Tru
Mă trezesc într-un pat de spital având o senzație plăcută de confuzie în cap. Lumina soarelui se strecoară prin ferestre. Păsările ciripesc în copacii de afară. Nu am nicio idee despre ce se întâmplă. Durerea se insinuează vag la marginea conștiinței mele, dar este ținută în frâu de un amestec minunat de medicamente care îmi curge prin vene, prin intermediul unui ac. Acul este atașat de un fir la o pungă de plastic transparentă cu lichid care atârnă de un suport metalic. Un aparat care bipăie în apropiere afișează o varietate de citiri fără sens în numere galbene și vesele. Bucăți de memorie plutesc în derivă ca niște nori.
Sirene. Precipitații.
Drumul spre spital într-o ambulanță care merge mult prea repede, judecând după toate virajele necontrolate.
Lupul de pe scaunul de vizavi de patul meu, privindu-mă în tăcere cu o față de piatră.
Mâna lui apucând-o pe a mea.
Probabil că am intrat și am ieșit din starea de conștiență, pentru că nu-mi amintesc cum am ajuns în această cameră sau în acest pat. Îmi amintesc vag fețele oamenilor care se aplecau asupra mea, cu buzele mișcându-se fără sunet. Îmi amintesc și că am fost dusă cu targa în diferite camere și supusă la diferite teste.
Ceea ce îmi amintesc cel mai clar este că am crezut că eram pe cale să mor – oribil, dureros, dar nu a fost așa.
Lupul meu cel mare și rău m-a salvat.
Mă simt drogată de durere dar gândul acesta mă face să zâmbesc.
– Ești trează.
Vocea joasă vine din dreapta mea. Când îmi întorc capul în acea direcție, lupul se ridică de pe un scaun de lângă patul meu.
Înalt și impunător, stă în picioare și se uită la mine, cu ochii lui întunecați și ilizibili. Are costumul impecabil. Singura dovadă a măcelului de aseară este o singură pată de roșu de pe gulerul cămășii albe și apretate și vânătăile de pe articulațiile mâinii drepte.
Când îmi umezesc buzele, el ia o ceașcă de pe noptiera de lângă scaun și îmi ține paiul îndoit ca să pot bea. Beau, apa rece alunecându-mi pe limbă și pe gât, uitându-mă la el în timp ce înghit.
El mă privește cu o concentrare perfectă. Cea mai mică tensiune îi strânge colțurile gurii. Terminând de băut, mă relaxez la loc pe perne și clipesc leneș la el, încercând să determin dacă lipsa mea de teamă față de acest om periculos care mă privește cu o intensitate atât de gravă este curaj sau prostie.
Hotărăsc că e prostie. Hormonii mei au preluat controlul asupra creierul meu. Dacă ar fi arătat ca un trol, aș fi strigat deja după securitate.
– Pun pariu că asta ajută în domeniul tău de activitate.
Sprâncenele lui întunecate se adună.
– Ce-i asta?
– Să fii atât de sexy și de impenetrabil. Asta distrage atenția oamenilor. Ai de gând să-mi spui cum te cheamă acum că mi-ai salvat viața, sau ar trebui să presupun că ești ori Batman ori un miliardar cu un fetiș pentru costume de latex și tehnologie macho care umblă noaptea pe străzi luptându-se?
Se uită la mine în tăcere.
Oftez.
– Bine, Bruce Wayne să fie. Deși trebuie să-ți spun că nu prea semeni cu un Bruce pentru mine. Te-aș fi încadrat mai mult ca un Apollo sau ceva de genul ăsta.
– Apollo este un nume grecesc.
– Oh. Corect. Nu e chiar irlandez.
El adaugă:
– Înseamnă “distrugător”.
– Deci, iată! Există un nume irlandez pentru distrugător?
– Ce înseamnă Connor? Întotdeauna mi s-a părut că sună ca un un nume de dur. Ești un asasin?
Se uită la mine gânditor pentru o clipă, apoi îmi atinge fruntea cu dosul degetelor sale.
– Nu delirez, spun, bucurându-mă de senzația pe care mi-o dă el atingându-mă mult prea mult. Mă simt amețită. Deși sunt conectată la punga aia care curge, creierul meu în mare parte funcționează. Cam nouăzeci la sută. Bine, probabil mai mult de cincizeci la sută, dar ideea e că aș vrea să știu cum te cheamă și cu ce te ocupi, pentru că mă gândesc că amândouă sunt detalii importante pentru această relație.
Își întoarce mâna și își urmărește încet vârfurile degetelor pe tâmplă și pe pomeți, oprindu-se să-mi mângăie maxilarul cu degetul mare.
Cu vocea lui gânditoare, spune:
– Nu vom avea o relație.
Îi zâmbesc.
– Este o prostie.
Expresia lui este o combinație de frustrare, iritare, și intrigă neajutorată. Îl fermec, iar lui nu-i place asta.
– Ți-am spus că nu mă ocup de relații.
– Da, și ai stat în secțiunea mea timp de aproape un an holbându-te la mine, și ai încercat să-mi spui la revedere, dar apoi mi-ai salvat viața, și ai recunoscut că aroma ta preferată de înghețată este fisticul, după ce am spus acel lucru foarte jenant cum că este un semn că suntem meniți să fim împreună pentru totdeauna. Așa că am impresia că toate astea au anulat interdicția ta de a avea relații. Spune-mi că mă înșel!
Își coboară genele. Se uită la mine cu ochii înfierbântați și cu maxilarul încleștat, expirând încet prin nările umflate.
La naiba, omul știe cum să ardă.
Doi polițiști în uniformă intră în cameră. Îl văd pe lupul care stă lângă mine, se opresc brusc și se uită unul la altul. Cel mai în vârstă se uită înapoi la lup și dă din cap respectuos.
– Liam.
– John.
– Nu mi-am dat seama… Polițistul se uită la mine.
– Da, spune lupul, pe care se pare că îl cheamă Liam.
Liam. Lee-YUM. Uau, calmantele astea sunt puternice.
Dând din nou din cap, polițistul mai în vârstă spune:
– Am înțeles. Bine. Vom fi afară dacă aveți nevoie de noi.
– Mulțumesc, John.
Se retrag, lăsându-mi creierul învârtindu-se. Cine este tipul ăsta?
Înainte de a mai putea pune alte întrebări, intră un doctor, cu nasul pe sus, plin de sine și îngâmfat în halatul lui albastru. Se oprește brusc, ca și polițiștii, privindu-l pe Liam în sus și în jos, cu suspiciune.
Îl întreabă:
– Sunteți din familie?
– Eu sunt Liam Black.
Buzele doctorului se întredeschid. Ochii i se măresc. Își strânge clipboardul pe care îl poartă la piept ca pe un scut și înghite tare.
– Care este prognosticul? spune Liam.
Sună ca și cum ar fi bine să fie vești bune sau va fi mort. Când doctorul pălește, eu chicotesc. Liam își odihnește mâna pe mâna mea și mă strânge ușor. Mă lupt cu dorința de a-l ciupi. Acesta își linge nervos buzele.
-Da, prognosticul.
-Ah…
Își consultă clipboardul.
– Nu există hemoragie gastrointestinală sau alte leziuni interne. Tomografia computerizată nu a arătat nicio hemoragie pe creier. Coastele ei sunt învinețite, dar nu rupte, iar cartilajul este intact.
Își ridică privirea, ignorându-mă, și se adresează direct lui Liam.
– Are nevoie de câteva zile de repaus la pat, o săptămână sau două de activitate limitată, apoi va fi ca nouă. Este o fată foarte norocoasă.
– Și umflătura?
– Umflături? Repet, anxietatea înțepenindu-mă prin vata de bumbac.
Doctorul își dă în sfârșit seama că sunt în cameră. Îmi aruncă o privire superficială, apoi își îndreaptă din nou atenția către Liam.
– Ar trebui să se rezolve într-o săptămână până la zece zile. Și vânătăile, de asemenea. Gheață va accelera procesul de vindecare.
– Când va fi externată?
– Voi pregăti actele acum. Ar trebui să fie în mai puțin de douăzeci de minute.
– Cred că ar trebui să o mai ținem încă o noapte sub observație.
Prea intimidat ca să se opună, doctorul dă din cap.
– Da, ar trebui să fie ținută încă o noapte sub observație.
– Când va fi externată, vom avea nevoie de niște medicamente pentru durere pentru a le lua acasă.
Noi? Acasă? Asta devine interesant.
– Tylenol ar trebui să fie suficient pentru a gestiona…
– Opioidele, intervine Liam, privindu-l fix.
Doctorul pălește.
– O să mă asigur că aveți tot ce este nevoie.
– Mulțumesc.
Dându-și seama că discuția s-a încheiat, doctorul se întoarce și pleacă, cu umerii căzuți de ușurare.
Când Liam își îndreaptă din nou atenția către mine, îi spun:
– Numele tău de familie este chiar Black, sau este doar o aluzie la culoarea preferată?
Pentru prima dată de când îl cunosc, ceva care seamănă cu un zâmbet adevărat îi curbează buzele. Îndulcește severitatea feței sale, dându-mi o imagine a unei persoane diferite, una care știe să râdă și să fie fericită și care nu știe absolut nimic despre diferitele moduri de a mutila un om. El murmură:
– Nu pot să cred că am crezut că ești timidă. De obicei judec atât de bine caracterul.
Îmi place că vocea lui se schimbă când îmi vorbește. Coboară. Se înmoaie. Devine mai caldă și mai intimă, în timp ce stăm în pat, unul lângă altul, iar el își urmărește degetele pe pielea mea goală.
– Eu sunt timidă. Ți-am mai spus asta. Sunt foarte ciudată cu străinii.
– Eu sunt un străin.
– Acum nu mai ești.
Ceva în acest răspuns îl nemulțumește. Zâmbetul lui dispare. Se apleacă peste mine, plantându-și mâinile pe saltea pe o parte și de alta a pernei mele.
Acum pare periculos. Periculos și frumos cu maxilarul încleștat și ochii arzând, cu nasul la câțiva centimetri de al meu, vocea lui rămânând blândă, totuși, așa că știu că nu e supărat.
– Nu mă confunda cu ceea ce nu sunt, Tru.
– Cum ar fi?
– Un om bun.
Am senzația că vrea să mă sperie, dar nu o face. Chiar și dacă aș vrea să mă tem de el, nu mă tem. Mă uit fix în ochii lui și îi spun încet:
– Mi-ai salvat viața?
– Asta nu înseamnă că sunt bun.
Privirea lui coboară spre mine iar vocea lui devine aspră.
– Am făcut-o din motive egoiste.
Când se uită din nou în ochii mei, mă lasă să văd totul. Toată nevoia și toată dotrința întunecată. Îmi trimite un fior direct prin mine, cum nu am mai cunoscut vreodată.
Îi șoptesc:
– Deci nu ești un asasin. Ei ar trebui să fie incognito, nu? Dar polițiștii te cunosc… doctorul meu te-a cunoscut. Aproape că l-ai speriat de moarte pe bietul om. Poate că tu chiar ești Batman.
Liam mai face încă una dintre expirațiile lui lente și agramate, uitându-se fix la mine fără să clipească.
Miroase bine, a săpun, a țigări și a testosteron. Fără să stau pe gânduri, mă întind și îi ating fața. Barba lui este aspră și elastică sub vârful degetelor.
– Ești frumos, lupule. Ți-a spus cineva vreodată asta?
Într-o șoaptă răgușită, el spune:
– Ar trebui să nu mai vorbești acum.
– Am avut de curând o întâlnire cu moartea și sunt drogată cu medicamente pentru durere. Am o permisie.
Când îmi trec degetele pe maxilarul lui și îi ating buzele, el înțepeneste. Devine atât de nemișcat, încât nici nu cred că mai respiră. Arată de parcă ar fi pe cale să fugă din cameră.
– Așteaptă, spun, privindu-l cu uimire. Asta e pe dos.
– Ar trebui să-mi fie frică de tine, dar în schimb..
– Nu ți-e frică de mine, spune el, ochii lui întunecați devenind cărbune. Mi-e teamă pentru tine. Pentru toate modurile în care ar trebui să te sperii dar nu o fac. Vocea îi scade. Pentru tot ceea ce vreau de la tine și pe care cred că mi le-ai putea da dacă ți-aș cere, deși tu vei regreta mult dacă ai face-o.
Ne privim în ochii în timp ce monitorul bătăilor inimii de lângă pat o ia razna. Telefonul lui sună, rupând vraja.
Cu o înjurătură scăzută, el se întinde și oprește monitorul care scâncește. Apoi se îndreaptă spre fereastră și își scoate telefonul mobil din buzunarul de la costum.
– Declan. El ascultă un moment. Nu pot fi ajutat.
Încă o pauză.
– Prioritățile s-au schimbat. El poate aștepta.
Închide telefonul și îl strecoară înapoi în buzunarul costumului, își încrucișează brațele la piept și privește în tăcere spre fereastra de la intrare, cu umerii încordați.
– Te fac să întârzii la ceva.
Își întoarce capul la auzul vocii mele. După un moment, spune:
– Da.
– Ar trebui să pleci. Nu vreau să-ți fac probleme.
Dintr-un motiv oarecare, asta îl amuză. Se uită la mine peste umăr, cu ochii negri strălucind de veselie.
– Să mă bagi în belele, murmură el. Chicotește, ca și cum aș fi spus ceva foarte amuzant.
Sunt distrasă de cât de mult îmi place sunetul acela profund, adânc și amuzat, până când mă gândesc la cei doi polițiști care au venit în camera mea. Atunci mă cuprinde un mic fior.
– Băieții ăia, aseară… va trebui să fac un raport la poliție. Polițiștii vor vrea să știe ce…
– S-a rezolvat, mă întrerupe el, întorcându-se.
Mă holbez la el. Lumina soarelui care pătrunde prin fereastra din spatele lui creează un halou de aur strălucitor în jurul capul său. Creierul meu sub influența medicamentelor îmi sugerează că așa văd oamenii chiar înainte de a muri, când îngerul morții vine să-i ia.
– Ai avut grijă tu?
Se apropie mai mult, întinzând mâna pentru a-mi mângâia fața, dar își retrage rapid mâna, încruntându-se ca și cum ar fi iritat pe el însuși pentru că a făcut-o.
– Nu trebuie să vorbești cu poliția. Se oprește.
Îi examinez fața.
– Să înțeleg că ei știu deja ce s-a întâmplat.
Își înclină capul, o mișcare deopotrivă afirmativă și disprețuitoare.
Nu mă pot concentra suficient de mult în acest moment pentru a descifra toate aceste detalii ale relației sale cu forțele de ordine locale, așa că încerc să mă concentrez asupra propriilor mele probleme. Care, în acest moment, sunt multe.
– Trebuie să-mi sun șeful, să-l anunț că o să lipsesc de la serviciu.
– Știe că vei avea nevoie de o pauză. Nu este o problemă.
Clipesc rapid de mai multe ori, ca și cum asta m-ar putea ajuta să înțeleg ce se întâmplă.
– Ai vorbit cu Buddy?
Înclinarea capului din nou. Dezinvoltă, ca și cum i-ar fi prins pe toți cei din oraș pe apelare rapidă și că orice vrea de la ei, răspunsul este întotdeauna da.
– Cine ești tu?
Ochii i se înmoaie. Se luptă cu el însuși în tăcere timp de mult timp, până când, în cele din urmă, spune:
– Se pare că sunt lupul tău.
Lupul meu. Protectorul meu mortal, cavalerul meu întunecat în Armani care îi face bucăți pe cei care îndrăznesc să-mi facă rău.
Mă întreb ce ar fi spus frații Grimm despre el. E mult mai interesant decât bunica aia pe care au creat-o pentru Micuța Roșie.
Un val de oboseală trece prin mine, așezându-se ca o greutate de zece lumini pe pieptul meu. Închid ochii și bâigui, luptând cu greu. Nu vreau să adorm încă. Vreau ca el să vorbească cu mine, să răspundă la toate întrebările mele și să mă privească cu acele priviri iscoditoare și să îmi zâmbească din nou, chiar dacă nu vrea.
– Nu pleca, Lupule. Ai grijă de mine în timp ce dorm.
Nu mi-am dat seama că am spus asta cu voce tare până când el murmură:
– Nu plec.
Ușor ca o pană, buzele lui îmi ating fruntea. Sau e vorba de imaginația mea?
Nu am timp să mă hotărăsc înainte ca somnul să mă tragă aproape în brațele sale și mă predau.
