GLADIATOR-Capitolul 14

Mulțimea striga într-un delir infernal ca lupta să înceapă mai repede. Căldura, spiritele încinse și euforia confruntărilor anterioare transformaseră întreaga arenă într-un haos general. Până și în tribuna oficială se simțea o neliniște surdă. Deși servitorii umpleau cu sârguință cupele cu vin, iar din când în când cineva făcea vreo remarcă despre luptele deja încheiate, părea că ultimele două care urmau aveau să cadă ca un fulger trimis din furia lui Jupiter.

Fabius refuză să-și mai umple cupa, atent la tot ce se întâmpla în arenă. Acolo îi erau concentrate toate gândurile și toate simțurile: la bărbatul înveșmântat în piele care ieșea pe poarta de intrare a arenei. Pe cealaltă poartă erau trași cei morți sau răniți grav. Dacă nu erau revendicați de școala din care făceau parte sau de familie (în cazul unui gladiator liber), trupurile erau tranșate și aruncate în afara cetății, unde vulturii și animalele sălbatice devorau totul.

Îl privi pe Elio, care înainta spre mijlocul arenei cu săbiile lucind mortal în soarele ce arunca lumină nemiloasă peste nisipul încins. Coiful îl ținea în mâna stângă. După ce aruncă o privire fugară spre tribună, căutând o anume persoană, își înfipse săbiile în nisip și își așeză coiful pe cap, prinzându-l bine cu curelușa de piele. Prin fantele coifului mai privi o dată spre tribuna principală și, pentru o clipă, simți acei iriși întunecați țintindu-l ca două fulgere incandescente.

Își prinse săbiile, câte una în fiecare mână, și le verifică greutatea. Erau săbiile arenei — lupta pentru prima oară cu ele. Niciun gladiator nu avea voie cu propriile arme, ca să nu fie încălcată vreo regulă privind modificări ascunse.

Adversarul său făcea același ritual, dar cu două sulițe. Arme bune, cu avantajul distanței, dacă erau mânuite cu pricepere. Rămaseră în centrul arenei, la trei pași unul de celălalt, evaluându-se.

Adversarul lui Elio nu era la prima luptă, spre deosebire de el; de aceea, orice avantaj trebuia fructificat. Adrenalina și nerăbdarea îi curgeau prin trup ca un vulcan în erupție. Pe lângă asta, trebuia să câștige — să-i dovedească lui Dominus că decizia de a-l trimite în arenă fusese corectă. Concluzia era simplă: trebuia să iasă viu din această înfruntare pe viață și pe moarte.

Mulțimea deja dădea semne de nerăbdare, urlând și bătând din picioare. Scandau aproape la unison numele adversarului, pe care-l cunoșteau din luptele anterioare.

Atacară amândoi în același timp, atenți să „citească” tactica celuilalt, s-o întoarcă în avantaj. Elio pară cu ambele săbii sulițele cu vârfuri metalice ascuțite. Făcu doi pași în spate, clătinându-se, dar se redresă rapid și încercă un atac pe flanc, gândind că-și va putea deposeda adversarul de una dintre armele cu care era ținut la distanță. Nu fu destul de rapid: vârful unei sulițe îi atinse coiful în lateral. Simți, până în creieri, scrâșnetul metal pe metal. Își scutură capul și pară cu sabia din dreapta o nouă lovitură.

Mulțimea continua să scandeze numele favoritulului, îndemnându-l să curme lupta repede, ucigându-l pe Elio. Ca începător, nimeni nu-i dădea mari șanse de supraviețuire.

Fabius privea cu pleoapele mijite și pumnii strânși. Probabil era singurul care se ruga pentru viața lui Elio. A mia oară se condamna că îl lăsase să lupte. Dar nu-l putea ține la nesfârșit pe margine; ziua asta fusese inevitabilă.

— Începătorul tău a primit destul de bine lovitura, remarcă bărbatul din dreapta lui, un comerciant de vază al orașului.

Fabius nu-i răspunse, rămânând cu privirea în arenă. I se părea că Elio e prea încet, că își gândește prea mult atacurile, lăsându-i celuilalt răgazul să năvălească.

Elio pară încă un atac și, lăsându-se pe un genunchi, reuși să-i cresteze tibia adversarului, făcându-l să sângereze. Cu piciorul afectat, acesta își pierdu din stabilitate — un avantaj uriaș pentru Elio. Furios, omul răcni din rărunchi și se năpusti cu ambele sulițe îndreptate spre gâtul neprotejat. Brațele și picioarele erau și ele puncte vulnerabile.

Elio rămase pe loc, înfigându-și picioarele în nisip pentru stabilitate. Când celălalt se apropie, rotiti brațele, săbiile întâlnind lemnul dur al sulițelor. Impactul îi azvârli adversarului una dintre arme în nisip; vârful se frânsese, devenind inutil. Nu așteptă să se dezmeticească: o nouă lovitură, în același picior rănit, de astă dată secționând mușchiul.

În clipa următoare îl văzu, prin fantele coifului, prăbușindu-se în genunchi, sprijinit în sulița rămasă întreagă. Mulțimea izbucni într-un vacarm și ridică, la unison, degetul mare — semn că lupta trebuia încheiată prin moartea gladiatorului îngenuncheat. Acum scandau numele lui Elio.

În tribuna oficială, Fabius aproape se ridică în picioare, aliindu-se mulțimii.

— Ți-am subestimat luptătorul, rosti același bărbat.

Toți așteptau decizia lui Elio. Dar adversarul se ridică din nou. Se vedea că își pierduse echilibrul, însă orgoliul nu-l lăsa să cedeze. Cu un nou urlet, se repezi.

Elio își pregăti apărarea; când făcu un pas înapoi, piciorul îi alunecă pe sulița ruptă din nisip. Se dezechilibră o clipă — de ajuns ca vârful suliței să-i străpungă brațul drept. Urla, scăpând sabia din mâna rănită.

Arenă întreagă amuți o secundă, privind răsturnarea de situație; apoi strigătele reizbucniră, mai puternice. Două tabere, doi favoriți.

Fabius se ridică pentru a vedea mai bine. Parcă el însuși simți sulița intrând prin carne. Elio se ridică atent la adversar, realizând cât de aproape fusese lovitura de gât. Furios pe propria neatenție — și mai furios că nu aplicase lovitura de grație când avusese avantajul —, ridică sabia din nisip și-și testă brațul. Mobilitatea scăzuse la jumătate, iar sângele îi aluneca pe mâner. Trebuia să se bazeze pe stânga și, dacă va putea… să încheie lupta.

Se măsurară din nou, la distanță sigură. Elio strângea în stânga sabia care trebuia să dea lovitura perfectă, încercând totodată să reactiveze și dreapta. Celălalt își încărcă greutatea pe piciorul sănătos; din cel rănit, sângele îmbiba nisipul. Strânse sulița în ambele mâini, evaluând ultima strategie.

Știau amândoi că urma confruntarea finală. După ea, unul avea să rămână pentru totdeauna în nisipul arenei.

Se avântară deodată — și doar unul rămase în picioare.

Sabia lui Elio i se înfipse adversarului în gât, și sângele țâșni cu forță, împroșcând trupul inert, nisipul și pe el. În secunda următoare lăsă să-i cadă ambele săbii și își prinse cu degetele brațul drept, care începea să amorțească.

Prima luptă se încheiase, iar el rămăsese… viu. Mai avea nouă de câștigat ca să-și redobândească libertatea. Era hotărât să ajungă la ziua aceea, indiferent de obstacole.

Ridică mâna stângă, murdară de sânge, și își dădu coiful jos. Se întoarse și porni spre ieșire. Pentru un minut, privi spre tribuna oficială, unde Dominus stătea în picioare, urmărindu-l atent.