Switch Mode
Pentru o lectură mai plăcută a nuvelei, poți ajusta fontul! Dacă dorești să schimbi fontul pentru a-ți îmbunătăți experiența de citit, accesează meniul "Opțiuni". Acolo poți alege stilul și dimensiunea fontului care ți se potrivesc cel mai bine. Lectură plăcută!

Frumusețea durerii – Capitolul 4

Tru

Tru

 

Mă ridic de la masă și mă îndrept spre tejghea, în timp ce Diego mă privește din bucătărie  încruntat.

Inchiziția spaniolă începe.

Sfinte Sisoe, fată, ce ți-a spus? Ce i-ai spus? Cum îl cheamă? Ți-a spus de ce vine aici de atâta timp fără să te invite în oraș? I-ai luat numărul de telefon? A primit numărul tău? Ați stabilit o întâlnire? De ce naiba nu spui nimic, sunt pe moarte aici!

Am pufnit.

– Oh, e rândul meu să vorbesc acum?

Urmărindu-mă în timp ce merg, Carla mă ciupește de braț.

– Termină să fii urâtă. Ce a spus?

Întoarsă la tejghea, împing ibricul de cafea în mașină și mă șterg pe mâini pe șorț.

– Bună ziua, n-ar trebui să fiu aici, ai un prieten, desfă-ți părul, mi-a făcut plăcere să te cunosc. Apoi a plecat.

Ea geme de exasperare.

– O, nu. Ai vorbit despre familie din nou, nu-i așa?

– Nici măcar un pic. A fugit de unul singur.

Din bucătărie, Diego strigă:

– Bună scăpare asta.  Tipul ăla e rău de tot.

Îl ignorăm. Cu un aer nedumerit, Carla spune:

– Stai, el te-a rugat să-ți desfaci părul?

– Da.

Se uită la mine.

 – Și tu nu ai făcut-o?

– Bineînțeles că nu. Nici măcar nu știu cum îl cheamă pe omul acela.

– Pfft. Nici eu nu știu cum îl cheamă, dar tot mi-aș desface părul pentru el dacă mi-ar cere. Mi-aș da jos toate hainele și m-aș culca în mijlocul podelei din sufragerie, dacă mi-ar cere.

– Încântător.

Ea ridică din umeri.

– Big Daddy a lenevit în dormitor dacă înțelegi ce vreau să spun. Grădina mea de femei nu a nu a mai fost fertilizată de o veșnicie.

Big Daddy este porecla pe care Carla i-o dă soțului ei, Dave. Eu nu știu dacă e un adevărat fetiș cu tata sau dacă ea doar îl numește “tata” pentru că îi place să vadă cum se strâmbă oamenii când o spune, dar sunt sigură că nu o să întreb.

Sunt un cuplu atrăgător, dar nu am nevoie să fiu bântuită de detalii despre viața sexuală a prietenilor mei. Imaginația mea este suficient de vie și fără ajutoare vizuale. Cea mai bună prietenă a mea din liceu mi-a spus odată că mama ei țipa în timp ce făcea sex, iar de atunci nu am putut să  mă uit niciodata în ochii acelei femei.

Încep o nouă cană de cafea, ignorând-o în mod activ pe Carla în timp ce ea se lansează într-un festival de plângeri despre perioada ei de secetă sexuală.

În cele din urmă, se plictisește de neatenția mea și se duce să ajute cuplul de bătrâni care a intrat în timp ce ea era ocupată să mă interogheze în legătură cu lupul.

– Chica.

Îmi ridic privirea și îl găsesc pe Diego stând de cealaltă parte a tejghelei. Se sprijină cu brațele pe raftul din oțel inoxidabil unde pune farfuriile atunci când sunt gata să fie servite, și se uită la mine cu îngrijorare în ochi.

– Nu-mi place tipul ăla.

– Soțul Carlei?

 – Nu, cap sec. Cel în negru care tocmai a plecat.

Sunt pe cale să-i spun că nu trebuie să-și facă griji pentru că nu-l vom mai vedea niciodată, dar curiozitatea îmi dă de gândit.

– De ce nu?

El dă din cap.

– Cunosc tipi ca el.

Aștept, dar el nu mai adaugă nimic.

– Înțeleg. Mulțumesc pentru această explicație detaliată. Mă ajută foarte mult.

Suspinând, el împinge de pe raft ceva apoi își încrucișează brațele peste piept și îmi aruncă o privire acră.

– Bine. Vrei să știi? Îți spun eu. Nu am fost întotdeauna băiatul bun pe care îl vezi acum. În cartierul în care am crescut, ei îmi spuneau maton. El pandillero.

Spun cu ironie:

– Ce fascinant. Dacă aș vorbi spaniola, sunt sigură că aș fi foarte impresionată.

Privirea lui Diego devine serioasă.

– Înseamnă golan, Tru.

Tâlhar. Mă gândesc la tatuajele de pe încheieturile lupului și un fior de recunoaștere trece din nou prin mine. Dar asta e o prostie. Tatuajele fiind ceva doar pentru bătăuși este o prejudecată învechită. În zilele noastre, e mai probabil ca un tip cu o mulțime de tatuaje să fie un bucătar la un restaurant la modă care face un poutine cu coaste scurte, servit cu o garnitură de macaroane cu trufe și brânză. De asemenea, nu văd niciun tatuaj pe Diego, care tocmai a declarat că este un fost bătăuș.

– Nu i-ai spus niciodată un cuvânt omului, Diego, nu-i așa? Nu e corect să faci o judecată asupra caracterului său.

– Corect nu are nimic de-a face cu asta. Un rechin poate mirosi întotdeauna un alt rechin, indiferent cât de departe se află înotând în ocean.

Îi zâmbesc.

– Deci ești un rechin acum.

El zâmbește.

– Marele alb, dragă. Te-ai îndrăgostit de mine?

În orice clipă.

– Bine, mă anunți. Se întoarce la grătar, strigând peste umăr.

– Apropo, ai putea să scoți gunoiul din baia din salon? Sunt o grămadă de lucruri de ale Carlei acolo. Nu vreau să mă ating de ele.

Știu că prin “chestii de fete” se referă la tampoane. Dacă Buddy ar fi cumpăra vreodată un coș de gunoi cu capac pentru toaleta angajaților, Diego nu ar fi trebuit să fie traumatizat de astfel de lucruri, dar iată-ne aici.

– Așa o să fac.

– Mulțumesc.

Mă îndrept spre micuța sală de odihnă din spate, pe care, în mod ironic, am numit-o “salonul VIP”. Patru scaune hidoase din plastic înconjoară o masă pliantă de cărți. Un cuptor cu microunde vechi se află deasupra unui suport de televizor șubred. Există un frigider de dimensiunea unui dormitor de colegiu într-un colț, o oglindă crăpată pe perete și un răcitor de apă care se scurge în mod constant în picioare lângă niște dulapuri ponosite. Pereții sunt vopsiți în cea mai urâtă nuanță de galben pe care ți-o poți imagina. Este ca și cum te-ai afla în apartamentul unui fumător care fumează trei pachete pe zi și care nu a mai părăsit locul de patruzeci de ani.

Mă duc la toaletă, mă spăl pe mâini și iau punga de plastic din coșul de gunoi. Îi fac un nod la capete și o înlocuiesc cu o pungă nouă, apoi mă îndrept spre coșurile de gunoi mai mari din aluminiu stivuite de-a lungul peretelui din coridorul care duce spre aleea din spatele lui Buddy’s, unde sunt depozitate tomberoanele mari. Când ajung pe coridor, e dezordine. Saci plini de gunoi și resturi de mâncare sunt stivuite toate în jurul pubelelor de aluminiu, care la rândul lor sunt pline până la refuz. Păstrarea curățeniei în această zonă este treaba celor ce spală vasele, dar acesta și-a dat demisia acum câteva zile și încă nu a fost înlocuit.

– Grozav, mormăi eu.

Diego s-a ocupat de situația asta până acum dar este evident că el crede că datoria de a arunca gunoiul este sub demnitatea lui.

Pentru mine nu este o problemă. În copilărie, am fost responsabilă să curăț grajdurile cailor și țarcurile porcilor de la fermă. Nu sunt străină de treburile urât mirositoare și scârboase.

Mă întorc în sufragerie, îmi pun haina grea și galoșii, apoi mă îndrept din nou spre coridor. Deschid ușa de la alee, iau doi dintre sacii de pe podea și mă duc afară. Ploaia puternică s-a atenuat, devenind mai ușoară, dar constantă. Containerul de gunoi se află la doar câțiva metri de ușă, așa că trebuie să fac doar câțiva pași pentru a ajunge la el. Din păcate, partea de sus este închisă. Este o clapetă metalică grea cu balamale care trebuie să fie ridicată și ținută deschisă suficient de mult timp pentru a împinge un sac de gunoi.

Arunc sacii pe jos lângă tomberon, și când încerc să ridic capacul pentru a-l pune jos acesta zboară spre clădire și se oprește de perete cu un zgomot. Arunc cele două pungi înăuntru, apoi mă târăsc înapoi înăuntru pentru a mai lua încă două pungi. Apoi o iau de la capăt, hotărâtă să termin mai repede.  La a patra tură, cineva mă apucă din spate. Sunt smulsă atât de violent de lângă tomberon, încât îmi pierd echilibrul. Mă clatin înapoi și mă izbesc de o formă solidă – un piept. Când țip, un braț îmi strânge gâtul. Vârful a ceva rece ca gheața și ascuțit se înfige în cavitatea moale de sub maxilarul meu.

– Mai țipă o dată și îți tai limba.

Vocea este joasă, masculină și mortal de serioasă. Mă înțepenesc de groază. Instinctiv, apuc brațul prins în clește în jurul gâtului meu. Este acoperit de o jachetă făcută dintr-un strat subțire de nailon, prin care simt tendoane și mușchi, tari ca piatra. Pulsul îmi bate atât de tare în urechi încât îmi îneacă zgomotul ploii și sunetele îndepărtate ale traficului. Gâfâi de frică și încep să tremur.

Nu te panica, nu te panica, nu te panica, Doamne, o să mă omoare…o să mor. Alți doi bărbați ies din umbră din partea cealaltă a tomberonului. Capetele lor sunt acoperite de hanorace, așa că nu le pot vedea fețele în întuneric, dar amândoi sunt masivi, și amândoi poartă arme în mâini.

Când scâncesc de frică, cel din spatele meu îmi aruncă o lovitură atât de tare încât îmi pocnesc dinții.

– Uite ce se va întâmplă, îmi șuieră la ureche.

– O să intrăm înăuntru. O să ne arăți unde este seiful și ne vei da combinația. Apoi o să luăm tot ce este în registru și vom pleca. Fă ce-ți spun și nimeni nu va fi rănit. Ai înțeles?

Are un puternic accent din Boston. Răsuflarea lui este fierbinte pe obrazul meu. În aerul friguros al nopții, el pare tânăr. Știe că este puternic, iar eu știu în sinea mea că dacă fac ceva ce nu-i place, nu va ezita să-mi taie gâtul.

Există o singură problemă: Buddy’s nu are un seif.

Soția lui Buddy vine în fiecare zi la ora patru să ia banii din casa de marcat, apoi se duce direct la bancă. Ar fi mai bine să se ducă la o spălătorie dacă vor bani ușor.

Dar el deja mă împinge spre ușa deschisă.

– Nu e niciun seif! Vocea mea este înaltă și panicată în timp ce degetele mele îl zgârie de braț.

– Doar casa de marcat are bani lichizi, iar acolo nu sunt mulți bani în ea!

– Să nu mă minți, târfă, îmi răcnește în ureche, și mă scutură din nou.

– Știu că bătrânul ăla nenorocit are un seif la el în birou. L-am auzit cum se lăuda cu asta.

Mintea mea zboară cu un milion de kilometri pe oră. Nu mă pot gândi, nu pot să țip, nu pot să fug. Ceva cald și umed se scurge în josul gâtului meu pe o traiectorie șovăitoare.

Sânge.

Sângerez.

 Ticălosul ăsta m-a tăiat.

Ceva în creierul meu se rupe. Teroarea se transformă în furie. Furia incinerează frica și îmi ia creierul ostatic, astfel încât toate gândurile de cooperare dispar, lăsându-mă un animal mârâit care acționează doar din instinct.

Îmi întorc capul și mușc cât de tare pot în cotul său îndoit, strângându-mi maxilarul și înfingându-mi dinții prin stratul subțire de nailon, până în pielea lui moale și neprotejată. El tresare și urlă, clătinându-se înapoi cu un pas. Înainte de a putea șă își revină din surpriză, îmi mut șoldurile într-o parte și îmi învârt brațul înapoi cât de tare pot, împingându-mi pumnul închis direct în boașele lui. El mârâie de durere, se apleacă în față și scapă cuțitul. Mă răsucesc departe de el, sărind din strânsoarea lui. Apoi mă îndepartez.

Inima îmi bate cu putere în cutia toracică în timp ce alerg cât de repede pot pe alee, înghițind aerul cu putere, ca și cum m-aș fi înecat. Ajung aproape de stradă înainte ca ei să mă prindă din nou. De data asta sunt apucată de păr, atât de tare încât mă ridică în aer.  Sunt în aer pentru o clipă, apoi spatele și capul se izbesc de cimentul umed. Toată respirația îmi este tăiată.

Gâfâind, mă rostogolesc într-o parte pentru a încerca să mă ridic, dar sunt oprită de o lovitură puternică în stomac. Apoi o alta în față. Mă prăbușesc din nou pe o parte. Tușesc și gâfâi, luptându-mă cu nevoia de a vomita, ghemuindu-mă ca într-o minge protectoare.  Betonul este umed pe obrazul meu. Totul pare apos și șovăielnic. Un țiuit ascuțit îmi răsună în urechi.

Pleacă de aici. Pleacă. Grăbește-te și ridică-te în picioare și…

PLEACĂ!

Mă târăsc înapoi mai departe pe alee dar cineva mă izbește de perete. Cel pe care l-am mușcat, care pare a fi liderul. Cineva vine, se ghemuiește lângă mine și mă apucă de falcă.

– Ne-am ales cu un luptător, băieți. Se strâmbă, săpând în fața mea cu degetele.

Unul dintre ceilalți chicotește și-și freacă podul palmei între picioare.

– Asta ar putea fi distractiv.

Toți trei râd. Râsete joase și urâte care se răspândesc ca un virus prin venele mele. Se pare că au chef să se joace puțin înainte de a se întoarce la Buddy’s să ia ceea ce au venit să caute.

Buza îmi pulsează, ochiul începe să mi se umfle, ficatul mi se umflă țipând de la lovitura pe care a primit-o dar eu mă uit în sus, la fața tipului aplecat peste mine.

Are un hanorac pe el, și îi pot vedea ochii albaștri care sclipesc. Îi văd nasul strâmb și rânjetul strâmb și urma de lacrimi tatuate sub ochiul stâng. Știu ce înseamnă acele lacrimi, și nu e vorba de faptul că el este predispus la plâns.

Spun cu glas răgușit:

– Numele meu este Tru. Ține minte asta. Va veni să te bântuie.

El o ia în derâdere.

– O să-ți pui câinele de vânătoare pe mine, Alabama?

Îi răspund printre dinți strânși.

– Nu, pentru că eu o să-ți tăbăcesc fundul când o să te văd în iad. Și este Texas, tu, idiot înnăscut.

Cu ultimele mele forțe, îi dau un pumn drept în mărul lui Adam.

Își dă capul pe spate. Scoate un zgomot puternic, cade și se lasă pe spate pe fund și se apucă de gât, tușind. Tovarășii lui sunt uimiți pentru aproximativ două secunde, până când unul dintre ei spune supărat.

 – Ce naiba?

Îmi mai dă o lovitură sălbatică în stomac, apoi ridică brațul și își îndreaptă arma spre fața mea.

Îmi arunc mâna în sus instinctiv și închid ochii, având tot corpul încleștat în așteptarea zgomotului puternic al focului de armă.

Dar nu vine.

În schimb, aud un țipăt speriat, zgomotul surd al pumnilor care se lovesc apoi o serie de mormăieli și gemete caricaturale. Nu sunt niște zgâlțâieli și înjurături furioase. Ceva mare se lovește de o parte a tomberonului cu un zgomot metalic puternic – apoi sunetul dezgustător al oaselor care se zdrobesc răsună pe alee, împreună cu un strigăt pătrunzător de agonie. Mai multe lovituri, mai multe mormăieli, mai multe gemete grele, apoi se face liniște.

Îmi ridic capul și mă uit în jur, strâmbând din ochi pentru a vedea prin întuneric. Când reușesc să mă concentrez, văd doi bărbați care zac nemișcați pe spate pe pământ la câțiva metri de mine, cu ochii închiși, cu fețele însângerate îndreptate spre ploaie. Deasupra lor stă un bărbat îmbrăcat complet în negru, ca un antreprenor de pompe funebre. Se uită fix la mine fără nicio expresie. În fața ochilor săi goi, mâinile goale îi atârnă libere pe lângă corp.

Este lupul.

O mișcare din spatele lui îmi distrage atenția. Cel care mi-a pus cuțitul la gât încearcă să se ridice în picioare. Ochii lui se rostogolesc sălbatic în timp ce se clatină și tușește. Vede una dintre arme pe care o purtau tovarășii lui, care zăcea la câțiva metri distanță, pe jos și se năpustește asupra ei.

Nu reușește să o ia.

Lupul se învârte, apucă capul tâlharului și îi dă o răsucire dură și violentă într-o parte. Acesta alunecă în genunchi, se răstoarnă pe o parte, apoi rămâne nemișcat. Știu după pocnetul dezgustător pe care l-a făcut gâtul său că tâlharul cu cuțit care mă numea Alabama nu mă va mai numi niciodată așa.

Ploaia cade mai tare. Undeva în depărtare tunetul răsună. Degetele albe și zimțate ale fulgerelor pocnesc pe cerul nopții.

Lupul îngenunchează lângă mine și îmi atinge ușor fața. Privindu-mă, mă întreabă.

– Cât de grav ești rănită? Vorbește cu mine, fetițo. Poți să te ridici?

Vocea lui este joasă și gravă. Ochii îi strălucesc de furie. Arată frumos și terifiant, ca un înger răzbunător care vine să distrugă întreaga lume.

Încerc să vorbesc, dar sunetul care iese nu este un cuvânt. Este ceva ce nu pare uman. Își scoate telefonul mobil din buzunarul de la costum și îl pune la ureche. Îi spune operatorului că are nevoie de o ambulanță și îi dă adresa.

Ultimul lucru pe care îl văd înainte de a leșina este el privind în jos la mine și mâna lui mare și aspră care îmi mângăie fața.

 

Care este reacția ta?
+1
0
+1
0
+1
0
+1
0
+1
1
+1
0
+1
0
Frumusețea durerii

Frumusețea durerii

Status: Completed Tip: Autor: Traducător:
O nouă poveste își face loc în librăria noastră. Lăsați-vă surprinse și bucurați-vă de lectură.   Era un străin pentru mine, o prezență întunecată și periculoasă care s-a materializat din umbră într-o noapte ploioasă pentru a mă salva de un atac violent. Nu-i știam numele și nici de unde era. Tot ce știam era că singurul loc în care mă simțisem vreodată în siguranță era în brațele lui. Dar siguranța este o iluzie. Și nu orice salvator este un erou. Și - așa cum aveam să aflu în curând - să ai un alfa care să-ți salveze viața are un preț. Liam Black a vrut ceva de la mine în schimb.   Alfa (substantiv): 1) Are cel mai înalt rang într-o ierarhie de dominație. 2) Cel mai puternic om dintr-un grup 3) Liam Black Titlu original - Beautifully Cruel  Autor: J.T Geissinger  Traducere: Andore Cartea are doua volume, primul volum cuprinde 31 de capitole + epilog   Această traducere a fost realizată în scopuri non-comerciale, doar pentru citire on-line. Echipa Nuvele la Cafea  

Împărtășește-ți părerea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

error: Content is protected !!

Options

not work with dark mode
Reset