GLADIATOR-Capitolul 27

Întunericul era alungat de cele câteva lumânări care ardeau în camera liniștită.
Pentru o clipă, când ridică pleoapele, nici nu își dădu seama unde se afla.
Abia când realiză că era așezat cu fața în jos pe patul tare, își aminti.

Încercă să se miște, dar durerea care îi brăzda spatele îl opri. Închise ochii și rămase așa, revăzând situația care îl adusese acolo.

Singurul regret care îl încerca era legat de Lucio, care fusese și el biciuit.
Mitran de mult i-o căuta prin tot felul de tachinări care, în timpul antrenamentului, ajunseseră la limită, făcându-l să nu se mai poată controla.

Ridică pleoapele și întoarse capul încercând să îl zărească pe Lucio, care era în patul de lângă el, dormind.
Era așezat tot cu fața în jos, iar pe spate i se vedeau cataplasme cu ceva ce nu putea identifica. Probabil și el era acoperit tot cu același amestec.

Cu ceva timp în urmă îl văzuse pe Sou lângă el.
Văzuse cu câtă dragoste îi mângâia părul și îi șoptea cuvinte știute doar de ei.
Cuvinte care îl făcuseră pe Lucio să se ridice într-un cot și, prinzându-l pe după ceafă, să-i apropie capul de al lui.
Mișcarea bruscă îl făcuse pe celălalt să se dezechilibreze, așezând o palmă pe marginea patului, iar pe cealaltă pe pieptul cald.
Nu se retrase și acceptă sărutul cu toată ființa.

Mai târziu, când plecase, îi surprinse lacrimile care îi brăzdau chipul.
Undeva, în suflet, parcă îi tresări ceva neidentificat la vederea acelor momente de tandrețe. Iubirea dintre cei doi era sublimă.
Se bucura pentru ei fiindcă, în acea lume închisă, găsiseră puterea să se apropie și să își dăruiască momente care să îi ajute să le fie mai ușor.

Încă nu își dădea seama dacă și el râvnea la o asemenea apropiere sau era doar o melancolie de moment.

Lăsă din nou pleoapele să îi acopere privirea, revenind în acea clipă din noapte.
Revăzu cu ochii minții imaginea lui Fabius pe terasă.
Îi văzuse furia în privire și în trupul care rămase ca o stană de piatră. Știa că îi pasă.

Interacțiunile intime dintre ei îi aduseseră în acel stadiu de simțire a propriilor trăiri, fără a recunoaște niciunul, deschis, acest aspect.
Până la urmă, chiar dacă ar fi făcut-o, nu ar fi dus la nimic.
Erau doi bărbați care își ofereau plăcere reciproc, fără vorbe goale sau așteptări.
La un moment dat, tot ce era între ei avea să se termine.
Niciodată un stăpân nu își putea arăta afinitatea pentru un sclav.
Îl putea poseda, îl putea avea în toate modurile posibile, dar nu îl putea iubi.
Acea lege nescrisă a societății le anihila orice simțământ.

Pierdut în propriile gânduri, abia simți atingerea ușoară pe frunte. Se încruntă, dar nu deschise ochii.
Era prea cufundat în analiza propriilor simțăminte ca să îi pese de orice altceva.

Și totuși… atingerea era prea evidentă pentru a o mai ignora.

Când ridică pleoapele, rămase privind în ochii care, în întunericul camerei, păreau și mai întunecați.

— Ce faci…

— Șșș… șopti celălalt, apăsându-i un deget pe buze.
— Ne pot auzi ceilalți, continuă aproape de urechea lui.

Răsuflarea caldă și atingerea ușoară îi făcură pielea să se înfioare.

— Doctorul doarme buștean în ultimul pat, rosti, știind că avea să întrebe și de el.

— Nu trebuie să îți faci griji, fiindcă știe de noi, rosti și el la fel de încet.

— Cine știe? Doctorul?

— Nu. Lucio…

— De noi?!

— Da. Că ne-o tragem.

— Asta aș fi preferat să facem decât să te văd rănit, rosti ca o dojană abia stăpânită.

— Ți-ai fi încălcat principiul?

— L-am încălcat când am venit în acea seară la petrecere.

Primul gând al lui Elio fusese să spună… după tine.

— Ne-am tras-o reciproc, așa că…

— Vreau să facem o dublă… la acest tras-o, rosti apropiindu-se iar de urechea lui.

Până atunci stătuse pe un scăunel din lemn cu trei picioare, aproape de chipul lui.
Când ajunsese, îi mângâiase fruntea ușor, crezând că doarme — asta după ce îl privise câteva minute în tăcere.

— Mi te și imaginez încălecându-mi coapsele, continuă să îl tachineze, de astă dată lingându-i urechea cu vârful limbii.

— Fabius… ești un pervers, șopti spunându-i pe nume.

— Mai bine mă gândesc la sexul dintre noi, fiindcă dacă mă gândesc la prostia ta, mă înfurii iar.

— De mult timp mă tot provoca, șopti în continuare, fără regret.

— Dacă eu te provoc? La fel ai să te repezi și asupra mea?! rosti supărat.

— Pe tine nu te pot atinge, fiindcă tu ești… Dominus.

Această afirmație îl înfurie, dar… era adevărată.
Pentru Elio, el era Dominus și bărbatul cu care și-o trăgea.
Atât și nimic mai mult.
Cum și Elio, pentru el, nu era decât un sclav cu care și-o trăgea. Simplu.

Atunci… ce căuta în miez de noapte, șezând pe un amărât de scăunel, făcându-și griji?!
Se întrebă în gând, privind spatele brăzdat de urme roșiatice al bărbatului din pat.

— Fabius… își auzi numele rostit ușor.
— Îmi pare rău că te-am făcut să te îngrijorezi.

Faptul că îi rostise numele și își ceruse scuze îl făcu să îi privească ochii.
În lumina tremurătoare a lumânărilor, nu putea distinge acea nuanță de verde pe care ajunsese să o viseze în nopțile insomniace.
Dar îi știa foarte bine. Știa fiecare nuanță în care se schimbau, în funcție de starea lui.

Cel mai bine îi știa atunci când trăiau clipele lor de intimitate.
Când excitația îi cuprindea trupul, acel verde se transforma în mii de nuanțe.
Iar totul i se datora doar lui.

Știa, în adâncul sufletului, că nu avea să mai lase pe nimeni să îi vadă acele nuanțe.

Se așeză din nou pe scăunelul incomod și, apropiindu-și capul, îi sărută buzele.
Încet, ca și când acestea ar fi avut pe ele cel mai dulce nectar dăruit de zei.

Elio lăsă pleoapele să îi acopere frumoșii ochi, de sub care se prelinse o lacrimă caldă.
Nu îi păsa dacă celălalt o putea vedea. Totul izvorâse din acel sărut tandru.