciodată faimosul Tânăr Stăpân Tu Shan Jing din Qing Qiu.

Jing Ye crezuse că Fang Feng Yi Yang îi va vindeca suferința, dar se înșelase. În zilele cu zăpadă, dacă Jing stătea mult timp în picioare, picioarele îl dureau îngrozitor — ea observase asta, dar Fang Feng Yi Yang nu simțise nimic și continua să cânte.

Fang Feng Yi Yang adora banchetele și petrecerile; era mereu sufletul lor, cânta la cithară și trăgea cu arcul, era în centrul atenției. Iar tânărul stăpân stătea tăcut într-un colț.

Jing Ye scosese cithara preferată a stăpânului, iar când o văzuse, el nu se putuse abține să nu încerce să cânte. După câteva note însă, răsturnase instrumentul și se ghemuise de durere. Fang Feng Yi Yang nu doar că nu îl consolase, ci îl privise cu dispreț.

La banchete, oamenii îl rugau pe tânărul stăpân să cânte, dar el refuza politicos. Ceilalți nu înțelegeau și insistau, iar Fang Feng Yi Yang nu doar că nu îl ajuta să refuze — stătea deoparte și privea, cu un rânjet în ochi.

Mai târziu, când tânărul stăpân vru să rupă logodna și vorbi cu Fang Feng Yi Yang, Jing Ye nu știa ce discutaseră, dar ea se schimbase și devenise atentă și blândă. Jing Ye știa însă deja că era doar o prefăcătorie.

Jing locui în reședința lui Xiao Zhu Rong timp de jumătate de an, din toamnă până în iarnă. Xiao Yao îl putea vedea în fiecare zi. El o învăța conștiincios cithara, dar ea chiar nu avea niciun interes să învețe. În fiecare zi se enerva în timpul lecțiilor și îi spunea lui Jing:

– Dacă vreau să ascult cithara, te pot ruga pe tine să cânți pentru mine. De ce să mă chinui să învăț singură?

Lecțiile lor se transformară treptat în Jing cântând pentru ea, în timp ce Xiao Yao ronțăia gâturile de rață gătite de el și bea vinul de prune pe care îl pregătea pentru ea. Uneori stătea sub plapumă citind cărți de medicină, alteori discuta cu Jing despre tot felul de lucruri mărunte.

De fiecare dată când Feng Long o întâlnea pe Xiao Yao, o întreba cum merge cithara, iar ea doar chicotea.

Xiao Yao hotărî să ia o scurtătură și îl puse pe Jing să o învețe cea mai simplă melodie pe care o știa. Nu avea nevoie de tehnică, doar de ritm, și se forță să reproducă întreaga piesă.

Când termină de cântat, Xiao Yao strigă încântată:

– Și eu pot cânta acum!

Exersă câteva zile, până simți că se descurcă destul de bine. Când Feng Long se întoarse, le anunță pe el și pe Xing Yue:

– O să vă cânt o melodie!

Feng Long și Xing Yue se așezară emoționați, cu o solemnitate exagerată, de parcă mai lipsea doar să se spele și să-și schimbe hainele înainte de marele moment.

Xiao Yao începu să cânte. Expresia lui Xing Yue se schimbă; îl privi pe Jing, dar el stătea calm. Priceperea lui Feng Long la cithară nu era la nivelul lui Xing Yue, dar fiind fiu al unui mare clan, învățase cele patru arte și avea gustul format — chiar și el o privea pe Xiao Yao, uluit.

Xiao Yao termină de cântat și îi privi pe Feng Long și Xing Yue cu așteptare.

Xing Yue nu voia să-i rănească sentimentele, așa că aplaudă exagerat de entuziast, spunând pe un ton blând:

– Mai e încă mult loc de îmbunătățire, așa că muncește în continuare.

Feng Long nu știa ce să spună. Xiao Yao îl fulgeră cu privirea.

– Suntem prieteni sau nu? Dacă suntem prieteni, atunci spune-mi adevărul!

Feng Long spuse, stânjenit:

– Cred că talentul tău e în altă parte. Pe viitor, dacă cineva îți cere să cânți la cithară, mai bine refuzi. Nu te simți prost — uită-te la mine și la Jing, fiecare e bun la altceva.

Xing Yue nu se mai putu abține și adăugă:

– Xiao Yao, ai irosit un profesor extraordinar. Pe viitor, dacă vei cânta la cithară, să nu spui niciodată că te-a învățat Tânărul Stăpân din Qing Qiu.

Xiao Yao dădu din cap.

– Sunt foarte deșteaptă.

Jing explică:

– Nu e vina ei. Nu am învățat-o cum trebuie.

Xing Yue izbucni în râs.

– Profesorul e prea indulgent, eleva e prea nerușinată — nu-i de mirare că n-a învățat nimic!

Xiao Yao sări spre ea și îi ciupi buzele.

– Pe cine faci tu nerușinată?!

Xing Yue se feri și o tachină:

– Cine se enervează, aceea e nerușinată!

Xiao Yao se opri și se întrebă dacă ar trebui, într-adevăr, să se enerveze. Feng Long și Jing izbucniră în râs, iar Xiao Yao hotărî să nu se mai gândească prea mult și să se ocupe mai întâi de Xing Yue. Xing Yue o luă la fugă și se ascunse în spatele fratelui ei. În hohotele de râs, cei patru se distrară de minune.

La sfârșitul iernii, Jing trebuia să se întoarcă la Qing Qiu pentru a întâmpina primăvara alături de familia sa și pentru a-i ura bunicii sale „la mulți ani”. Amânase plecarea cât putuse, până când nu mai fusese posibil.

De la Zhi Yi la Qing Qiu, cu un car de nori drumul dura doar o oră. Cu o montură înaripată era și mai rapid — doar o jumătate de oră. Însă în ziua plecării lui Jing ninsoarea era abundentă, iar carul de nori nu putea fi folosit. Jing fu nevoit să ia sania trasă de bestii de zăpadă, care avea să ajungă abia după câteva ore bune.

Xiao Yao îi aminti să fie atent și îi dădu lui Jing Ye medicamente, spunându-i ca, pe drum, dacă piciorul lui Jing îl va durea, să aplice acel unguent. Pe viitor, de fiecare dată când ieșea pe vreme cu zăpadă, trebuia să-l folosească dinainte. Când vor ajunge acasă, dacă piciorul îl va durea, urma să-l țină într-o baie medicinală cu ierburile deja pregătite și puse în bagaj.

Jing Ye notă totul cu grijă și împachetă toate lucrurile.

Când sania porni, Jing Ye se întoarse să-i privească pe Xiao Yao, Feng Long și Xing Yue, care stăteau la intrarea principală. Pe măsură ce distanța creștea, Xing Yue și Feng Long intrară înăuntru, însă Xiao Yao mergea încet, întorcându-se din când în când să privească înapoi.

Jing Ye îi spuse lui Hu Ya, pe un ton care nu era deloc șoptit:

– Dacă Prințesa ar putea deveni Doamna noastră, ar fi minunat.

Hu Ya aruncă o privire spre Jing și o mustră pe Jing Ye:

– Nu spune prostii. Stăpânul este deja logodit. Prințesa e doar foarte recunoscătoare pentru faptul că Stăpânul a învățat-o în ultimele luni.

Jing Ye pufni.

– Ce-i aia o logodnă? Nu e căsătorie, nimic nu e bătut în cuie! N-ai auzit de „logodnă ruptă” în lumea asta?

Jing stătea liniștit, ca și cum n-ar fi auzit nimic. Privea pe fereastra de cristal, unde lumea întreagă era acoperită de zăpadă, într-un alb desăvârșit.