GLADIATOR-Capitolul 13

— Toți sunt bulversați de problema lui Nix, exclamă Elio, la fel de nelămurit ca și ceilalți, stând la masa din lemn, lângă Lucio.

Acesta nu lupta în ziua respectivă, așa că era foarte relaxat. El și ceilalți gladiatori rămași în ludus aveau liber de la antrenamente, așa că încinseră un joc cu zarurile.

Nix trebuia să intre în arenă în luptele din acea zi, dar i se stricase stomacul. Curios era că doar el pățise așa ceva. Pe lângă înjurăturile care nu se mai opreau de când dăduse năpasta peste el, mai era și așteptarea: cine avea să-i ia locul? Care va fi gladiatorul desemnat de dominus să-l înlocuiască?

— Intri la o partidă? îl invită unul dintre cei patru bărbați concentrați la zaruri.

Nu jucau pe mize mari, fiindcă nu aveau. Se limitau la câștigurile din arenă — din pariuri sau, cei norocoși, adică primii dintre cei mai buni luptători, din petrecerile private la care participau.

— Nu vi se pare ciudat că doar el a pățit chestia asta cu burta? întrebă Elio, refuzând invitația la joc.

— Și eu m-am întrebat, că doar am mâncat aceleași lucruri, rosti unul dintre bărbați de la masă.

— Poate s-a lăcomit, iar stomacul lui sensibil s-a revoltat, își dădu cu părerea Lucio.

— Stomac sensibil! Cine naiba ar avea așa ceva? Nu suntem muieri! izbucni altcineva.

La un moment dat, Elio își aruncă privirea spre prietenul său. El era singurul care nu se mira de întâmplarea ciudată. Nu apucă să analizeze prea mult, fiindcă apăru Cirio, cu nelipsitul bici înfășurat pe braț.

— Tracule! îl strigă, privindu-l.

-Dominus a hotărât: tu îi vei lua locul în arenă lui Nix.

Elio rămase ca o stană de piatră, privind spatele maestrului care se îndepărta.

— Prietene, îl auzi pe Lucio.

-…se pare că vei avea parte de prima ta luptă pe viață și pe moarte.

Zâmbetul larg nu-i dispăru de pe chip.

Într-adevăr, era prima luptă în care totul se decidea după priceperea și puterea fiecărui gladiator. Nu mai era o confruntare între școli, cu un simplu învingător și un învins; era o luptă sângeroasă din care doar unul părăsea arena în viață. Singurii care puteau acorda clemență erau publicul și cel căruia îi erau dedicate jocurile — dar astfel de hotărâri erau rare. Chiar și învins, gladiatorul trebuia să câștige aprecierea mulțimii din tribune sau a invitatului de onoare.

Cu o zi în urmă, când se întâlnise cu Dominus — și amândoi ieșiseră uzi din interacțiunea lor — îl anunțase că nu va fi printre desemnați. Iar acum… afla că intră în arenă. Și nu oricum, ci în penultima luptă, poate cea mai grea: oamenii din arenă erau deja încinși de luptele anterioare, iar sângele vărsat pe nisip le urcase așteptările până la delir.

Când Lucio ieși din joc, îi făcu semn lui Elio să-l urmeze. Se opriră lângă izvorul care curgea necontenit; apa clipocitoare le acoperea conversația.

— Mi se pare mie, sau pe tine nu te miră ce i s-a întâmplat lui Nix? întrebă Lucio, cu voce joasă.

— De ce m-aș frământa pentru mațele proaste ale unui om? făcu Elio pe miratul.

-Și nici pe tine n-ar trebui să te preocupe. Singurul lucru la care trebuie să te gândești este lupta și cum să ieși viu de acolo.

Lucio se așeză pe marginea bazinului și își făcu de lucru cu apa rece.

— Lucio… rosti Elio, forțându-l să-și întoarcă privirea.

-Am un presentiment. Mă face să cred că ai un amestec în toată porcăria asta.

— Doar nu suspectezi că am vreo telepatie, să-i fi transmis lui dominus să te bage în arenă! aproape râse Lucio.

— Știi bine că nu la asta mă refer, mormăi Elio, privind în jur.

Lucio rămase pe gânduri; după câteva expirații, deschise gura:

— Prietene… mie îmi plac bărbații, spuse, scrutându-i chipul.

-Te deranjează asta?

— La naiba, n-am nicio problemă unde alegi să-ți bagi scula, tăie Elio scurt.

-Dar… nu înțeleg. De câte ori am primit prostituate n-ai refuzat niciodată.

— Nu am nicio strategie, așa că nu te mai încrunta, îl întrerupse Lucio. Când mă culc cu o curvă, o fac să-mi liniștesc trupul. Când mă culc cu un bărbat, o fac pentru plăcerea mea.

— Vrei să spui că… Elio aruncă o privire spre bărbații adunați sub terasa cu umbrar.

— Crezi că sunt atât de disperat încât să mă uit la cururile astea pline de mușchi, fără nicio finețe? urmă Lucio, ghicindu-i gândul.

-Am standarde mai înalte.

— Acum chiar îți bați joc de mine, se încruntă Elio.

— Ba deloc, îl contrazise Lucio.

-Mie îmi plac bărbații, iar lui Sou îi plac… gladiatorii.

Celălalt îl privi ca și cum tocmai i-ar fi vestit ploaia după trei luni de secetă.

— Adică… tu și Sou…

— Da. Eu și Sou, confirmă Lucio, sec.

-De aproape un an.

— Înseamnă că el te-a ajutat să-i dai ceva lui Nix, ca să-l scoți din luptă.

— Ce contează că l-am ajutat puțin? După ce-și golește mațele, va fi în regulă. Am sperat ca Dominus să te bage în arenă, îi destăinui.

-Și uite că ai prima ta luptă.

— Lucio, ce ai făcut este…

— Auzi, nu te mai ofusca atâta. Treci peste un căcăcios și bucură-te de avantaj, îl încurajă, ridicându-se.

-Toți, la un moment dat, încercăm să profităm de „norocul” care ne iese în cale.

— Ăsta nu e noroc, e premeditare, îl atenționă Elio.

-Nu vreau să…

— Du-te la dominus, îl provocă Lucio.

-Explică-i tot și renunță la luptă.

Elio rămase privind la prietenul său. Recunoștea: abia aștepta să intre în arenă, să profite din plin de situația creată… cu puțin ajutor. Până la urmă, Lucio avusese intenții bune, iar faptul că dominus își schimbase părerea și îl lăsase să participe era, de fapt, nesperat de satisfăcător.

Rămas pe gânduri, se întrebă totuși ce-l făcuse pe dominus să-și schimbe decizia. Îl bătu pe Lucio pe umăr, arătându-i că nu e supărat. Acum trebuia să se pregătească pentru prima luptă adevărată — și să profite de avantaj, exact cum îi sugerase prietenul lui… bine intenționat.