GLADIATOR-Capitolul 28

–Încercați să luați cât mai mulți prizonieri! le strigă soldaților, după care se avântă în mulțime.
Știa că cei responsabili deja se făcuseră nevăzuți după ce instigaseră mulțimea, dar spera ca cineva să îi fi văzut și să poată da măcar cele mai mici informații.

Cu o oră în urmă se iscase o confruntare între soldații care patrulau în oraș și câțiva vânzători din târg. În câteva minute aceasta se transformase într-o adevărată luptă, aproape toată mulțimea din piață participând. Imediat cum fusese înștiințat porni doar cu garda lui personală, lăsând ordin ca douăzeci de soldați să îi urmeze.

În adunătura de precupeți dădură peste bărbați care mânuiau foarte bine spada — semn că aceștia nu aveau nicio legătură cu târgul.
Lupta era un fel de slalom printre zarzavaturi, căruțe cu boi în jug încărcate cu de toate și animale de vânzare care scăpaseră din țarcurile lor improvizate.
În acel haos, lupta era foarte grea, iar țipetele și înjurăturile erau infernale. Mai puternice chiar decât ciocnitul săbiilor angrenate în lupte corp la corp.

Bărbatul cu care lupta era un foarte bun mânuitor al spadei, fapt care îi confirmă că acesta putea fi unul dintre instigatori. Așa că trebuia neapărat să îl prindă viu.

În dreapta lui, un alt soldat lupta cu înverșunare.

Pară o lovitură care îi viză mâna dreaptă cu care mânuia sabia și reuși să își rănească atacatorul în zona coastelor. Își plănuise un atac fulger, doar că făcu un pas în spate, iar piciorul îi alunecă pe niște zarzavaturi împrăștiate pe jos. Adversarul profită de avantaj și se repezi asupra lui cu toată forța.

Chiar și în genunchi încercă să pareze lovitura. Nu reuși, iar în clipa următoare simți cum coiful îi zboară de pe cap și cum, de undeva din spatele capului, începu să îi curgă sânge.

În acel moment, zarva deveni și mai puternică — soldați din cazarmă venind în ajutor.

– Încercați să îi luați prizonieri! strigă încă o dată cu putere, sperând să se facă auzit peste zgomotul infernal.

Se ridică în picioare și duse mâna la rană, umplându-și degetele de sânge, încercând în același timp să facă o evaluare de ansamblu asupra luptei. Evident, atacatorul lui nu se mai zărea nicăieri.

Cu ajutorul soldaților liniștea se așternu încet, iar cei capturați erau îngrămădiți într-o mică mulțime, înconjurați de soldați.

– Comandante, îl atenționă un soldat din gardă, întinzându-i o bucată de pânză pentru a o apăsa pe rană.

– Câți ați prins? întrebă, apăsând cu putere pânza peste tăietura care începuse să îl doară.

– Zece, îi răspunse soldatul, privind îngrijorat pânza care se înroșise.

– Duceți-i la cazarmă și interogați-i. Aveți grijă să nu moară niciunul, fiindcă vreau să îi verific și eu.

– Trebuie să mergeți imediat la infirmerie, îi atrase atenția.

Porni spre cazarmă urmat de gărzile sale, lăsând restul soldaților să se ocupe de cei reținuți.

Lovitura la cap se dovedi foarte puternică. Tăietura avu nevoie de cusături care i se făcură pe viu. Refuză să bea o cupă cu tărie care i-ar fi atenuat durerea. Vroia să ajungă cât mai repede la interogatorii.

Nu avea speranțe prea mari că cei prinși ar fi dezvăluit ceva, dar vroia să îi vadă și să îi audă cu urechile lui.

În atâția ani de carieră cunoscuse destule metode de constrângere prin care putea face un om să mărturisească și ce a mâncat cu trei zile în urmă. Problema era credibilitatea. Nimeni nu i-ar fi luat drept martori demni, știind că toate mărturisirile erau făcute sub tortură.

Dar chiar și o recunoaștere infimă i-ar fi întărit convingerea că totul era pus la cale de senator.

Medicul îl sfătui să stea întins pentru a se odihni. După ce îi aruncă o uitătură fioroasă, acesta se retrase în grabă.

Miza era prea mare ca să îi pese de rană.

Dacă nu reușea să stopeze aceste atacuri venite din partea senatorului, în scurt timp nu ar mai fi avut pe cine comanda.

După aproape zece ore de la lovitură reuși să se întindă pe pat.
Nu era prima oară când Sou îl vedea rănit, așa că nu se miră și îi pregăti rapid baia, apoi îl ajută să își spele sângele din păr, atent la bandajul înfășurat în jurul capului.

Rana era spre ceafă, iar când se întinse, începu să înjure cu foc. În timpul interogatoriilor durerea de cap se intensificase, iar acum simțea că îi bubuie tot craniul.

Își găsi până la urmă o poziție și închise ochii.

Când îi deschise din nou era deja noapte.
Dormitorul era luminat de trei lumânări. Clipi, încercând să își dea seama dacă durerea se diminuase, fără a observa bărbatul așezat la masă, studiind o hartă.

Gemu sonor când se ridică, iar celălalt își întoarse imediat privirea spre el.

– Te doare capul? îl întrebă apropiindu-se.

– Ce naiba cauți aici?! întrebă furios.

– Sou m-a adus acum o oră, răspunse privindu-l în jos.

– Lasă-mă să te ajut să te ridici.

Îi întinse mâna.

– Am să îl răstignesc pe Sou, șopti printre dinții încleștați, ignorând mâna întinsă.

– Înainte de a o face, gândește-te că a avut intenții bune.

– Intenții bune?! rosti Fabius sprijinindu-se de marginea patului.

-Să te lase singur cu mine… dormind… fără cătușe!

Nu din asta avea nervi — dar se agăță de situație, furios fiindcă Elio îl vedea vulnerabil.

– Știe de noi, îl informă.

– Pe scula lui Jupiter, tot Ludusul a ajuns să știe de noi!

– Lucio i-a spus lui Sou. Așa că știu doar ei doi.

– Înțeleg că sclavul meu știe mai multe decât mine despre ce fac cu scula mea…

Se ridică și porni cu pași ușori spre masă. Când ajunse, își așeză palmele pe hartă.
Brusc își ridică privirea, de parcă un fulger îi străbătuse mintea.

– Lucio… Sou… rosti mirat.
Îl privi peste umăr.

– Lucio și Sou sunt iubiți, recunoscu Elio.

– Iubiți… șopti, analizându-l.
Un cuvânt simplu, dar greu pentru cine nu experimentase sensul lui.
Oare ei doi… aveau să poată numi asta, cândva?

Elio se apropie cu privirile fixate pe ale lui.
Îi prinse palmele, forțându-l să se întoarcă.
Ridică mâna dreaptă și, cu un singur deget, îi trase linia dintre sprâncene, netezind cuta. Degetul îi alunecă apoi spre ceafă, atent să nu atingă bandajul.

Își înclină capul și îi acoperi buzele cu ale lui.
Când simți că Fabius se împotrivește, își încleștă degetele în părul lui scurt.

Îi încercui buzele crăpate cu limba, umezindu-le, apoi îi cuceri gura fără efort.

Sentimentele deja existente în sufletul lui îl făcură să cedeze.
Sărutul nu avea nimic sexual. Era doar tandrețe. Dor.
Între tachinările lor se strecuraseră, fără ca ei să observe, emoții.

– Tu… ai fost lângă mine când am fost biciuit.
-Acum… lasă-mă pe mine să fiu lângă tine. șopti pe buzele lui.

Fabius închise ochii și își sprijini fruntea de umărul lui.

– Urăsc să fiu slab, rosti în șoaptă.

– Ți-ai dat vreodată voie să fii slab? Până acum?

– Nu… Iar pentru că tu știi asta, am să te omor.

Elio zâmbi și îl cuprinse.

– Așteaptă până o să îți treacă rana de la cap, îl sfătui.

– Așa am să fac, se arătă de acord, apropiindu-se mai mult de trupul lui.
Acel trup care îl făcuse să simtă plăceri nebănuite. Să simtă că poate fi om, nu doar frate sau soldat.