Dorința eternă a inimii- Capitolul 9 -Partea a 2-a

Partea a 2-a

Când Shi Qi se întoarse cu pepenii înghețați și nu-l găsi pe Xiao Liu, o luă pe urmele sale până aici, dar fu ținut afară de gărzi. Auzind zgomotul loviturilor din interior, vru să se grăbească să intre, dar nu putu pentru că sosiră și mai multe gărzi.

Deoarece Ah Nian era acum singura fiică a Marelui Împărat, toată lumea era foarte atentă, așa că vestea fu imediat transmisă Concubinei Jing An, mama lui Ah Nian, precum și Marelui Împărat. Reședința Concubinei Jing An era aproape, așa că ea ajunse prima acolo.

Ea se grăbi să intre și fu ușurată să vadă că Ah Nian arăta bine, deși era furioasă. Ah Nian își văzu mama și zâmbi forțat, întrebând-o:

– Mamă, de ce ești aici?

Xiao Liu își ținea capul plecat pentru a lăsa servitorii să o lovească, dar când auzi ce spusese Ah Nian, corpul ei tremură și vru să ridice privirea, dar nu îndrăzni. Această femeie poate că nu era împărăteasa, dar era singura femeie din viața Marelui Împărat. Aproape nimeni din întreaga lume nu o văzuse vreodată, iar zvonurile spuneau că Marele Împărat o ținea ascunsă pentru că era foarte frumoasă.

Concubina Jing An nu spuse nimic, dar Ah Nian strigă:

– Opriți-vă!

Xiao Liu își ridică încet capul și, în fracțiunea de secundă în care văzu fața Concubinei Jing An, tot corpul i se convulsionă de durere și inima îi fu sfâșiată. Strigă prin pantoful care îi acoperea gura:

– Mamă, mamă… Strigătele ei erau neinteligibile, dar încerca cu disperare să se târască și se zbătea violent pentru a scăpa din mâinile servitorilor care o țineau. Încerca cu disperare să ajungă la femeia îmbrăcată în albastru care stătea acolo.

Mâinile lui Xiao Liu erau însângerate și învinețite, iar femeia se sperie și făcu un pas înapoi. Ah Nian o ținu repede pe mama ei și strigă:

– Țineți-l pe nemernicul ăla!

Servitorii se temeau că Xiao Liu o va răni pe Concubină și îl împinseră cu violență la pământ, dar Xiao Liu părea posedat și avea o forță uimitoare, luptându-se cu toată puterea să o apuce pe Concubină.

– Mamă, mamă… rostea gura lui Xiao Liu care era astupată și nu putea scoate niciun sunet clar.

Concubina o privea ca pe un câine turbat, iar Xiao Liu nu putea decât să plângă și să-și întindă mâna spre ea. Voia doar să-și îmbrățișeze mama, să nu o mai lase să plece.

– Mamă, mamă… nu mă abandona…

Voia să o întrebe de ce mama ei o abandonase cu atâția ani în urmă.

– Ai promis că vii să mă iei, dar ai plecat și nu te-ai mai întors. Am făcut ceva rău? Indiferent ce am greșit, dacă îmi spui, mă voi schimba! Atâta timp cât nu mă părăsești! Sunt oare cu adevărat un copil blestemat care nu ar fi trebuit să se nască? Mamă, spune-mi, de ce nu mă vrei?

Când Marele Împărat și Zhuan Xu se grăbiră să vină, tot ce văzură fu Xiao Liu însângerat, apăsat la pământ de servitori, în timp ce se zbătea cu toată puterea, privind-o pe Concubina Jing An, cu fața brăzdată de lacrimi, cu mâinile întinse, implorând-o să nu plece:

– Mamă, mamă…

Întregul corp al Marelui Împărat tremura și părea să nu se mai poată ține pe picioare.

Zhuan Xu simți că în acea secundă îi explodează capul și se repezi înainte ca un nebun. Împinse pe toată lumea la o parte și îl apucă pe Xiao Liu, strigând:

– Xiao Yao, Xiao Yao, nu e ea! Nu e mătușa!

Zhuan Xu îi scoase pantoful din gură și îl făcu praf. Întregul corp al lui Xiao Liu tremura ca o frunză uscată.

– Mamă, ea e mama. Gege, vreau să o întreb de ce nu m-a mai vrut. A fost din cauză că eram rea? Voi fi bună, promit că voi fi bună, voi fi bună…

Zhuan Xu își ascunse fața în umărul lui Xiao Liu, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji.

– Nu e mătușa, mătușa a murit deja pe câmpul de luptă. Ea e Concubina Jing An, doar că seamănă foarte mult cu mătușa.

Xiao Liu tremura din tot corpul și urla printre lacrimi ca un lup rănit.

– A spus că va veni să mă ia, a spus că va veni să mă ia. Am așteptat-o peste 70 de ani! Nu a venit niciodată, nu mă mai voia! Nu o învinovățesc, dar vreau doar să știu de ce…

Zhuan Xu o îmbrățișă strâns, la fel ca atunci când erau mici, când tatăl său murise, mama sa se sinucisese, în acele nopți întunecate fără sfârșit, el o ținea strâns în brațe.

Plânsul lui Xiao Liu se potoli treptat, dar corpul său continua să tremure și să aibă convulsii. Simțea lacrimile lui Gege udându-i în tăcere gulerul robei. Era la fel ca atunci când erau copii, indiferent cât de rănit era, nu lăsa pe nimeni să-l vadă plângând. Doar pe ea. Mâinile lui Xiao Liu se întinseră încet și-i cuprinse spatele, iar ea îl îmbrățișă strâns.

Niciunul dintre ei nu spuse nimic, doar se țineau strâns unul de celălalt. Erau alinare unul pentru celălalt, erau puterea celuilalt.

Ah Nian îi privea șocată și strigă:

– Zhuan Xu Gege.

Zhuan Xu era ca o statuie de piatră, nemișcat, cu capul îngropat în umărul lui Xiao Liu, nimeni nu-i putea vedea expresia.

Ah Nian strigă:

– Tată, ei… ei…

Tatăl ei părea să fi îmbătrânit cu încă o sută de ani, spunând obosit servitorilor:

– Duceți-le pe Concubină și pe Prințesă să se odihnească.

Servitorii se înclinară și le ajutară pe Concubină și pe Ah Nian să iasă din cameră. Ah Nian se simțea speriată, avea presimțirea că lumea ei era pe cale să se schimbe, dar nu știa cum, așa că se tot întorcea să se uite la Zhuan Xu.

Camera se golise repede, rămânând doar Shi Qi și Marele Împărat. După mult timp, Zhuan Xu ridică încet capul și se uită fix la Xiao Liu, cu ochii limpezi, fără urmă de lacrimi.

Acesta deveni încă un secret doar între ei doi. Inima lui Xiao Liu bătu cu putere și  întoarse capul pentru a evita privirea lui Zhuan Xu, dar el spuse.

– Deja mi-ai spus Gege, nu are rost să negi acum.

Xiao Liu voia să râdă, dar nu putea. Zhuan Xu o chemă încet:

– Xiao Yao.

Trecuse atât de mult timp de când nu mai auzise acest nume, încât se simțea speriată și nesigură. Zhuan Xu o chemă din nou:

– Xiao Yao, eu sunt Zhuan Xu, vărul tău, tu îmi spui Gege.

……………………………….

Xiao Liu își aminti prima dată când se întâlniseră, când erau copii. Mama și mătușa erau încă în viață pe atunci. Mama zâmbea:

– Xiao Yao, de acum încolo trebuie să-l asculți pe fratele tău mai mare.

Mătușa zâmbi și spuse:

– Zhuan Xu, trebuie să ai grijă de sora ta mai mică.

Cei doi se priviră cu ură, ca niște corbi dușmani. Apoi mătușa se sinucisese, iar mama murise pe câmpul de luptă… și ei rămăseseră singuri.

………………………………..

Xiao Liu spuse cu voce blândă:

– Gege, m-am întors.

Zhuan Xu vru să zâmbească, dar nu putu, pentru că buzele îi tremurau. Shi Qi se apropie și spuse:

– Xiao Liu are mâinile rănite.

Zhuan Xu ceru repede medicamente. Servitorul personal al Marelui Împărat avea medicamentele pregătite, aștepta afară și a intră în grabă cu toate când îl auzi pe Zhuan Xu chemându-l. Mâinile lui Xiao Liu fură tratate și bandajate repede.

Medicul îi raportă Marelui Împărat:

– Este doar o rană externă, nu sunt afectate oasele sau nervii. Se va vindeca în câteva zile.

Marele Împărat dădu din cap, iar servitorii dispărură în liniște.

Zhuan Xu o ajută-o pe Xiao Liu să se ridice, dar Xiao Liu ținea capul plecat și refuza să se miște. Zhuan Xu o împinse înainte până când ajunse în fața Marelui Împărat. Apoi se dădu înapoi până când ajunse lângă Shi Qi, în spate.

Xiao Liu ținea capul plecat, privindu-și mâinile fără să spună nimic.

Marele Împărat vorbi primul:

– Ai supărat-o intenționat pe Ah Nian pentru ca ea să te rănească, nu-i așa? Ai făcut asta doar pentru a mă face să apar. Sunt aici, așa că de ce nu vorbești?

Xiao Liu o supărase intenționat pe Ah Nian pentru ca ea să se înfurie și să provoace un scandal, astfel încât Marele Împărat să vină să vadă. Sentimentele conflictuale ale lui Xiao Liu o făceau să vrea să vadă ce va face el, cum va reacționa. Era chiar gata să-și bată joc de tot, dar apariția Concubinei Jing An îi dăduse planurile peste cap.

Acea persoană, care odată o făcuse pe Xiao Liu să fie atât de tristă încât nici nu putea să mănânce, se gândise de multe ori la ce o făcea mai bună decât mama. Dar nu se așteptase niciodată să semene atât de mult cu mama. În plus, era îmbrăcată în albastru, așa că la prima vedere era exact ca mama. Toate acele sentimente de furie se spulberară și tot ce simțea era regret și incertitudine.

Xiao Liu îngenunche și cuvintele îi veniră pe buze, dar nu trebuia să le rostească, așa că își plecă capul spre pământ, apoi se închină din nou și apoi a treia oară…

Marele Împărat îngenunche și o opri. Xiao Liu își mușcă buzele și tot nu putea rosti cuvintele.

Marele Împărat spuse:

– În ultimii două sute de ani, probabil că mulți oameni ți-au spus tot felul de lucruri. Odată, aveam și eu multe lucruri pe care voiam să ți le spun. Mă gândeam mereu la ce voiam să-ți spun când te voi găsi. La început, voiam să-ți spun povești ca să te fac fericită. Apoi, cum să te consolez. Mai târziu, am vrut să aud ce aveai de spus, cum te-ai schimbat. Mai târziu, mi-am amintit mereu când erai mică și îmi spuneai „Tati, tati”. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că nimic nu contează atâta timp cât ești în viață. Xiao Yao… Marele Împărat făcu un semn cu mâna și un spirit al apei luă forma unui vultur care se năpusti spre Xiao Liu, apoi se transformă brusc într-un tigru care sărea.

Acesta era jocul preferat al lui Xiao Liu când era mică. În fiecare zi, ea aștepta în fața curții înainte de sfârșitul ședinței, cu gâtul întins, așteptându-l pe tatăl ei. Când vedea o siluetă obosită și epuizată apărând, ea sărea în sus și striga tare „Tati, tati” și se arunca în brațele lui. Tatăl ei râdea și o ridica cu o mână, iar cu cealaltă făcea tot felul de creaturi spirituale.

Xiao Liu se aruncă în brațele Marelui Împărat, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji.

Marele Împărat își îmbrățișă fiica, după trei sute de ani, după ce râsul ei se transformase în lacrimi, fiica lui era în sfârșit acasă. Xiao Liu spuse:

– Se spune că… nu mai voiai să mă iei. De ce nu ai venit să mă iei de la Muntele de Jad?

Marele Împărat o mângâie pe spate:

– Atunci nu te-am luat pentru că cei cinci unchi ai tăi s-au revoltat și erau bătălii în vest și asasinate în palat. Mi-era teamă că nu voi putea face față singur și că vei fi rănită. Așa că am vrut ca Mama Regală să aibă grijă de tine la Muntele de Jad. Urma să aștepți până se termina revolta, apoi te luam. Cine ar fi știut că vei fugi de pe munte? Dacă aș fi știut că se va întâmpla asta, te-aș fi ținut lângă mine, indiferent de pericol.

Xiao Liu întrebă:

– Chiar ești tatăl meu?

Marele Împărat îi ridică fața, o privi direct în ochi și spuse cu certitudine absolută:

– Eu sunt tatăl tău! Chiar dacă nu-mi spui tată, eu sunt întotdeauna tatăl tău!

Xiao Liu simți brusc că un baraj se rupse și râdea și plângea:

– Tati… tati.

Marele Împărat zâmbi, o ajută pe Xiao Liu să se ridice și îi dădu o batistă albă. Ea își șterse fața, dar ochii îi erau atât de grei, de parcă ar fi vrut să continue să plângă, ca și cum lacrimile pe care le reținuse de sute de ani trebuiau să iasă.

Zhuan Xu era numai zâmbete în timp ce se apropia, urmat de Shi Qi.

Xiao Liu se uită la Shi Qi și se simți atât de vinovată:

– Eu… eu… voia să explice, dar nu știa cum să spună ceva.

Marele Împărat clătină din cap:

– El este un membru al clanului Tu Shan al vulpilor. Este mult mai inteligent decât tine. Chiar dacă inițial nu știa, probabil că și-a dat seama de mult.

Xiao Liu zâmbi slab. Avea dreptate, nici Marele Împărat, nici Zhuan Xu nu erau oameni ușor de mulțumit. Pentru ca ei să îndure și să aibă răbdare atât de mult timp, erau foarte puțini oameni în lume care meritau un astfel de tratament.

Shi Qi se înclină în fața Marelui Împărat, care întrebă:

– Tu ești Shan Jing?

Shi Qi răspunse respectuos:

– Eu sunt.

Marele Împărat spuse foarte calm:

– Îmi amintesc că ești logodit cu fiica cea mică a familiei Fang Feng. Sau mă înșel?

Jing începu să transpire și răspunse foarte rigid:

– Nu.

– Nu, nu ești logodit? Sau nu, nu mă înșel?

– Da, Înălțimea Voastră, nu vă înșelați.

Xiao Liu nu mai putea să privească asta și spuse:

– Tată!

Marele Împărat se uită lung la Shi Qi, apoi îi spus lui Xiao Liu:

– Am amenajat o reședință în curtea unde locuia mama ta. Dacă vrei să te muți acolo, se poate aranja. Eu m-am mutat înapoi în vechea mea reședință. Dacă îți place vreo curte, alege-o, sunt multe care stau goale.

– Nu, vreau să rămân în Curtea Hua Yin, ca să pot vorbi cu Gege.

Zhuan Xu era fericit, dar îngrijorat și aruncă o privire către Marele Împărat:

– Și eu vreau să locuiesc cu tine, dar odată ce vei redeveni fată și vei locui în aceeași reședință cu mine, nu va mai fi potrivit.

– Eu…Xiao Liu voia să spună ceva, dar se uită la Marele Împărat și la Zhuan Xu și înghiți în sec. Putea discuta asta mai târziu.

Marele Împărat spuse:

– Rămâi acolo pentru moment. Când voi face anunțul oficial al întoarcerii tale, atunci te poți muta.

Zhuan Xu se înclină fericit:

– Mulțumesc, Înălțimea Ta.

Marele Împărat voia să petreacă mai mult timp cu ea, dar știa că ea avea nevoie de timp, așa că inventă o scuză pentru a pleca. După ce plecă, corpul încordat al lui Xiao Liu se relaxă. Știa că el era unul dintre cei mai apropiați oameni ai ei și își amintea cât de mult o iubea tatăl ei când era mică, dar, după sute de ani de despărțire, voia să se apropie de el, dar se simțea nervoasă și stânjenită, plus o oarecare neliniște.

Zhuan Xu îi duse pe Shi Qi și Xiao Liu înapoi la Curtea Hua Yin, iar Shi Qi tăcu tot drumul. Zhuan Xu puse servitoarele să o ajute pe Xiao Liu să se spele și să se schimbe, iar cina era gata când ajunseră.

Xiao Liu avea mâinile rănite, așa că nu putea ține bețișoarele. Shi Qi voia să o hrănească și era pe punctul de a întinde mâna când Zhuan Xu o făcu primul:

– E sora mea mai mică, va trebui să-ți aștepți rândul.

Shi Qi se așeză în tăcere, fără supărare, dar aparent cu multe gânduri în minte.

Zhuan Xu o hrăni pe Xiao Liu și o făcu atât de bine și de ușor, încât ea îl întrebă:

– Când ai avut grijă de oameni cu răni la mâini?

– Odată m-am deghizat și m-am înrolat în armată pentru mai bine de zece ani. În armată, nu este nimeni care să te servească. Când soldații sunt răniți, toți se ajută reciproc. Eu am hrănit soldații, iar soldații m-au hrănit pe mine, explică Zhuan Xu.

– Nu-i de mirare că… aura ta pământească este atât de puternică. Probabil ai făcut multe lucruri diferite, spuse Xiao Liu.

– Bunicul și Înălțimea Sa mi-au spus să experimentez mai multe. Din moment ce nu pot face nimic serios, mai bine încerc diverse lucruri, spuse Zhuan Xu.

După cină și strânsul vaselor, servitoarea aduse un bol cu apă pentru a se spăla pe mâini. Zhuan Xu râse, îl luă și i-l puse sub buze lui Xiao Liu:

– Nu vrei să bei? Dacă nu-ți ajunge, poți să bei și din al meu.

Xiao Liu se aplecă și începu să râdă, la fel și Shi Qi. Zhuan Xu o împunse cu degetul pe Xiao Liu:

– Tu! Slavă Domnului că Înălțimea Sa are răbdare.

Chiar și după trei sute de ani de despărțire, poate pentru că sângele lor era legat și pentru că fiecare îl ascundea pe celălalt adânc în inimă, cei doi nu aveau niciun fel de jenă și puteau glumi unul cu celălalt fără rezerve.

Se întunecă și servitoarele aprinseră torțe în hol. Cei trei se sprijiniră de perne de jad și începură să bea pe palet. Shi Qi era tăcut, iar Xiao Liu îl privea pe furiș.

Zhuan Xu puse jos paharul cu vin și se duse să se schimbe, dar nu se întoarse mult timp, în mod evident pentru a le da lui Xiao Liu și Shi Qi timp să vorbească în particular.

Xiao Liu știa că Shi Qi îi ghicise identitatea reală, dar să vadă cu ochii lui era cu totul altceva. Știa că Shi Qi nu voia ca ea să fie fiica Marelui Împărat, nepoata Împăratului Galben. La fel cum ea nu voia ca el să fie fiul clanului Tu Shan. Dar singurul lucru pe care o persoană nu îl poate alege este nașterea.

Xiao Liu spuse:

– Orice vrei să întrebi sau să spui, fă-o.

– De fapt, nu-mi pasă cine ești. Ești doar tu. Doar că lucrurile au devenit din ce în ce mai complicate, spuse Shi Qi.

Xiao Liu ridică o sprânceană:

– Ce? Acum te-ai speriat?

– Întotdeauna mi-a fost frică. Dorința aduce îngrijorare, iubirea aduce frică. Ar fi ciudat să nu-mi fie frică, zâmbi Shi Qi.

Shi Qi, sub lumina lămpii, era atât de cald, de calm, de pașnic, încât chiar și Xiao Liu simți că inima i se încălzește. Ea râse:

– Nu înțeleg.

Shi Qi se jucă cu vinul și zâmbi:

– Cum să-ți spun de acum încolo? Când o să-ți văd adevărata față?

– Tatăl meu este Marele Împărat. Mama mea este fiica Împăratului Galben, ea este Prințesa Xuan Yuan. Numele meu complet este Gao Xing Jiu Yao. Deoarece pe frunte am o aluniță în formă de floare de piersic, părinții mei mi-au dat porecla Xiao Yao, din poezia despre cum înflorește floarea de piersic. Dar, deocamdată, poți să-mi spui în continuare Xiao Liu.

Xiao Liu răspunse doar la prima întrebare și, pentru mult timp, nu răspunse la a doua.

Zhuan Xu se întoarse și spuse:

– Xiao Yao, acum suntem doar noi trei, vreau să-ți văd adevărata față.

Xiao Liu se lăsă pe spate și se uită la cer, apoi spuse:

– Voi spune aceste lucruri din trecut o singură dată. Dacă mai târziu tata și bunicul vor întreba despre asta, atunci Gege, le vei spune tu!

Zhuan Xu se așeză lângă ea:

– Bine!

Xiao Liu începu să vorbească:

– În timpul bătăliei finale dintre Împăratul Galben Xuan Yuan și generalul Qi Yo al lui Sheng Nong, mama mea a murit în luptă. Înainte de a pleca la luptă, m-a lăsat în grija Mamei Regale în Muntele de Jad. Voiam să mă duc acasă, dar am așteptat an după an, iar tata nu a venit niciodată să mă ia. Eram foarte imatură pe atunci, iar Mama Regală vorbea rar și nu zâmbea niciodată, obligându-mă în fiecare zi să-mi exersez puterile spirituale. O uram, și odată, când tata a trimis un servitor să-mi aducă un cadou, m-am ascuns și am fugit de pe munte. Inițial, voiam să mă ascund în trăsură până acasă, la Muntele Celor Cinci Zei, să-l sperii pe tata și să-l întreb de ce nu mă adusese acasă. Voiam să-mi spună că mama nu era moartă. Pe drumul spre casă, cei doi servitori bârfeau despre mine. Au spus multe lucruri urâte despre mama și despre mine. M-au numit bastard. Au spus că eram patetică, că voiam să mă întorc la Muntele Celor Cinci Zei, dar că tata nu mă va aduce niciodată înapoi. A fost milă din partea lui că nu mă omorâse. Atunci am aflat că mama mea divorțase de tatăl meu! Nu mai era soția tatălui meu!

Vocea lui Xiao Liu devenise atât de sumbră, încât chiar și Shi Qi și Zhuan Xu  înțeleseră că ea împărtășea doar o parte din ceea ce auzise, pentru că restul era prea oribil pentru a mai fi discutat. Cum se simțea ea când auzea toate acestea, fiind încă atât de tânără?

– Nu-mi amintesc exact ce am simțit – disperare, dezamăgire, furie, neîncredere – îmi uram mama, îmi uram tatăl… mintea îmi era răvășită. Când servitorii s-au oprit să se odihnească, m-am furișat și nu știam unde să mă duc, dar știam că nu mă pot întoarce la Muntele Celor Cinci Zei. Dar era singura casă pe care o cunoșteam, nu știam unde altundeva să mă duc. Am urmat drumul spre Yi Zhou, pentru că auzisem că acolo murise mama mea. Nu știam ce să fac și am continuat să merg. Probabil pentru că eram atât de drăguță, oamenii erau amabili cu mine și mă hrăneau. Odată, un unchi m-a lăsat să urc în trăsura lui și mi-a spus că merge în aceeași direcție. M-am așezat și m-a dus la reședința lui. Era drăguț cu mine, îmi spunea povești și mă făcea să râd. Simțeam că tata nu mă mai voia, așa că m-am gândit că el ar putea fi tatăl meu. Dar într-o zi a încercat să-mi scoată hainele și, deși nu înțelegeam ce se întâmplă, mi-am amintit că Mama Regală spunea că o fată nu poate să-și scoată hainele la întâmplare. Nu eram dispusă să fac asta, așa că m-a lovit și l-am ucis accidental. Eram... Xiao Liu a arătat cu mâna înălțimea unei fete umane de opt ani.

– Doar atât de înaltă. Nu-mi venea să cred că o persoană poate avea atât de mult sânge, hainele mele erau îmbibate cu sângele lui.

Zhuan Xu știa acum de ce Împăratul nu o putea găsi pe Xiao Yao, ea fusese ascunsă de un om în reședința lui.

Lui Xiao Liu îi era frig, dar nu voia să se miște și se ghemuia doar pentru a  povesti trecutul ei. Shi Qi se ridică și desfăcu o pătură, acoperind-o ușor cu ea. Voia să se așeze la loc, dar Xiao Liu îl apucă de mânecă și Shi Qi se așeză lângă ea.

– Tata și bunicul au făcut o proclamație către lume că mă caută și mulți oameni au început să mă caute. Unii voiau să mă aducă pentru recompensă, alții voiau să mă omoare. Am văzut o fetiță de vârsta mea cum era ucisă. Unii demoni voiau să mă mănânce pentru că se zvonea că fusesem scăldată în apa sfântă din Valea Yang când m-am născut și că trăisem pe Muntele Jade timp de 70 de ani. Mama Regală era foarte severă cu antrenamentul meu, dar generoasă cu recompensele, iar eu mâncam orice comori se găseau acolo, fără să-mi pese. Așa că se zvonea că, dacă mă mănâncă, puterea lor va crește de multe ori. Mi-era frică și am început să fug și să mă ascund. Odată m-am ascuns cu cerșetorii, dar oamenii care mă urmăreau ne-au încolțit. Eram atât de speriată și am visat că, dacă mi-aș putea schimba înfățișarea, dacă aș fi acoperită de vărsat, cu ochii strâmbi, nasul plat și fruntea fără semnul din naștere, atunci nu m-ar recunoaște. Au verificat toți copiii și, când au ajuns la mine, am crezut că sunt pierdută, dar mi-au privit fața și m-au lăsat să plec. Nu am știut de ce până când am ajuns la râu și am descoperit că îmi schimbasem fața. Mă transformasem exact în fața la care mă gândeam. Și după ce am încercat de mai multe ori, am învățat că nu numai că îmi puteam schimba fața, dar și sexul. După ce am aflat că aveam această abilitate, rareori mai eram în pericol.

Zhuan Xu avea atâtea întrebări, dar nu le puse și se limită să asculte.

Xiao Liu se uită la cer și continuă calm.

– La început eram atât de entuziasmat încât îmi schimbam fața la fiecare câteva zile. După un an, oamenii care mă urmăreau au început să se rărească și m-am simțit în siguranță. Îmi schimbam fața tot timpul și călătoream prin Marele Pustiu. Într-o zi m-am uitat în oglindă și am descoperit că uitasem cum arăta fața mea adevărată. Am încercat disperat să-mi amintesc și să o refac, dar nimic nu semăna cu ea. La început am încercat să nu fiu enervată, știam că transformarea magică nu putea distruge niciodată adevărata față. Am încercat să învăț magia pentru a mă transforma înapoi și am descoperit că nu exista nicio abilitate de transformare asemănătoare cu a mea. Oricât de mult am încercat, nu mi-am mai putut găsi adevărata față.

Xiao Liu închise ochii.

– Zilele acelea erau ca un coșmar, fața mea se schimba tot timpul. Mergeam pe stradă și o fată venea spre mine și, dacă ochii ei erau frumoși și mă gândeam la asta, ochii mei deveneau ai ei. Eram atât de nervoasă în fiecare zi, iar noaptea îmi făceam griji și fața mea se schimba chiar și în vis, așa că mă trezeam cu o față nouă. Mă schimbam constant și fiecare față era falsă. Eram prea speriată să mă uit în oglindă sau să văd pe cineva. Într-o zi, mâncam la un han când am auzit o fată strigând „bunico” și mi-am amintit de bunica mea, iar fața mi s-a schimbat și toată lumea a văzut și a țipat. Am ieșit în fugă din han și am alergat până am ajuns în munți. M-am ascuns acolo, fără să văd pe nimeni. Nu aveam oglindă și când mă spălam pe față în râu, închideam ochii. Dacă nu mă uitam la mine, nu conta în ce se transforma fața mea, pentru că eu eram tot eu.

Shi Qi și Zhuan Xu erau amândoi foarte îndurerați. Știau că Xiao Yao trecuse prin lucruri foarte rele, dar nu și-ar fi imaginat niciodată că își va pierde fața. Toată lumea invidia zeii pentru că aveau puteri spirituale și își puteau schimba forma, dar a te pierde pe tine însuți este cel mai mare coșmar dintre toate.

– Trăiam ca o fiară și, datorită antrenamentului dur al Mamei Regale, aveam puteri destul de decente, iar fiarele obișnuite nu-mi puteau face față. Eram liberă în munți, dar nu aveam cu cine să vorbesc și mă simțeam foarte singură. Dar nu îndrăzneam să plec, așa că am început să vorbesc singură. Mai târziu, am vorbit cu un demon șarpe când mă antrenam, dar acesta nu a vrut să vorbească cu mine. I-am furat oul, așa că mă urmărea în fiecare zi să mă omoare. Eu fugeam și vorbeam cu el. El înțelegea ce spuneam, dar nu dezvoltase încă abilitatea de a vorbi, așa că vorbeam eu pentru el și conversam cu mine însămi. Obiceiul meu de a vorbi mult s-a format acolo. Zi după zi, an după an, nu știam cât timp a trecut și abia mai târziu am aflat că trecuseră 20 de ani.

Zhuan Xu îi strânse mâna cu putere, ca și cum ar fi vrut să-i ofere acelei fete speriate și singuratice puțină companie. El întrebă cu o voce răgușită:

– Cum ți-ai păstrat chipul?

– Într-o zi, am întâlnit un bărbat care a recunoscut sincer că era un demon, grav rănit și căuta medicamente. El mi-a vorbit, așa că i-am răspuns. La început, eram foarte precaută, așa că m-am așezat departe de el și am fugit după câteva cuvinte. După mult timp și după ce l-am testat în continuare, el nu a manifestat niciodată vreun motiv ascuns față de mine. Așa că am vorbit mai mult cu el și el nu s-a speriat de fața mea schimbătoare. El și-a schimbat fața, eu mi-am schimbat fața și am făcut un concurs și am râs mult pe seama asta. În fața lui nu mă simțeam ca un monstru, nu mă simțeam speriată, așa că treptat am început să am încredere în el. Într-o noapte m-a prins și a vrut să mă ia cu el. Demonul șarpe s-a enervat și a vrut să-l oprească, dar el l-a ucis. M-a dus într-un loc îndepărtat din sud, unde munții erau înalți și periculoși. M-a ascuns într-o peșteră izolată, unde a construit un cuib și o cușcă pentru a mă crește. Mi-a spus că era vulpea cu nouă cozi, iar acum o sută de ani, prietenul mamei mele…îi tăiase una dintre cozi. A fost grav rănit și puterile lui au fost sever diminuate. Din cauza corpului meu special, a vrut să mă crească zeci de ani pentru a deveni cel mai bun medicament.

Fața lui Zhuan Xu se schimbă și scoase traista cu coada albă de vulpe.

– Este a lui?

Xiao Liu dădu din cap, iar Zhuan Xu vru să distrugă coada albă de vulpe, dar Xiao Liu o smulse și o înfășură în jurul încheieturii mâinii și continuă să vorbească.

– Demonul vulpe nemernic o ura pe mama mea, și nu doar pentru că prietenul mamei mele… îl rănise. Ci și pentru că mama mea îl ucisese pe unchiul meu de-al nouălea, care era cel mai bun prieten al lui. De fiecare dată când se gândea la unchiul meu de-al nouălea, o blestema pe mama mea cu cele mai urâte insulte. Dar mama era moartă, așa că nu putea decât să mă tortureze pe mine. Am fost crescută de el timp de 30 de ani, torturată de el timp de 30 de ani. Într-o noapte, mi-a spus că, după încă două nopți cu lună plină, mă va putea mânca. A cântat un cântec trist, s-a îmbătat și nu a închis complet cușca. De 30 de ani mă gândeam cum să fug, așa că am deschis cușca, am ieșit, i-am otrăvit în secret băutura și m-am strecurat înapoi în cușcă. El nu a simțit nimic ciudat, iar a doua zi am încercat să-l îmbăt, menționând intenționat pe unchiul meu de-al nouălea. El m-a bătut și a început să bea din nou, ingerând otrava pe care o preparasem din toate lucrurile ciudate cu care mă hrănea. A căzut pe podea și a revenit la forma sa adevărată de vulpe. Am ieșit din cușcă, iar el a deschis ochii și m-a privit. Am luat un cuțit și i-am tăiat fiecare coadă. După ce îi tăiam o coadă, i-o arătam. Gura lui de vulpe era acoperită de sânge, dar în ochii lui se citea un sentiment de eliberare. A închis ochii, iar eu am aprins un foc și am ars întreaga peșteră.

Xiao Liu ridică coada de vulpe.

– M-a închis într-o cușcă timp de 30 de ani, blestemându-mă și torturându-mă, luându-mi toate puterile dezvoltate pe Muntele Jade și transformându-mă într-o persoană inutilă. Dar m-a învățat multe lucruri. În munte eram doar noi doi. Când nu avea crize de nebunie, îmi explica diversele puteri de transformare și mi-a dat un tezaur neprețuit. Era oglinda făcută din sufletul unei gorile mistice care putea înregistra trecutul. Mi-a spus să folosesc oglinda pentru a-mi înregistra fața, astfel încât, dacă se schimba a doua zi, să pot folosi oglinda pentru a o schimba înapoi. Treptat, am învățat să-mi păstrez fața și, când mă scotea ocazional afară, mă învăța să diferențiez plantele și îmi povestea despre toți demonii și bestiile pe care le ucisese. Mi-a spus toate slăbiciunile diferitelor tipuri. În cele din urmă, când l-am ucis, când i-am tăiat fiecare dintre cele 8 cozi rămase, atunci el și cu mine ne-am încheiat răzbunarea. De mult nu-l mai urăsc, așa că păstrează coada asta!

Xiao Liu îi înmână coada lui Zhuan Xu.

– Vulpea cu nouă cozi este o fiară la fel de rară ca și phoenixul. Eu mă pot transforma, așa că această coadă nu-mi este de niciun folos. Păstreaz-o tu, în viitor o poți folosi pentru a te transforma și a sparge vrăjile mistice.

Zhuan Xu o aruncă pe jos cu dezgust.

– Nu o vreau.

Xiao Liu știa că Zhuan Xu era furios în acel moment, așa că-i indică lui Shi Qi să o ridice. Ea îi spuse:

– În acea noapte, la han, când mi-ai cerut să-ți arăt adevărata mea formă, am refuzat nu pentru că intenționam să te abandonez și să dispar pentru totdeauna. Ci pentru că nu puteam să-ți arăt adevărata mea formă. Această păpușă vulpe m-a batjocorit pe bună dreptate, dacă eu nu știu cum arăt cu adevărat, cum ar putea ea să se transforme în mine?

Zhuan Xu era atât de furios încât furia lui se transmise și lui Shi Qi, care purta descendența vulpii cu nouă cozi.

– Se spune că vulpea cu nouă cozi este pricepută la transformare, ce problemă are Xiao Yao de nu se poate întoarce la adevărata ei formă?

Shi Qi se gândi și-și dădu seama că probabil fața din copilărie a lui Xiao Yao era deja una falsă. Dacă avea o față falsă încă de la naștere, asta însemna că Marele Împărat și Prințesa Xuan Yuan trebuie să fi folosit o magie incredibil de puternică sau ajutorul unui obiect magic pentru a transforma fața unui nou-născut care nu avea încă puteri. Și să o facă într-un mod care să nu poată fi descoperit de alții. Dar de ce? Această acțiune inexplicabilă trebuie să ascundă un secret uriaș, dar unul făcut pentru a o proteja pe Xiao Yao. Shi Qi spuse încet:

– Nici eu nu știu. Ar trebui să-l întrebi pe Marele Împărat, poate el va ști de ce.

Zhuan Xu era foarte nedumerit și se întoarse către Xiao Liu:

– Nu-ți pot vedea adevărata formă, așa că simt că te ascunzi într-o cochilie. Mi-e teamă că, dacă deschid cochilia, vei fugi din nou.

Xiao Liu îl tachină:

– Cum vrei să arăt? Mă voi transforma în ea pentru tine. Poți avea orice soră mai mică îți dorești.

Zhuan Xu era exasperat și ridică pumnul:

– Vrei să te bați?

Xiao Liu râse:

– Nu te mai pot bate într-o luptă, apoi se întoarse către Shi Qi:

– Când eram copii, el nu mă putea bate niciodată într-o luptă.

Zhuan Xu își aminti cum toate puterile lui Xiao Yao îi fuseseră luate cu forța, durerea pe care trebuie să o fi îndurat și faptul că nu va mai putea niciodată să-și dezvolte puterile. Toată furia lui reprimată izbucni și nu mai putu să se prefacă că nu este afectat. Se ridică brusc și se repezi spre camera lui.

– Mă duc să mă odihnesc.

Xiao Liu se uită la spatele lui care se îndepărta și murmură:

– Acum totul este în trecut.

Xiao Liu se ridică și-i spuse lui Shi Qi:

– Mă duc și eu să mă odihnesc.

Shi Qi îi spuse lui Xiao Liu:

– Nu-ți face griji, îți vei găsi adevărata formă.

Xiao Liu râse. Toți voiau să vadă cum arăta, dar persoana care voia cel mai mult să știe cum arăta în această lume era ea însăși.