GLADIATOR-Capitolul 32

 -Acesta este papirusul pentru administratorul casei, în care îi explic că tu vei fi stăpân acolo, îl înștiință Tiberius, înmânându-i sulul legat și sigilat.

Erau iar în biroul lui Fabius, doar că acum era aproape miezul nopții.
Pe lângă ei doi, mai erau Elio și Sou.
Acesta din urmă stătea lângă ușă, având așternută pe chip o mină gravă, de parcă în orice clipă lumea avea să se termine.

Elio era pe terasă, lăsându-l pe Fabius și Tiberius să pună la punct ultimele probleme care trebuiau rezolvate înainte de plecare.

— Am scris și semnat toate actele care te pun în drepturi asupra vilei din oraș, a casei și a Ludusului, îl informă Tiberius. Însă cel care îl va conduce va fi Cirio. Poți avea toată încrederea în el. I-am explicat în mare situația, așa că nu va trebui să mai faci nimic.

— Să pleci liniștit, fiindcă am să fac tot ce pot pentru a rezolva această nedreptate. Măcar să te poți întoarce în siguranță, îi spuse încercând să-i dea puțină încredere.

— Mulțumesc! Dacă nu ai fi fost tu…

— Prietenii trebuie să se ajute între ei, așa că nu am nevoie de mulțumiri.

Pentru câteva clipe, cât semnară toate actele și puseră sigiliile, rămăseseră în liniște.

— Cel mai mult mă întristează că nu am putut să îmi iau rămas bun de la Elithia, articulă Fabius cu regret.

– Sper că va înțelege.

— Între a rămâne și a îndura această nedreptate, despre care nu știi unde va duce, și a pleca… sigur și ea te-ar fi sfătuit să pleci. Așa că… va înțelege, încercă Tiberius să-l liniștească.

— De când au murit părinții noștri doar pe mine m-a avut…

Rămaseră iarăși tăcuți. Fabius se gândea la familia lui, care se destrăma încă o dată.

— Ești sigur? întrebă Tiberius cu voce joasă, privind spre terasă, transmițând prin acea privire îngrijorarea legată de bărbatul de afară.

— În acest moment, aceasta este cea mai sigură decizie a mea, îl asigură Fabius.

Tiberius înțelese și aprobă din cap.

— Sou, totul este pregătit? întrebă, făcându-l pe acesta să tresară.

Nici nu termină de vorbit că Sou se aruncă la picioarele lui.

— Dominus… vă implor, luați-mi viața sau lăsați-mă să rămân! rosti cu lacrimi în ochi.

— Ce… Sou… ce se întâmplă? întrebă Fabius, mirat de atitudinea acestuia, privind spre trupul ghemuit pe podea.

Sou trăia în casa lui de aproape șapte ani, iar acum era prima oară când avea această manifestare.
Nici măcar când îl cumpărase de la un vânzător de sclavi și îl adusese aici nu arătase vreun sentiment.
Era doar resemnat cu un nou stăpân.
Între timp devenise cel care conducea toți servitorii și îi era cel mai loial dintre ei.
Acesta fusese motivul pentru care hotărâse să îl ia cu el.

— Dominus… îl atrase Elio atenția, intrând în cameră. Se poate să vorbim?

Fabius îl privi mirat, dar îl urmă pe terasă.

— Ți-am spus că Sou și Lucio sunt iubiți, rosti Elio.

-Cred că… nu poate pleca fără el. Preferă să moară decât să o facă.

Fabius rămase încruntat, privindu-l.
Încet, încet, începu să înțeleagă sentimentele sclavului său.
Nici el nu voia să plece fără Elio.

Se întoarse în cameră, se duse la masă, luă un papirus și o pană și începu să scrie rapid.
După ce termină, picură ceară și sigilă cu inelul de pe inelarul mâinii stângi.

— Ridică-te, îi porunci.

Sou se ridică, rămânând în fața lui cu umerii aduși și capul plecat.

— De astăzi înainte ești oficial administratorul acestei case, îl anunță, întinzându-i papirusul.

-De asemenea, ai aici actul prin care se atestă că ești un om liber.

— Mulțumesc, Dominus… rosti cu voce înceată, fără a ridica privirea, doar întinzând mâinile.

-Am să vă aștept și am să vă servesc cu credință.

— Cred că ar trebui să plecați, îi atenționă Tiberius.

-Ar fi bine ca până dimineață să fiți cât mai departe de oraș.

Sou se retrase lângă ușă și ridică pânza care o acoperea.
Soldatul care de obicei era acolo fusese îndepărtat.
Nu trebuia să mai știe nimeni de fuga lor, mai ales că erau îmbrăcați ca doi negustori.

De la sandalele ponosite și până la tunicile groase și pelerinele cu glugă, totul trebuia să arate condiția lor umilă.
Chiar dacă pe dedesubt Fabius ascundea o pungă plină cu bani.
Și bandajul care îi înfășura încă o parte din cap era acoperit cu aceeași pânză ponosită.

— Faceți tot posibilul să nu atrageți privirile asupra voastră. Mai ales tu, Fabius, ai grijă la intonația cuvintelor.
Vorbea referindu-se la vorbirea lui elevată, specifică doar claselor superioare.

Ieșiră din birou și coborâră scările spre intrarea destinată servitorilor, atenți să nu fie observați de soldații care păzeau ușa principală.
Înainte de a se strecura pe mica poartă din zid, Fabius și Tiberius se îmbrățișară puternic.

— Așteaptă vești de la mine. Și încercați să stați cât mai mult în casă, îl sfătui pentru ultima oară.

Sou era și el la câțiva pași, încă cu lacrimi pe chip.

Ieșiră din curte și se îndreptară spre pădure, în partea opusă orașului cuprins de întuneric.
Mergeau tăcuți, unul lângă altul, fiecare conștient că avea să treacă mult timp până se vor întoarce.
Cu posibilitatea ca… doar unul dintre ei să o facă.