GLADIATOR-Capitolul 31

-Ce s-a întâmplat? întrebă Elio intrând în birou. Nu terminaseră antrenamentele de seară când fusese întrerupt, pentru că Sou îl aștepta pentru a-l conduce la el.
Chiar și pe chipul acestuia se vedea clar îngrijorarea.

Fabius era pe mica terasă privind în zări. Chiar dacă fusese de acord cu Tiberius să plece, tot încerca să caute soluții.
Mai bine de nouă ani fusese Legatus al orașului, și până în acel moment se descurcase cu toate problemele ivite în timp.
Avusese parte de răscoale, de molimă, de lupte și incendieri. Pe toate reușise să le țină sub control, ca acum să fie învins de uneltirile unui Senator.

Elio se apropie de el și îi puse mâna pe umăr.
Fabius întoarse capul și rămase privindu-i chipul.

Acum, trebuia să se confrunte și cu propria luptă. O luptă care i se dădea în suflet.

— Trebuie să vorbesc cu tine, ceva…
Se opri strângând buzele.

— Fabius, orice ar fi… voi înțelege.

Știa că avea să vină ziua când totul între ei ajungea la final.
De la prima dată luase totul ca pe un fel de aventură. Că ea începuse să se dezvolte într-o direcție pe care nu și-o dorise… era altă poveste, pe care avea să o știe doar sufletul lui pentru totdeauna.

Era bărbat, la naiba.
Nu cerșise nici măcar în arenă, când era la capătul puterilor într-o luptă pe viață și pe moarte.

— Mâine va veni un Centurion pentru a mă destitui, îi spuse fără vreo expresie pe chip.

— Senatorul…? întrebă știind întreaga poveste.

Fabius aprobă din înclinarea capului.

— Trimite vorbă prietenului tău, poate…

— A venit astăzi să mă avertizeze. Din păcate… totul este deja hotărât.

— Ce se va întâmpla cu tine? întrebă îngrijorat.

— Cel mai probabil voi fi băgat în închisoare, în cel mai bun caz. În cel mai rău…

— Nu. Nu rosti cuvântul, îl opri.

Era un bărbat care văzuse destulă nedreptate în întreaga existență, pentru a ști că de multe ori viața unui om nu valora nimic. Mai ales când era vorba de putere.
Chiar și el era sclav din cauza unei nedreptăți înfăptuite de romani.

— Ar trebui să te bucuri. Până la urmă sunt Dominus pentru tine. Un roman în minus.
Rosti cu sufletul încărcat de durerea acestei nedreptăți, privind pădurea din fața lui.
Probabil aceea era ultima oară când o vedea.

Elio își desprinse degetele de pe umărul lui și se întoarse privind aceeași pădure învăluită în nuanțele roșiatice ale amurgului.

În acel moment, sentimente contradictorii îi asaltau gândurile, dar mai ales sufletul.
Fabius avea dreptate. Un roman în minus.
Rațional, gândul era unul în concordanță cu orgoliul lui de trac.

Sentimental însă… celălalt nu era un roman. Era un bărbat care îi arătase rând pe rând bucăți din sufletul lui.
Putere și duritate, dar și tandrețe înfățișată în nuanțe calde de abandon.

Îi spusese cândva că detestă slăbiciunea. Și totuși… lui îi arătase această latură ascunsă.

— De ce nu te culcai cu nimeni niciodată de două ori? rosti, fără să-și dea seama.

Așa cum stăteau umăr lângă umăr, privind nuanțele înserării, întrebarea — rostită aproape ca o șoaptă — îl făcu pe Fabius să își întoarcă privirea spre profilul lui.

În contextul dat, întrebarea i se părea fără sens. Totuși… alese să răspundă.

— Dacă o făceam, ar fi însemnat sentimente.
Iar sentimentele, pentru mine, înseamnă slăbiciune.

O recunoaștere care scotea în evidență mai mult decât putea spune în cuvinte.

Elio înțelese. Până la urmă și el era acaparat de aceeași slăbiciune.
O slăbiciune care îi încălzea sufletul de fericire, chiar dacă știa că acelea erau ultimele lor clipe împreună.

— Am convenit cu Tiberius să plec la o casă moștenită de el, undeva mai în sud, până când mă voi putea întoarce în siguranță, îi spuse, continuând să-i privească profilul.

— Este cea mai bună decizie… pentru moment, îl asigură Elio privindu-i chipul.

— Elio… vreau să mergi cu mine.

Gata. Rostise cuvintele care îl apăsaseră atâta timp.

Dacă i-ar fi spus că o legiune întreagă era în clipa aceea în spatele lui pentru a-l încarcera, nu ar fi fost atât de surprins.

Se întoarse spre Fabius, strângând pumnii atât de tare încât simți unghiile pătrunzându-i în carne.

— Vrei să merg cu tine? întrebă, surprinderea simțindu-se și în voce, nu doar pe chip.

— Da.

— În calitate de ce aș merge cu tine?
Pentru a-i accepta cererea, avea nevoie de certitudini clare.
Acum nu mai era vorba de jocuri. Era vorba și de viața lui.

— Îți dăruiesc Rudisul, iar astfel vei fi un om liber.

— Îmi dăruiești libertatea!? Vrei să merg cu tine… sau pot merge unde vreau?
Fii mai explicit… Dominus. rosti cu început de furie.

— Ești slăbiciunea mea, rosti Fabius la fel de furios.

-Ți-am explicat destul de clar.

— Acum ai explicat destul de clar, îl asigură Elio, prinzându-i chipul între palme.
Îl privi câteva secunde în ochi, apoi îi acapară buzele într-un sărut aprig.

Erau doi bărbați plini de orgolii, iar anumite cuvinte — deși simțite cu tot sufletul — tot erau greu de pronunțat.
Până la urmă reușiră să citească printre rânduri.

Pentru ei, apropierea nu venise din mari simțăminte la început, ci din chimia trupurilor. Iar aceasta se transformase în vulnerabilitatea unuia față de celălalt.

Nu conta care dintre ei scoase acel geamăt gutural.
Răsuflau, apoi se avântau unul asupra celuilalt cu și mai multă ardoare, dăruind, prin împreunarea buzelor, toată dorința și simțirea care îi împingeau spre apropiere.

Elio îi prinse buza de jos între dinți, apoi i-o linse cu vârful limbii.
Fabius își încleștă degetele în umerii lui, arătându-i prin apropiere toată dorința care îi străbătea trupul, până la penisul întărit.

Focul care se aprinse între ei, acum că sentimentele erau dezvăluite, era mai aprig decât toată forța și necunoașterea care se abătuseră asupra lor.

— Te vreau… șopti Elio pe pielea gâtului, pe care o săruta și o lingea printre respirații sacadate.

— Ia-mă oricum vrei, îl îmboldi Fabius, prinzând între degete penisurile amândurora, pe care începu să le frece peste materialele care îi despărțeau.

Într-o clipă, Elio se desprinse și își desfăcu pânza din jurul coapselor.
Penisul eliberat zvâcni asemeni unui soldat în toiul luptei, încărcat de adrenalină.

— Nu… îl opri Fabius când acesta se pregătea să se lase în genunchi. Acum nu.

După încă un sărut răscolitor, Fabius se sprijini cu palmele de balustradă, împingându-și bazinul într-o poziție provocatoare.
Elio îi ridică tunica și își înfipse degetele în fesele lui perfecte.
Le frământă și le depărtă, până ajunse cu degetele la mușchii pe care urma să-i străpungă.

— La naiba… rosti Elio privind acel trup care i se dăruia de bunăvoie.
Imaginea asta mă scoate din minți.
Aș putea să-mi dau drumul doar privindu-te așa.

— Te arunc peste balustradă dacă îți dai drumul și nu ești în mine, îl atenționă Fabius, tremurând de excitare.

Elio își umezise degetele cu salivă, apoi mângâie mușchii sensibili care se contractau sub mișcările lui abile.
Împinse unul, simțind fierbințeala trupului, apoi pe al doilea, simulând penetrarea care avea să urmeze.

— Nu înțeleg ce sau cum faci, dar… ahhh… gemu sonor, arcuindu-și bazinul. Elio… îi rosti numele ca o rugă.

Elio nu-l lăsă să mai aștepte.
Retrăgându-și degetele, își prinse penisul și îl așeză la intrarea pe care tocmai o părăsise.
Se inseră încet, atât cât îi permitea excitația care îi ardea trupul.

Începu o penetrare lungă, alternată cu una puternică, atingând din plin acel punct sensibil care îi făcu pe amândoi să uite de tot.

— Fabius… rosti printre împingeri și gemete.

— Elio… îi răspunse în aceeași manieră, printre contre deloc subtile.

Pe mica terasă, ascunsă de pădure, ferită de ochii lumii, cei doi își dăruiau iubirea în cel mai dulce și primitiv mod.