GLADIATOR-Capitolul 11

Gladiatorii tăi devin din ce în ce mai buni, rosti cu satisfacție Tiberius, privind lupta din arenă. Era pretor al Senatului și venise în oraș cu treburi; avusese șansa să asiste și la o confruntare între școli.

– Sper că îl vei băga în arenă peste două săptămâni, la jocurile în cinstea senatorului Sextius, pe Tracul care luptă acum. Îmi place avântul cu care se aruncă asupra adversarului, adăugă el.

– Maximus, ai dreptate. Până acum i-a învins pe toți gladiatorii școlilor cu care a luptat, continuă un alt oficial al orașului, privind încordat bătălia.

– Încă nu am hotărât pe cine voi trimite atunci în luptă, spuse Fabius, atent la confruntarea care înclina tot mai clar în favoarea gladiatorului său.

Doar unul dintre oamenii lui fusese învins; ceilalți trei câștigaseră. Aceasta era ultima luptă a serii și, totodată, cea mai așteptată.

Sabia, mânuită de brațul sigur al bărbatului, descrise un arc de cerc în aer și căzu cu forță asupra adversarului; o ploaie de scântei țâșni când lovitura fu parată. O altă întoarcere, un pas alunecat, și de astă dată celălalt se prăbuși în genunchi, fără putința de a se mai apăra.

Mulțimea urla și bătea cu picioarele în podelele de lemn ale tribunelor, aclamând învingătorul. Nimic nu putea opri hoarda avidă de sânge să-și verse, în cel mai răsunător strigăt, satisfacția atunci când un luptător zăcea la pământ. Erau asemenea prădătorilor: adulmecau prada, îi simțeau frica și se hrăneau din ea, strângând forța pentru atacul suprem. Doar moartea și gustul sângelui păreau a le potoli setea.

Când lama nemiloasă a învingătorului atinse gâtul celui doborât, abia atunci acesta ridică mâna dreaptă cu două degete întinse, anunțând supunerea.

Elio, vlăguit, cu sângele curgând din răni și îmbibând nisipul arenei, nu băga pe nimeni în seamă. Toată atenția mulțimii, în delir, și a tribunei oficiale se revărsa asupra învingătorului. Doar un singur bărbat îl privea pe Elio cu maxilarele încleștate și pumnii strânși, respirând ușurat pentru că trecuse de încă o luptă.

Deși meciul era mai degrabă un antrenament pentru cele mari – cele pe viață și pe moarte – nu puteai rămâne indiferent. Văzuse destule situații în care și asemenea înfruntări „ușoare” se încheiau cu un deces.

– Dacă o ține tot așa, Tracul va avea o ascensiune mare în rândul gladiatorilor și vei putea cere sume frumoase pe el, auzi Fabius o altă laudă în ureche. Dar gândul și privirea lui rămâneau pe câștigător.

Își scoase coiful și, cu el în mână, porni spre poarta de intrare păzită de soldați. Părul i se desprinsese din legătură și îi cădea pe lângă chipul plin de praf, transpirație și sânge. Oboseala luptei i se citea în fiecare pas pe nisipul răscolit de tălpile atâtor bărbați. Fabius îl urmărea printre gene, încercând să-și dea seama cât de grav era rănit.

Elio nici măcar o dată nu privi spre tribuna principală. Simțise pe tot parcursul luptei privirea celuilalt înfiptă în spatele lui ca o săgeată și sentimentul acela îl enerva, pentru că îl putea distrage de la concentrarea pe care o cerea arena. Mai bine s-ar fi luptat cu trei bărbați deodată decât să înfrunte bărbatul care îi era stăpân.

Din ziua în care acesta îi mărturisise că îl dorește, noi simțăminte îi stârneau curiozitatea. Nu mai experimentase niciodată așa ceva; nici nu-și imaginase că doar două vorbe îi vor aduce insomnii și întrebări fără răspuns.

Fabius era un bărbat cu trupul armonios, rivalizând cu unii luptători. Proprietar de școală de gladiatori și centurion al orașului, avea statut și putere. Iar el… era un sclav. De ce un astfel de bărbat ar fi recunoscut că-l interesează fizic? Pentru distracție? Pentru clipe de răsfăț? Sau doar o plăcere de moment? Ultima variantă i se părea cea mai credibilă.

Oare el, Elio, își dorea să guste acea plăcere?…………

– Tiberius, prietene! exclamă Fabius când îl văzu intrând.

Mă bucur că mă vizitezi. În timpul jocurilor abia dacă am apucat să schimbăm două vorbe.

– Tocmai ajunsesem în oraș, iar edilul m-a invitat să-l însoțesc în tribună, răspunse Tiberius.

Se așeză pe un scaun în biroul vilei din oraș a lui Fabius. Gazda făcu semn unui servitor să le umple cupele cu vin și, dintr-o privire, îi alungă apoi din încăpere.

– Ce te aduce în Capua? întrebă Fabius. Multă lume numea locul „Orașul Luptelor”, fiind cel mai renumit din Republică pentru confruntările de gladiatori.

– Am venit cu mesaje pentru edil, dar… și pentru tine, spuse Tiberius.

Cei doi erau prieteni din tinerețea zbuciumată petrecută aici. Fabius rămăsese în oraș, apucând drumul armelor; Tiberius se îndreptase spre politică și ajunsese pretor al Senatului – o funcție pentru care îți trebuiau rang, avere și contribuții serioase la vistieria statului. Până la urmă, fiecare meserie își avea prețul ei.

Felul în care rosti vorbele arăta că mesajul pentru Fabius nu era tocmai bun.

– Senatorii nu sunt deloc încântați de felul în care gestionezi soldații din cazărmi pentru a controla mulțimea și revoltele, îl înștiință.

– Am restabilit liniștea, iar răzvrătiții au fost trimiși la minele de cărbune, unde nu vor avea timp nici să se pișe, de atâta muncă grea. Ce se așteptau să fac mai mult? izbucni Fabius.

Se ridică brusc și rămase la marginea biroului, privind harta orașului cu punctele strategice de apărare desfășurată pe masă.

– Aproape jumătate dintre senatori și pretori sunt nemulțumiți, continuă Tiberius.

-Și mulți dintre aceștia sunt veniți recent în Senat.

– Astea-s nemulțumirile oficiale. Spune-mi acum cele neoficiale, încruntă Fabius sprânceana.

– Fiul senatorului Stilian s-a întors victorios din lupta cu galii, iar tatăl vrea să profite de triumf… ca să-l oprească aici, spuse Tiberius apăsat.

– Nu-mi spune că vrea tocmai postul meu, ridică Fabius o sprânceană, amuzat și furios deopotrivă.

– Așa se zvonește, recunoscu Tiberius.

Iar senatorul se numără printre cei bănuiți că ar fi complotat asasinarea tatălui tău. Nu s-au găsit dovezi – au fost ascunse bine –, dar știm amândoi, neoficial, cine a fost în spatele lor.

Comploturile, manipulările și șantajul erau pâinea zilnică a celor ce dețineau puterea. Asasinatele rezolvau, în umbră, ceea ce în lumină se negocia în șoapte.

– Poți afla precis cine sunt neutrii? Măcar să știu încotro înclină balanța, îl rugă Fabius. Știa că prietenul său era încă un senator tânăr, fără o poziție de neclintit, dar era totuși în mijlocul jocului.

– Am să fac tot ce pot, îl asigură Tiberius.

– După cum știi, peste două săptămâni avem lupte în onoarea senatorului Sextius, invitatul edilului. Din ce tabără e?

– Un senator influent. Din câte știu, e dintre cei ce-și apleacă urechea la comploturi. Îi plac jocurile ascunse și, dacă are de câștigat, nu se ferește să intre în ele, răspunse Tiberius.

– Asta înseamnă că va trebui să trimit în arenă cei mai buni gladiatori, pentru plăcerea lui, mormăi Fabius, gânditor.

-Crezi că aș putea câștiga de partea mea mai mulți, dacă le-aș oferi o luptă dedicată lor?

– Ar fi o strategie bună, încuviință Tiberius.

-Mai ales pentru cei cărora le place vărsarea de sânge și vuietul mulțimii.

– Urăsc să le pup fundurile și am urât asta toată viața, rosti Fabius, cu pumnii strânși.

-Nici armata nu m-a scutit, dar măcar acolo legile sunt clare.

– Știu, prietene. Gândește-te câte plecăciuni și câte funduri trebuie să ling eu. Fiind un pretor tânăr, cred că e datoria mea să mă ploconesc în fața lor, oftă Tiberius.

– Vom vedea cum se mișcă lucrurile, dar cu ochii pe ei, încheie Fabius. Cât rămâi în oraș?

– Încă două zile.

– Atunci te aștept mâine în ludus, să-mi vezi gladiatorii, să bem o cupă de vin și să-mi povestești despre frumusețile Capitalei, zâmbi Fabius.

– Eu despre Capitală, tu despre ispitele din cel mai renumit Oraș al Luptelor, replică Tiberius, întorcând zâmbetul.

– Te interesează și altceva, în afară de distracțiile enumerate? îl iscă Fabius din priviri.

– Nu m-ar deranja ca penisul meu să aibă și el parte de puțină activitate, ridică Tiberius o sprânceană.

– Ca în vremurile tinereții noastre? îl ținti Fabius cu privirea.