Patru săptămâni mai târziu
– Te vei descurca de minune.
– Nu o să mă descurc. Voi pica testul ăsta nenorocit. Ieri a fost un coșmar. Azi va fi și mai rău. O să pic.
– Nu vei pica.
– Ba da.
– Vei eșua dacă vei continua să gândești așa. Ai puțină încredere în tine. Ai studiat din greu. Ești pregătită.
– Mai amintește-mi o dată de ce mă deranjez cu acest test ridicol de două zile și douăsprezece ore, când diploma mea de drept a fost deja acreditată de Universitatea din Argentina, m-am înscris la Colegio de Abogados și nu am nevoie de nimic altceva pentru a practica avocatura în Buenos Aires? Inclusiv o notă de trecere la examenul de barou din Massachusetts?
Pe linia telefonică, tonul lui Liam este ferm.
– Pentru că este un obiectiv pentru care ai muncit ani de zile, nu vrei să renunți la acest obiectiv doar pentru că acum locuiești într-o altă țară și – cel mai important – i-ai promis mamei tale că o vei face.
– Oh. Asta.
– Da, asta. Nu vreau să încep relația mea cu ea pe picior greșit.
Stând în fața ușii sălii de ședințe de la Centrul de Convenții Hynes din Boston, unde sunt programată să încep ziua a doua a examenului de barou – cum ar fi, chiar acum – mă sprijin de perete și zâmbesc, imaginându-mi-l pe Liam întâlnindu-mi părinții. Vom merge în Texas peste câteva luni pentru o vizită.
De Ziua Recunoștinței, printre altele.
Este o situație pe care o credeam cândva imposibilă, dar acum trăiesc în țara realităților alternative. Tot felul de lucruri imposibile s-au întâmplat.
– Oh, la naiba, închid ușile. Trebuie să intru.
– Mult noroc. Sună-mă imediat ce se termină.
– Știi că o voi face, șefule șef.
Liam mârâie:
– Ai face bine, altfel te iau pe genunchi când ajungi acasă.
– Promisiuni, promisiuni. Ne vedem mâine.
Fac un zgomot de sărut și închid înainte ca el să mai poată face alte amenințări sexy. Ultimul lucru de care am nevoie acum este să fiu distrasă de gândul că el îmi va da o palmă…
Prea târziu.
Intru înăuntru, iau de la doamna care stă la ușă o husă de securitate cu închidere pentru telefonul meu mobil, apoi mă așez la locul care mi-a fost atribuit, forțând gândul la lupul meu superb și la toate lucrurile pe care le face corpului meu.
Alături de telefonul meu acum inutilizabil, am o pungă de plastic transparent în care se află o sticlă de apă, un sandviș pentru prânz, un acord semnat de examinator și câteva creioane de numărul doi pe care le voi folosi pentru a susține partea de astăzi a examenului, care constă într-un miliard de întrebări cu variante multiple de răspuns care acoperă contractele, delictele, dreptul penal, dreptul constituțional, probele și proprietatea imobiliară.
De asemenea, în geantă se află și legitimația mea cu fotografie. Cea adevărată.
Pentru că, deși doamna Ruby Diamond este un nume drăguț, nu a aplicat niciodată pentru a da examenul de intrare în baroul din Massachusetts, așa că nu are noroc.
Toți ceilalți din sală par la fel de nervoși ca și mine.
Șase ore mai târziu, cu toții arătăm îngrețoșiți. Cu creierul mort, pe deasupra.
Sunt sigură că am eșuat, dar cel puțin mi-am ținut promisiunea făcută mamei mele.
Îmi deblochez telefonul și arunc carcasa securizată în coșul de gunoi de pe un birou de lângă ușă, apoi ies din sala de ședințe. Fac stânga spre lifturile care mă vor duce la garajul de parcare, dar mă opresc brusc când zăresc un bărbat sprijinit de un perete din apropiere.
Capul lui este înclinat pe spate. Brațele sale masive și tatuate sunt încrucișate pe piept. Un picior cu cizme este dat cu piciorul de perete. Îmbrăcat în blugi și o bluză albă. El, în tricou, este imaginea de cool casual. Ca James Dean pe steroizi.
Poartă ochelari de soare cu oglinzi, așa că nu-mi dau seama dacă are ochii închiși, dar dacă i-aș putea vedea, le-aș ști exact culoarea.
Zâmbind, mă îndrept spre el.
– Bună, Killian.
Își întoarce capul în direcția mea și oftează.
– Nici nu-ți pot spune cât de dezamăgitor este faptul că mă recunoști întotdeauna la prima vedere. Nimeni nu ne poate deosebi.
Broga lui irlandeză este intactă. Vreau să-l rog să-mi facă un accent australian, dar sunt distrasă.
– De ce este dezamăgitor?
Zâmbetul lui este leneș. O gropiță îi strălucește pe obraz. Își împinge ochelarii de soare până în vârful capului și mă privește prin pleoapele pe jumătate coborâte, cu ochii strălucind de răutate.
– Tot sper că o să-ți arunci brațele în jurul meu și o să-mi dai un sărut.
– Nu, nu vrei. Încerci doar să fii fermecător.
El se strâmbă.
– Încerc? Nu e nicio încercare, fetițo.
Eu râd.
– Oh, uite, orgoliul e din familie.
Se dă la o parte de lângă perete. Înălțându-se deasupra mea, mă privește și zâmbește.
– Da. Suntem doi păuni care se mândresc, și asta e un fapt. Nu ne poți învinovăți, totuși. Doar uită-te la tot acest penaj fantezist. Toți ceilalți cocoși sunt atât de geloși încât le cad dinții.
Un tânăr trece pe lângă el, aruncându-i lui Killian o privire invidioasă înainte de a-și umfla pieptul și de a trece mai departe.
Văzându-l, zâmbetul lui Killian se mărește.
Îmi dau ochii peste cap.
– L-ai plătit pe tipul ăla, nu-i așa?
El flutură o mână disprețuitor.
– Se întâmplă de o duzină de ori pe zi, fetițo. Cum a decurs testul?
– Ugh. Împușcă-mă.
– Mă tem că fratelui meu nu i-ar plăcea asta. Știi că ține mult la tine.
– Doar ține?
El dă din cap solemn.
– Ai crescut la el. Ca un mucegai.
Râd din nou, pentru că e atât de ridicol încât nu mă pot abține.
– E bine de știut. Să trecem mai departe. Cărui fapt îi datorez această plăcere neașteptată?
-Doar nu credeai că Liam te va lăsa să te plimbi prin Boston fără escortă, nu-i așa?
-Nu m-am plimbat… așteaptă. Îmi îngustez ochii la el. Am ajuns aici acum două nopți. M-ai urmărit în tot acest timp?
– Te-am urmărit? El face o grimasă. Nu o face să sune atât de pervers.
– Să înțeleg că e un da.
Se uită la mine pentru o clipă. Îmi dau seama că încearcă să nu rânjească.
– Aveai impresia greșită că fratele meu nu este nebunește de protector cu tine? Că nu-și pierde mințile când nu te vede mai mult de șaizeci de secunde? Că permițându-ți să părăsești micul tău cuib de iubire…
-Să-mi permită? Am pufnit. El mă ignoră.
– Nu tu i-ai provocat coșmaruri, tensiune arterială ridicată și nu l-ai trimis în modul posesiv al omului cavernelor? Pentru că ai făcut-o.
– De fapt, ai fi fost foarte mândru de el. S-a descurcat foarte bine.
Killian chicotește.
– Asta crezi tu.
Bărbați.
– Deci, cum merge treaba cu mafia? Îți place să fii la conducerea unui imperiu criminal internațional atât de mult pe cât credeai că o să-ți placă?
Îmi ia mâna și mi-o leagă prin brațul său îndoit, conducându-mă spre lifturi într-o plimbare fără grabă.
– Îmi place la nebunie. Mulțumesc că m-ai întrebat. El râde.
– Dar Liam a adunat o listă lungă de dușmani. Toată lumea încearcă să mă omoare! Este unul în special, un tânăr latino-american care îmi poartă o pică absolut nebună. În ultima lună, a tras în mine, a pus o capcană într-o mașină pe care o credea a mea și a încercat să pună o bombă artizanală în fața unui restaurant pe care Liam îl deține.
Oh, nu. Mi se scufundă stomacul.
Ajungem la ușa liftului. Killian apasă butonul de apelare și continuă.
– Din fericire pentru mine, este un asasin teribil. Un rahat absolut. E comic, de fapt. Îl tot las să plece ca să văd ce va încerca în continuare. A devenit un fel de glumă pentru gărzile de corp. L-am întrebat pe Liam despre el, dar se jură că nu știe de ce puștiul ăsta vrea atât de mult să-l ucidă.
– Vrei să-mi faci o favoare, Killian?
Se uită la mine cu curiozitate.
– Vrei, te rog, să nu-i faci rău? E un prieten de-al meu. A fost un prieten. Îmi curăț gâtul. Am lucrat împreună câțiva ani.
După o clipă în care se uită la mine, surprins, Killian începe să râdă.
– Ho! E un triunghi amoros, nu-i așa?
Spun categoric:
– Nu fi enervant.
El clipește nevinovat.
– Moi? Enervant? Niciodată.
Scot un oftat.
– Serios. Îți cer o favoare. Nu-l răni, bine?
Pare jignit de sugestie.
– Bineînțeles că nu-l voi răni. Este prea distractiv. Chiar mă gândeam să-i ofer o slujbă. A demonstrat un nivel de angajament pe care îl consider lăudabil. Mi-ar prinde bine.
Ușile liftului se deschid. Intru, dar Killian nu mă urmează.
– Aici te las, fetițo.
– Dar tu tot mă vei spiona presupun.
El face cu ochiul.
– Este în fișa postului.
Ușile liftului se închid în timp ce eu dau din cap, zâmbind.
De îndată ce sunt în mașina închiriată și mă întorc la hotel pentru a-mi face bagajele, îl sun pe Liam. Răspunde la primul apel.
– Deci? Cum a fost?
Îi spun tachinând:
– Poate ar trebui să-l suni pe fratele tău ca să afli.
Un mârâit nemulțumit se aude pe linie.
– Nu trebuia să-și arate fața.
– Nu-i nimic. Mi-a făcut plăcere să-l văd. Apropo, Diego încă încearcă să te omoare.
– Serios? Hmm. Sunt impresionat de angajamentul lui.
– Este exact ceea ce a spus Killian. Se gândește să-i dea o slujbă.
Liam chicotește.
– Ce anume?
– Nu râde de el. Mă simt prost.
– N-ar trebui să faci asta. A încercat să mă asasineze.
– Știu, dar trebuie să recunoști că e romantic, într-un fel ciudat.
– Nu recunosc așa ceva. Eu sunt singurul care are voie să comită o crimă pentru tine.
Ceva din vocea lui îmi dă de gândit.
– Spui asta ca și cum ai fi făcut-o deja.
Râsul lui este disprețuitor.
– Nu, dar las această posibilitate deschisă.
– Apropo, ți-am devansat ora de plecare. Zborul pleacă în douăzeci și cinci de minute.
– Abia dacă am timp să-mi împachetez lucrurile și să plec!
– Atunci ar fi bine să te grăbești. Vocea îi scade. Pentru că abia aștept să te văd. Trei zile între noi e prea mult.
Se deconectează fără să aștepte o discuție despre caracterul său autoritar, pe care, evident, știa că o să vină.
Mă grăbesc să mă întorc la hotel, îmi fac bagajele și mă grăbesc să fac check-out. Aș fi rămas cu Ellie, dar ea și Tyler sunt din nou împreună.
Cu cât lucrurile se schimbă mai mult, cu atât mai mult rămân la fel.
Aseară, la cină, i-am plătit restul părții mele din contractul de închiriere a apartamentului și i-am spus că echipa de gorile va veni să-mi împacheteze toate lucrurile.
Când m-a întrebat ce se întâmplă între mine și Liam, i-am spus că habar nu am despre cine vorbește și am zâmbit.
A înțeles. După noaptea în care am plecat, a văzut știrile despre arestarea și eliberarea lui. I-a auzit pe reporteri numindu-l mafiot. Dacă cineva se pricepe la relații complicate, ea este aceea.
Nu m-a întrebat unde am locuit, iar eu nu i-am spus. Am luat o cină plăcută, ne-am îmbrățișat și ne-am luat la revedere.
Am sentimentul că o voi mai vedea din nou, totuși. Buenos Aires este incredibil, dar dacă reușesc să trec de barou în Boston… cine știe ce îmi rezervă viitorul.
Adică, Killian ar putea avea nevoie să plece în vacanță din când în când, nu? Iar papa mafiot nu poate lăsa afacerile să se piardă.
Ar putea avea nevoie de cineva bine informat care să intervină din când în când pentru a-i da o pauză.
Zborul de întoarcere în Argentina trece mai repede de data aceasta, pentru că am adormit. Mă trezesc în timp ce aterizăm pe pistă.
Când ajung înapoi la Estancia Los Dos Hermanos, Liam mă așteaptă în fața ușii din față.
Alerg spre el, sărind în brațele lui deschise. Mă poartă în casă fără să spună nimic, îndreptându-se direct spre dormitor.
– Bună, dragă.
El mârâie:
– Am nevoie de tine dezbrăcată.
Eu zâmbesc.
– Am înțeles asta.
Mă așează pe pat, mă dezbracă de hainele mele și el de ale lui, apoi se împinge în mine cu un geamăt recunoscător. Mă arcuiesc în el, oftând, uimită de cât de acasă mă simt.
E nerăbdător, lacom, puțin cam dur. Gura și mâinile lui sunt peste tot. Mă mușcă de gât în timp ce se împinge în mine. Îmi încrucișez gleznele la spatele lui și îl iau adânc.
Când îmi vine, sunt cu numele lui pe buze.
El se clatină, scoțând un zgomot ca și cum ar avea dureri.
Gâfâind, îmi deschid ochii și mă uit la el.
– Ce este?
Printre dinți strânși, spune:
– Nu am purtat prezervativ.
Stăm acolo o clipă, privindu-ne în ochi, cu inimile bătându-ne cu putere, până când îmi alunec mâinile pe spatele lui lat. Îmi afund degetele în globurile tari ale fundului său, îmi flexez șoldurile și îl trag mai adânc înăuntru.
Buzele lui se despart. O privire de înțelegere îi apare în ochi. Șoptește aspru:
– Iubito. Ești sigură?
Ca răspuns, îmi flexez din nou șoldurile și îl sărut.
El îmi apucă fața în mâinile lui mari și mă sărută înapoi, tare.
– Vrei să ai copilul meu?, mârâie el în gura mea, în timp ce se împinge în mine mai repede și mai adânc. Brațele îi tremură și pieptul îi tresaltă, gândul că sunt însărcinată îl înnebunește.
– Mai mult de unul, spun fără suflare, făcându-l să geamă ușor.
Mama mea va fi dezamăgită că nu suntem căsătoriți mai întâi, dar mă voi descurca cu ea mai târziu.
Liam începe să se dea pe spate, trăgându-mi-o cu pasiune, gemete care îi ies din gât. Și eu mă pregătesc pentru un alt punct culminant, cu capul înclinat înapoi în pernă, cu trupul în flăcări, cu inima cântând.
El ajunge primul. Întregul lui corp se încordează. Se smucește, mârâind, apoi își lasă capul la sânii mei și suge cu putere un sfârc în timp ce se revarsă în mine, gemând în carnea mea.
Simțindu-l cum palpită adânc în mine, mă înclin peste margine. Contracțiile din miezul meu sunt dure și ritmice, lăsându-mă să gâfâi.
– Te iubesc. Iubito, te iubesc al naibii de mult.
Vocea lui este un răcnet la urechea mea. Corpul lui este imens, învăluindu-mă în căldură. Inima lui bate împotriva inimii mele în timp ce ne legănăm împreună. Plâng, lacrimile îmi alunecă pe tâmple pentru a se prinde în părul meu.
M-am înșelat, înainte. Dragostea nu este un coșmar. Este un miracol. O binecuvântare.
E bine să știi că ești în sfârșit acasă.
După aceea, dormim. Mă trezesc la priveliștea incredibilă a unui curcubeu care se arcuiește deasupra pășunilor îndepărtate, strălucind din cauza ploii recente. Cerul este senin. Afară, păsările cântă.
Lângă mine, Liam doarme, cu un mic zâmbet pe fața lui frumoasă.
Mă strecor liniștită din pat, pe vârfuri, încercând să nu-l trezesc. El murmură ceva în somn, se răsucește, apoi se așează din nou.
E mult mai relaxat aici decât în Boston. Acolo n-aș fi putut să mă strecor din pat fără să mă audă. Îmi pun un halat pe mine și mă duc desculță în bucătărie să pregătesc cafeaua.
Pe tejgheaua din bucătărie, lângă un buchet uriaș de trandafiri, găsesc o cutie mică de catifea neagră.
Bătăile inimii mele o iau razna. Mâna îmi zboară în sus ca să-mi acopere gura.
Mă uit peste umăr, dar nu se aude niciun sunet din dormitor. Așa că mă târăsc spre cutie. Mâinile îmi tremură în timp ce mă întind spre ea.
Înăuntru, cuibărit în catifeaua neagră, se află un inel cu diamant superb. Piatra centrală este imensă și orbitoare. Este flancată de o parte și de alta de o pereche de rubine grase, roșii ca sângele.
Mă holbez la el, cu apă în ochi.
Brațe mari alunecă în jurul taliei mele și mă strâng la un piept cald și solid. Liam îmi șoptește la ureche:
– Am spus odată că nu te voi forța să te căsătorești cu mine, dar îmi retrag cuvintele. Consideră-te forțată.
Iată că vin din nou lacrimile alea blestemate.
Îi șoptesc:
– Ești cel mai autoritar, cel mai enervant și, de departe, cel mai minunat om pe care l-am întâlnit vreodată
– Știu. Pune-ți inelul ăla nenorocit.
Îl fac să alunece pe degetul inelar. În mod surprinzător, se potrivește.
Mă întorc, îmi ascund fața în pieptul lui Liam și izbucnesc în lacrimi.
Râzând, el mă strânge în brațe, netezindu-mi o mână peste păr.
– Deci când te anunță baroul dacă ai trecut examenul?
– Poți să mă lași un minut să-mi revin, te rog? Am un moment de emoție aici!
Ignorând asta, el spune:
– Pentru că pot să-ți spun acum, dacă vrei.
Mă îndepărtez și îl privesc cu privirea pierdută.
– Cum ai putea să știi? Nu ar trebui să primesc rezultatele decât peste două luni!
El zâmbește.
– Cunosc oamenii.
– Liam! Îl lovesc în piept cu pumni mici și inutili. Nu-l mișcă.
– Asta înseamnă că nu? Ridică din umeri, dându-mi drumul. Cum vrei tu.
Îl privesc cu pumnale în spate în timp ce el ia telecomanda pentru televizorul care atârnă pe peretele bucătăriei, lângă colțul pentru micul dejun. Se pornește un canal de știri. Sunt pe punctul de a cere mai multe informații despre test, dar sunt distrasă de titlul de pe ecran.
– Judecător din Texas arestat pentru conspirație la crimă.
Îngheț când prezentatorul de știri rostește un nume pe care îl cunosc prea bine.
Este același judecător care a ordonat uciderea fratelui meu.
Ascult șocată, în timp ce prezentatorul relatează cum FBI-ul a făcut o razie în casa și în biroul judecătorului, fiind informat de o sursă neidentificată. Când îmi întorc privirea uimită spre Liam, acesta se sprijină de tejgheaua din bucătărie, privindu-mă cu ochi iubitori, cu o expresie sumbră.
Îi șoptesc:
– Tu ai făcut asta?
Își menține vocea joasă și privirea ațintită asupra mea când îmi răspunde.
– Ai spus că nu voiai să ai sânge pe mâini. M-am gândit că o viață în închisoare era următorul lucru cel mai bun.
Când genunchii îmi cedează, Liam e acolo să mă prindă înainte să cad.
Așa cum a fost întotdeauna.
Așa cum știu că va fi mereu.
Pentru totdeauna.
~SFÂRȘIT~
