Dorința eternă a inimii- Capitolul 27 – Partea a 2-a

Partea a 2-a

După o vreme, Împăratul își întoarse privirea spre Cang Lin.
– Dacă tu ai fi Împăratul Xuan Yuan… cum ai trata familiile și clanurile din Câmpiile Centrale?

Cang Lin simți cum i se aprinde sângele deopotrivă de emoție și teamă; glasul îi tremură.
– Fiul tău… nu ar îndrăzni…

– Răspunde.

Cang Lin își adună cuvintele în grabă.
– Regatul Xuan Yuan a cucerit Câmpiile Centrale cu sprijinul clanurilor și familiilor sale. Numai acestea sunt cu adevărat loiale tronului. Sunt puternice și credincioase, iar eu, ca împărat, le-aș favoriza. Cât despre familiile din Câmpiile Centrale, ceea ce faci acum este cea mai bună cale: să le folosești, dar nu în poziții-cheie; să le supraveghezi, dar fără exces. Armatele sunt deja răspândite peste tot, iar armata Sheng Nong a fost destrămată și absorbită în trupele Xuan Yuan. Dacă tinerii din Câmpiile Centrale vor să urce în rânduri, trebuie să treacă prin filtre suplimentare. Pentru a păstra puterea și pacea, Împăratul trebuie să se sprijine pe bătrânii Xuan Yuan, ținând în același timp sabia într-o mână și vinul în cealaltă atunci când tratează cu Câmpiile Centrale.

Împăratul nu spuse nimic, chipul îi rămase nemișcat, doar încuviință ușor.

Cang Lin simți cum bucuria îi urcă în piept, dar se stăpâni și se înclină adânc.

– Ridicați-vă.

Tensiunea se mai risipi și toți reveniră la locurile lor; Cang Lin aruncă o privire spre Zhuan Xu — nicio urmă de neliniște, nicio umbră de teamă — și, luând o hotărâre, schimbă un semn tăcut cu unul dintre oficiali.

Acesta se ridică.
– Majestate, tentativa de asasinat nu are încă o concluzie, dar tatuajul rămâne singurul indiciu. Poate Prințul Zhuan Xu ne-ar putea ajuta în analiză.

– Bine. Spune-i tot ce se știe.

Oficialul, stăpân peste puterile pământului, făcu ca din sol să se ridice două siluete omenești, vii ca niște umbre întărite, fiecare purtând pe pieptul stâng un tatuaj complicat.

Arătă spre ele.
– Cerneala este făcută din seva arborelui Ruo Mu, iar medicii au stabilit că tatuajul datează de cel puțin treizeci de ani. În întreaga lume, se știe că Ruo Mu este arborele sacru al tribului Ruo Sui. Fără încuviințarea conducătorului tribului, nimeni nu poate ajunge la el. Atunci… cum ar fi putut cineva să-i taie ramurile? Alteța Voastră poate da o explicație?

Zhuan Xu răspunse calm.
– Nu știu. În ultimele decenii nu mi-a fost raportat niciun astfel de incident.

Oficialul se întoarse către Împărat.
– Dacă pot să îndrăznesc… cel mai probabil suspect este Prințul Zhuan Xu. Pentru siguranța Majestății Voastre, cerem ca el să fie închis până la aflarea adevărului.

Un râs scurt, tăios, izbucni. Era Xiao Yao.

– Dacă nu aflați adevărul… va rămâne închis pentru totdeauna, ca al Optulea Unchi al meu? Sau va fi ucis, ca al Șaselea?

Oficialul, bătrân al curții, izbucni.
– Discutăm chestiuni de stat! Prințesa Gao Xing să fie respectuoasă și să nu întrerupă!

Răspunsul ei fu rece ca lama.
– Chiar așa? Atunci spune-mi… când Xuan Yuan era încolțit de Qi Yo la poalele cetății, unde era această autoritate a voastră? De ce nu i-ați spus asta mamei mele când ați implorat-o să conducă armata? Aduceți-mi mama înapoi… și voi tăcea.

Bătrânul rămase fără grai, cu chipul roșu de furie și neputință, iar în cele din urmă căzu în genunchi.
– Majestate, vă rog să înțelegeți!

Împăratul rosti rece.
– Ești pe jumătate în mormânt… de ce te aprinzi din cauza unei fete?

– Am greșit.

Cang Lin interveni, privind-o pe Xiao Yao.
– Al șaselea și al optulea frate au avut intenții ucigașe. Pedeapsa a fost dreaptă. Crede Prințesa că a fost nedreaptă? Îi plângi pe ei… sau pe Zhuan Xu?

Xiao Yao simți că mersese prea departe și îi aruncă lui Zhuan Xu o privire scurtă, dar el vorbi înaintea ei.
– Unchiule… încerci să stabilești vinovăția mea sau greșeala lui Xiao Yao?

Cang Lin se opri și se întoarse către Împărat.
– Siguranța Majestății Voastre înseamnă siguranța întregului regat. Vă rog să tratați acest caz cu toată seriozitatea.

Împăratul coborî privirea și tăcu, iar toți așteptau cu respirația tăiată.

Atunci Xiao Yao vorbi.
– Bunicule… am și eu ceva de spus.

Cang Lin deschise gura, dar o singură privire a Împăratului îl reduse la tăcere.

– Spune.

Xiao Yao îi privi pe toți, apoi întrebă liniștită.
– Spuneți-mi… credeți că Zhuan Xu este un om inteligent sau un prost?

Tăcere. Apoi unul dintre oficiali răspunse.
– Este, desigur, un om inteligent.

Xiao Yao zâmbi rece.
– Toată lumea știe legătura lui cu tribul Ruo Sui. A folosi cerneala Ruo Mu e ca și cum ai scrie „Zhuan Xu” pe pieptul asasinului. Voi, oficiali de rang înalt… aveți oameni care fac lucruri murdare pentru voi. V-ați grava propriul nume pe trupurile lor?

Furia izbucni.
– Destul cu absurditățile!

Ea ridică ușor bărbia.
– Ce au crezut cei care l-au înscenat? Că este un idiot? Că ar lăsa o urmă atât de evidentă? Unchiule… ai grava numele tău pe oamenii tăi?

Ochii ei se fixară pe Cang Lin.
– Nu te cred capabil de o asemenea prostie. Și atunci… crezi că Zhuan Xu, care este mai inteligent decât tine, ar face-o?

Cang Lin se ridică, izbucnind de furie.
– Gao Xing Jiu Yao, tu…

Xiao Yao zâmbi ușor, dar în privirea ei licărea o ascuțime rece.
– Dar cel care a înscenat totul este la fel de inteligent! Știe că, atâta timp cât suspiciunea Împăratului este trezită, este suficient. Tatuajul nu este decât un indiciu și, fără îndoială, există și alte dovezi care sugerează dorința de a râvni tronul. Dar câți prinți sunt cu adevărat curați în această privință? Dacă bunicul ar cerceta acum pe oricare dintre unchii mei, ar găsi fără îndoială nenumărate semne că își doresc tronul. Dar asta înseamnă că vor să se răzvrătească? Desigur că nu! Înseamnă doar că, într-o zi, își doresc acel loc.

Privirea ei se ridică spre Împărat.
– Ca fii și nepoți ai Împăratului Xuan Yuan… este greșit să dorim tronul într-o zi?

Cang Lin deschise gura.
– Asta e adevărat, dar a ucide…

Împăratul îl opri, fără a ridica glasul.
– Toți… plecați.

Cang Lin încercă să mai spună ceva.
– Tată…

Privirea Împăratului îl tăie ca o sabie, iar Cang Lin coborî imediat capul.
– Da.

Ieși împreună cu ceilalți trei oficiali și se făcu liniște.

Împăratul își întoarse ochii spre Zhuan Xu.
– Chiar vrei să mă ucizi?

Zhuan Xu căzu în genunchi și răspunse.
– Nu eu.

Vocea Împăratului deveni rece.
– Pe Muntele Sheng Nong… doar renovezi palatul?

Transpirația îi umezi spatele, dar răspunsul veni fără ezitare.
– Nepotul tău nu a uitat învățăturile primite și nu face decât ceea ce îi este îngăduit.

Împăratul îl privi îndelung dar Zhuan Xu nu se mișcă.

Timpul păru că se oprește, apoi, într-un târziu răspunse.
– Te cred. De data aceasta nu tu ești în spatele atentatului. Poți pleca.

Zhuan Xu se plecă de trei ori, apoi se ridică.

Xiao Yao se înclină și ea, dar de data aceasta vocea îi era caldă.
– Mulțumesc, bunicule.

Zâmbetul ei era mai dulce, mai sincer și Împăratul zâmbi ușor.
– Tu… dacă ai fi fost băiat, câte necazuri ai fi adus lumii!

Xiao Yao râse.
– Și ce dacă? Dacă aș vrea puterea, tot tronul tatălui meu l-aș viza.

Împăratul o privi cu interes.
– Manualul de plante Sheng Nong este la tine, nu-i așa? Cum stai cu medicina?

Ea înțelese imediat și răspunse fără ocol.
– Nu sunt la fel de pricepută în vindecare pe cât sunt în otrăvuri. Dar dacă bunicul vrea, voi face tot ce pot.

Împăratul oftă ușor, zâmbind.
– Îți trebuie curaj să te lași pe mâna ta… voi mai chibzui.

Xiao Yao îi făcu o strâmbătură jucăușă.

– Puteți pleca.

Cei doi ieșiră.

Zhuan Xu grăbi pasul și, în șoaptă, spuse.
– Fii atentă.

Xiao Yao înțelese. Nu conta dacă Împăratul îi lăsa să plece.

Cang Lin nu avea de gând să-l lase pe Zhuan Xu să părăsească viu Provincia Zhe.

Urcară în carul de nori.

– Cât de repede poți. Ieșim imediat din Provincia Zhe și ne întâlnim cu Xiao Xiao.

Caii înaripați se ridicară.

Și atunci…ploaie de săgeți.

Ju Yi, puternic ca o stâncă, rămase nevătămat, dar doi dintre cai fură loviți și nechezară de durere, smucind întregul car până aproape de răsturnare.

– Părăsiți carul!

Zhuan Xu o prinse pe Xiao Yao și sări cu ea pe un cal nevătămat, în timp ce Ju Yi îl luă pe celălalt; legăturile fură tăiate, dar zeci de asasini îi înconjuraseră deja.

Xiao Yao încercă să se desprindă.

– Nu te mișca! izbucni Zhuan Xu.

– Vom fi în siguranță după ce ieșim din provincie!

În mâna ei apăru un arc argintiu.
– Tu aperi. Eu atac.

El rămase o clipă uimit dar săgeata deja zburase și un asasin căzu.

Zhuan Xu nu știa că îndemânarea ei ajunsese atât de departe; surprinderea și bucuria îl loviră deodată, iar el se aplecă și îi sărută fruntea.

– Pot trage doar trei săgeți.

– Sunt de ajuns.

Asasinii formaseră un labirint spiritual, dar odată cu Xiao Yao alături, Zhuan Xu nu mai trebuia să se limiteze la apărare; privirea lui pătrunse structura capcanei.
– Al treilea din stânga.

Săgeata plecase deja. Asasinul se feri de lovitura fatală… dar arma se curba în aer, lovind dintr-un unghi imposibil; rana nu era mortală, dar trupul i se prăbuși dintr-odată.

Otravă. Labirintul se destrămă și asasinii se năpustiră asupra lor.

Xiao Yao privi în jur — prea mulți, prea aproape, prea departe de salvare; puterile ei erau slabe, ale lui Zhuan Xu insuficiente, iar Ju Yi, oricât de puternic, nu putea ține piept tuturor.

Și totuși…niciunul nu părea cuprins de panică.

– Atâta zgomot… și garda nu reacționează, murmură Zhuan Xu.

Un zâmbet periculos îi înflori pe buze lui Xiao Yao.
– Am o idee. Dar trebuie să mă ajuți.

El zâmbi.
– M-am gândit la același lucru.

Xiao Yao trase coarda. Ținta nu era înainte, ci înapoi, spre reședința Împăratului.

Zhuan Xu își trecu mâna peste săgeată, încărcând-o cu energie și săgeata zbură.

Și, ajunsă deasupra reședinței, se risipi în mii de săgeți, căzând ca o ploaie de oțel; nimeni nu fu rănit, dar bubuitul cutremură cerul.

– Asasinat!

Strigătul răsună și garda Împăratului se revărsă ca un torent.

Comandantul cetății, cumpărat de Cang Lin, nu mai putu ignora pericolul; pentru a-și salva viața și rangul, își trimise toate trupele  și într-o clipă, câmpul fu înconjurat.

Zhuan Xu arătă spre asasini.
– Par suspecți. Verificați-i.

Și astfel, sub ochii lor, ieși din provincie. La porțile cetății, Xiao Xiao și ceilalți îi întâmpinară, ușurați ca după o întoarcere din moarte.

Zhuan Xu schimbă calul în pasăre înaripată.
– Xiao Yao… mulțumesc.

Ea ridică privirea și-i răspunse.
– Acum mai sunt povara ta?

El o strânse în brațe.
– Nu. Am spus asta doar ca să te opresc… de fapt, uneori aș vrea să fii povara mea, ca să te pot purta în spate.

Xiao Yao zâmbi șiret.
– Să mă porți în spate? Bine… dar mai târziu.

Zhuan Xu râse.
– Bine. Mai târziu.

După o clipă, ea întrebă.
– Câtă încredere aveai că vei ieși viu din Provincia Zhe?

– Treizeci la sută. După scrisoarea Maestrului… șaizeci. A meritat.

– Ce ți-a spus tatăl meu?

Zhuan Xu privi înainte.
– Adevărul despre moartea unchiului nostru cel mare. Nu a fost ucis de Qi Yo… bunicul l-a trimis la moarte, suspectându-l.

Xiao Yao încremeni.

– Era fiul pe care îl iubea cel mai mult… și, dintr-o singură suspiciune, l-a pierdut. Maestrul mi-a spus că aceasta este cea mai mare greșeală a lui și m-a avertizat să nu acționez pripit.

Xiao Yao șopti.
– Atunci… te-a chemat să te asculte.

Zhuan Xu încuviință.

– Dar mai rămâne ultima întrebare.

O armată proprie…sau trădare și acela era adevăratul pericol.

Zhuan Xu rosti grav.
– Asta mă îngrijorează cu adevărat. Restul sunt doar jocuri de oameni mici.

Ajunseră pe Vârful Zhi Jin unde Zhuan Xu coborî și îngenunche.
– Urcă.

Xiao Yao clipi.
– Chiar vrei să mă porți?

– Ți-am promis.

Se întoarse spre ea și-i spuse.
– Te voi purta.

Ea râse ușor.
– Bine… dar trebuie să ne grăbim. Toți te așteaptă.

El o privi peste umăr.
– Ce? Nu mă lași? Cine era cea care, atunci când era mică, nu voia să meargă și mă punea mereu să o duc în spate?

Xiao Yao aruncă o privire spre Xiao Xiao și apoi răspunse.
– Nu ți-e teamă că vor râde de tine?

Zhuan Xu răspunse fără ezitare.
– Cine ar îndrăzni să râdă de mine? Cuvântul meu este lege pe Vârful Zhi Jin, așa că urcă!

Xiao Yao zâmbi ușor și răspunse.
– Bine, dacă tu nu te temi, de ce m-aș teme eu?

Și își trase mânecile înapoi și se urcă pe spatele lui Zhuan Xu, iar acesta o purtă în spate și urcă încet treptele spre Palatul Zhi Jin. Privind spre palat, arborii phoenix plantați în fața lui păreau și mai vii, iar peste câțiva ani aveau să înflorească în roșu aprins și să acopere cerul cu splendoarea lor, iar Xiao Yao oftă și spuse.
– Arborii phoenix au crescut.

Zhuan Xu răspunse.
– Au crescut.

Xiao Yao îl strânse mai tare de gât și spuse.
– Gege!

Zhuan Xu răspunse.
– Da?

Xiao Yao spuse.
– Trebuie să rămânem în viață.

Zhuan Xu răspunse.
– Vom rămâne.

Zhuan Xu o purtă pe Xiao Yao până când intră în Palatul Zhi Jin, apoi o lăsă jos și îi spuse.
– Trebuie să ies în seara asta, vrei să vii cu mine?

Xiao Yao răspunse.
– Desigur!

Zhuan Xu adăugă.
– Jing va fi acolo.

Xiao Yao zâmbi și spuse.
– Nu mai am nicio relație cu el și îl văd doar ca pe prietenul tău, de ce l-aș evita?

Zhuan Xu răspunse.
– Așa e bine.

În întunericul nopții, Zhuan Xu o duse în secret pe Xiao Yao la râul Dan de pe Muntele Sheng Nong, iar când ajunseră la locul de întâlnire, Xiao Xiao dispăru în pădure. Zhuan Xu aruncă o piatră prețioasă în râu și în scurt timp o broască țestoasă uriașă ieși la suprafață și își deschise gura, iar Zhuan Xu o trase pe Xiao Yao după el și săriră în gura ei. Broasca își închise gura și se scufundă în apă, iar Zhuan Xu o conduse pe Xiao Yao în adâncuri și ea își dădu seama că nu era o broască adevărată, ci o navă în formă de broască țestoasă sigilată astfel încât să poată călători sub apă.

Trecând prin gâtul țestoasei și ajungând în interior, locul deveni asemenea unei camere dintr-o casă, cu mese, rogojini și scaune aranjate, iar Jing și Feng Long stăteau acolo și beau ceai.

Xiao Yao știa că Jing va fi acolo și era pregătită și se purtă normal, zâmbind către amândoi. Într-adevăr îl vedea acum pe Jing doar ca pe prietenul lui Zhuan Xu, însă Jing nu știa că Xiao Yao va fi acolo și expresia i se schimbă. Faptul că Xiao Yao era atât de deschisă și naturală cu el, ca și cum totul ar fi rămas în trecut, îl făcu să se simtă și mai părăsit.

Xiao Yao zâmbi fără să reacționeze, iar ceilalți doi se comportară ca și cum nu ar fi văzut nimic.

Feng Long zâmbi către Xiao Yao și spuse.
– Am auzit de la Xing Yue că sora ta mai mică nu avea o părere prea bună despre navele clanului nostru Chi Sui, cum ți se pare aceasta?

Xiao Yao dădu din cap și răspunse.
– Foarte bună, iar discutarea lucrurilor aici este discretă și sigură, nimeni nu poate asculta.

Feng Long ridică paharul către Zhuan Xu și spuse.
– Îmi cer scuze mai întâi, știind că te duceai singur în luptă astăzi și nu am putut face nimic să te ajut.

Zhuan Xu răspunse.
– Unele lucruri trebuie să le duc singur, iar acum situația este neclară și toți mă evită pe cât posibil, iar faptul că tu și Jing ați vrut să mă vedeți astăzi este cu adevărat o prietenie care poate rezista vremurilor grele.

Feng Long se uită la Jing și spuse.
– Am discutat cu Jing că situația ta actuală este sumbră, dar nu este ca și cum nu ai avea nicio șansă de succes. Două dintre cele Patru Mari Clanuri, Xi Ling și Gui Fang, te susțin deja, clanul Tu Shan este de partea ta, iar când voi deveni conducătorul clanului Chi Sui, pot garanta că și clanul Chi Sui te va susține. Cu cele Patru Mari Clanuri și familia Tan, care este capul celor Șase Mari Familii, atunci puternicii din Câmpiile Centrale te vor alege aproape toți, iar chestiunea critică este cum vei folosi acest moment periculos și cum pot eu să devin cât mai repede conducătorul clanului.

Din cuvintele lui Feng Long, Zhuan Xu înțelese un lucru important, anume că Jing alesese să-l sprijine în calitate de conducător al clanului Tu Shan, iar el fu deopotrivă bucuros și uimit, deoarece crezuse că Jing va rămâne neutru după despărțirea de Xiao Yao. Însă Jing continuase să-l susțină în taină și acum, în mod deschis, ca lider al clanului, deci era limpede că Feng Long depusese mult efort pentru a-l convinge, astfel că Zhuan Xu simți că această susținere era precum o ploaie binevenită după o secetă îndelungată și se ridică și se înclină în fața lor spunând.
– Fiecare pentru sine, dar față de voi… nu voi uita niciodată această datorie de recunoștință, vă mulțumesc!

Jing se ridică și îi întoarse plecăciunea, spunând.
– Alteța Voastră nu trebuie să fie atât de formal, lumea este menită să fie condusă de cei puternici, iar alegerea noastră, a mea și a lui Feng Long, se datorează faptului că sunteți vrednic de ea, așa că ar trebui să vă mulțumiți vouă înșivă.

Feng Long pufni și spuse.
– Zhuan Xu, lumea nu are mulți oameni ca tine, care să poată vedea întreaga lume ca pe o singură familie! Eu nu am văzut niciun conducător ca tine! Toată lumea își apără propria familie, propriul clan, propriul trib. Cele Patru Mari Clanuri par atât de detașate și deasupra tuturor, dar de fapt își păzesc cu grijă propriile teritorii și influența, iar bătrânii din Xuan Yuan sunt ca niște țărani săraci care, după ce au avut în sfârșit o recoltă bună, o păzesc cu neliniște de teamă că le-o va fura cineva.

Xiao Yao râse ușor și spuse.
– Ai reușit să insulți și să ironizezi fiecare grup puternic din lume.

Feng Long strâmbă din buze și răspunse.
– Exact! Este atât de dureros pentru mine să trebuiască să joc teatru alături de acei bătrâni, dar din fericire există un ciudat ca Zhuan Xu. Altfel probabil aș fi murit deja de frustrare, iar în cele din urmă poate chiar m-aș fi răzvrătit, dar nu mai trăim într-o epocă a eroilor și a marilor bătălii și orice revoltă s-ar termina doar prin eșec!

Zhuan Xu bătu ușor în masă pentru a readuce discuția la subiect, iar Feng Long continuă spunând.
– Astăzi am vrut să te vedem pentru a-ți spune că eu și Jing te susținem fără rezerve și, de asemenea, pentru a te face să înțelegi că trebuie să iei decizii clare acum. Nu toată lumea te va sprijini devreme doar pe baza potențialului și toți vor aștepta până vei face o mișcare decisivă înainte de a te susține, înțelegi?

Zhuan Xu răspunse.
– Bunicul meu m-a întrebat ce am făcut pe Muntele Sheng Nong în afară de a renova palate.

Fața lui Feng Long se schimbă imediat și întrebă.
– Știe ceva?

Zhuan Xu clătină din cap și spuse.
– Tocmai pentru că nu știu ce știe sunt atât de neliniștit. Bunicul ar putea doar să mă testeze sau poate chiar a aflat ceva, dar astăzi este foarte sigur să vorbim, așa că spune-i totul lui Jing!

Feng Long se întoarse către Jing și spuse.
– Zhuan Xu a strâns o armată privată de douăzeci de mii de oameni ascunsă în Munții Sheng Nong.

Jing nu păru deloc surprins și doar încuviință din cap, iar Feng Long clătină din cap gândindu-se că acest om era cu adevărat complet lipsit de emoție chiar și dacă lumea s-ar prăbuși.

Feng Long continuă către Zhuan Xu.
– Indiferent dacă Majestatea Sa doar te testează sau chiar știe ceva, trebuie să decizi ce vei face. Așa cum am spus, faptul că se află acum în Provincia Zhe pare rău pentru tine, dar poate fi și un avantaj, totul depinde de cum gestionezi situația.

Zhuan Xu încuviință și spuse.
– Înțeleg.

Zhuan Xu se ridică apoi și își luă rămas bun spunându-le.
– Trebuie să ne întoarcem acum.

Feng Long aruncă o privire spre Xiao Yao, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar se opri, iar servitorii îi conduseră afară. Broasca țestoasă își deschise gura și ei săriră pe mal, după care își închise gura și dispăru în apă.

Xiao Xiao apăru și spuse.
– Nimeni nu i-a urmărit pe mal.

Zhuan Xu încuviință și spuse.
– Înapoi la Palatul Zhi Jin.

Zhuan Xu o lăsă pe Xiao Yao la reședința ei și se întoarse să plece, dar se opri și o întrebă.
– Cum te simți după ce l-ai văzut pe Jing?

Xiao Yao răspunse.
– Ai atât de multe lucruri importante de rezolvat, de ce te preocupi de lucruri mărunte ca ale mele?

Zhuan Xu întrebă.
– Inima ta cu adevărat la fel ca expresia ta, totul s-a terminat și a rămas în trecut?

Xiao Yao tăcu o clipă și apoi spuse încet.
– Nu, când îl văd atât de devastat, de fapt mă face puțin fericită, iar dacă ar fi ca mine, zâmbind și nepăsător, atunci m-ar durea și mai tare.

Xiao Yao oftă și continuă.
– Știu că totul s-a terminat și vreau să-l uit cât mai repede și pot spune că nu mai suntem nimic unul pentru celălalt dar în adâncul meu nu vreau ca el să mă uite. Mă port ca și cum nu îmi pasă, dar nu pot accepta ca lui să nu îi pese, iar dacă nu îi pasă atât de repede, atunci îl voi urî pentru totdeauna…

Xiao Yao clătină din cap și spuse.
– Sunt bolnavă că gândesc așa?

Zhuan Xu o ascultă și apoi spuse.
– Nu ești bolnavă, doar că l-ai iubit cu adevărat, apoi zâmbi trist și continuă.
– Xiao Yao, chiar regret acum. Dacă nu aș fi vrut atât de mult sprijinul lui Tu Shan Jing, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat.

Xiao Yao se apropie de el și spuse.
– Ai uitat? Eu l-am salvat înainte să apari tu.

Zhuan Xu răspunse.
– Dar atunci nu îl iubeai. Eu sunt cel care nu doar că i-a dat șansa, ci a și creat oportunități pentru el, astfel încât să se apropie de tine pas cu pas.

Într-adevăr, din cauza lui Zhuan Xu ajunseseră ea și Jing în acest punct, pentru că dacă el nu ar fi capturat-o, ea nu i-ar fi cerut ajutorul lui Jing și ar fi dispărut într-o zi schimbându-și înfățișarea. Și dacă Zhuan Xu nu i-ar fi închis împreună, Jing nu ar fi cerut promisiunea de cincisprezece ani, iar dacă Zhuan Xu nu ar fi avut nevoie de Jing, ea nu s-ar fi întors să-l vadă în acea zi pentru că deja tăiase legăturile.

Xiao Yao îl împinse ușor și spuse zâmbind.
– Ce s-a întâmplat între mine și Jing, tu doar ai creat oportunitatea, dar eu nu regret că l-am plăcut, așa că de ce te simți vinovat? Nu-ți face griji, timpul va vindeca totul și am nevoie doar de mai mult timp ca să-l uit.

Zhuan Xu se întoarse și spuse.
– Xiao Yao…

Xiao Yao murmură.
– Du-te la culcare! Atât de multe vieți depind de tine, așa că trebuie să rămâi lucid.

Zhuan Xu răspunse.
– Bine! Odihnește-te și tu.

Xiao Yao spuse.
– Nu-ți face griji, nu mă voi chinui singură.

Xiao Yao închise ușa și se duse la pat și se întinse.

Știa că în acea noapte nu va putea adormi fără ajutor, așa că înghiți câteva pastile și adormi.

În visul ei, îl văzu pe Jing ținându-l în brațe pe fiul său, dar nu îi putea vedea chipul, doar faptul că se cuibărise în brațele tatălui său și îl striga dulce „Tată”, iar Jing îi răspundea zâmbind.

Xiao Yao fugi cât de repede putu și într-o clipă ajunse din Qing Qiu în cetatea Qing Shui, apoi sări în râu și înotă spre oceanul vast și albastru, unde putea vedea orizonturi fără sfârșit și simțea bucuria de a înota liber. Dar era atât de obosită și nu știa unde ar putea merge în această lume, iar Fang Feng Bei apăru la suprafață și stătea pe o scoică albă, zâmbindu-i cu părul negru fluturând în vânt. Xiao Yao înotă spre el, dar într-o clipă părul lui deveni alb și el redeveni Xiang Liu, privind-o rece, iar scoica albă și Xiang Liu, complet alb, păreau un munte de gheață plutind pe suprafața oceanului.

El, cu părul negru, el, cu părul alb, când aproape, când departe, iar Xiao Yao se întoarse brusc și înotă spre țărm și, în timp ce înota lacrimile îi curgeau ca ploaia.

Xiao Yao se trezi brusc din vis și simți răceala lângă ea, își atinse fața și descoperi că era udă leoarcă de lacrimi.