GLADIATOR-Capitolul 33

De când plecaseră, avuseseră grijă să meargă mai mult prin pădure. Abia după ce se luminase bine ieșiră la drumul principal, străbătut de tot felul de oameni. Mai rău era că printre ei se aflau și soldați.
Amândoi își traseră glugile pelerinilor pe cap, iar Elio își adunase părul, strângându-l la spate.

Abia pe la amiază se opriră la umbra unui pom pentru a mânca ce le împachetase Sou. Nici unul nu vorbi prea mult, fiecare fiind prins în propriile gânduri.

Așa cum îi spusese și prietenului său, decizia de a-l lua pe Elio cu el fusese cea mai bună pe care o avusese. Poate celuilalt i se părea ciudat să aibă încredere într-un sclav pentru a-l însoți și pentru a-și lăsa chiar propria viață în mâinile lui. Dar ceea ce era între ei sădise această încredere. Nu doar apropierea intimă—simțea în adâncul sufletului că celălalt era un bărbat de cuvânt.

Rar îi fusese dat să întâlnească persoane în care să simtă, din prima clipă, că poate avea încredere.
Cu Elio, simțise mai mult de atât.

– A fost inspirat Sou să ne pună și vin, spuse Elio, desfăcând amfora.

I-o întinse primul.

Fabius o privi fără să bea.

– Încă mă miră devoțiunea lui pentru Lucio.

– Se iubesc foarte mult, oricât ar părea de ciudat.
Singurătatea, dorul de familie, de casă și de prieteni îi făcuseră să se apropie și să se aline reciproc, continuă Elio, privind drumul de pământ care șerpuia printre pomi și pietre. În vocea lui vibra o notă de nostalgie, ca și cum cuvintele ar fi exprimat propriile trăiri.

– De multe ori, legăturile de încredere se formează în astfel de situații, rosti Fabius, prinzându-i privirea de sub glugă.

– Îți mulțumesc fiindcă i-ai dat voie să rămână, adăugă Elio, susținându-i privirea.

În acel mulțumesc și în intensitatea privirii lui verzi se ascundea și o parte din recunoștința pentru încrederea avută în el. Dincolo de sentimente, aceasta era una dintre cele mai puternice legături care unește doi oameni.
Pentru ei, trebuia să fie de neclintit, mai ales în situația de față.

– Ieri dimineață am venit de la garnizoană… iar acum sunt fugar, rosti Fabius, cu privirea la trei soldați care mergeau spre oraș.

Elio privi și el spre ei. Știa sentimentul acela al abandonului, îl trăise și el pe propria piele—fusese smuls cu forța din lumea lui și aruncat fără milă printre hiene cu nume de romani. Încă îi ura pentru ce îi făcuseră.

Întorcând capul spre bărbatul de lângă el, căruia îi întinse amfora, realiză că acesta fusese trădat chiar de propriii semeni.

Acum, pe drumul acela prăfuit, mergeau un trac și un roman. Două nații diferite, dar cu un destin împletit.

După ore bune de mers, când se lăsase înserarea, intrară într-o curte împrejmuită cu un zid de piatră care adăpostea călători peste noapte. Pentru câțiva sesterți făcură rost de două saltele într-o parte mai ferită a curții, considerând că era mai bine decât să doarmă la marginea drumului. Nu se temeau de hoți—se puteau apăra amândoi foarte bine—dar aici se puteau ascunde de priviri indiscrete.

– Ar fi bine să mă uit la rana ta, îl atenționă Elio privind salteaua.

Nu era nici comodă, nici curată. Pentru el nu era o problemă—dormise în locuri mult mai rele. Dar… Fabius…

Acesta îi surprinse privirea.

– Nu-ți face griji. Când mărșăluiam cu legiunile am avut parte de tot felul de condiții. Multe dintre ele foarte rustice, rosti el, așezându-se lângă Elio.

Elio începu să-i desfacă bandajele cu grijă, iar în lumina slabă a unei făclii îi examină tăietura.

– Te doare?

– Nu.

– Nu e umflată. E în regulă. Pun un bandaj curat.

După ce termină, îi așeză la loc pânza ponosită.

Rămaseră tăcuți, umăr lângă umăr, privind curtea plină de saltele și de călători care se pregăteau de noapte. Gălăgia continua, fiecare văzându-și de treabă, fără să țină cont de ceilalți.

Toți acei oameni hoinăreau spre destinații care poate le promiteau liniște.

Deodată, Elio simți degetele celuilalt prinzându-le pe ale lui. Nu întoarse capul; continuă să privească agitația din curte, dar îi răspunse cu o strângere fermă.

Degetele înlănțuite peste paiele saltelei erau tot ce își puteau oferi în acea noapte înstelată. Un gest mic, dar născut din suflet—mai puternic decât orice îmbrățișare.

Un grup de cinci soldați intră în curte, smulgându-i din starea lor de tihnă. Fabius își miji ochii, încercând să recunoască vreunul dintre ei.
Și el, și Elio își traseră rapid glugile peste cap și se culcară înfășurați în pelerine. Hotărâră să doarmă cu schimbul.

Noaptea trecu fără incidente.

Dimineață, soldații abia începeau să se trezească—buimaci, mahmuri, arțăgoși—după ce goliseră o amforă cu poscă.

Elio tocmai îi verificase din nou rana lui Fabius când o voce răgușită îi apostrofă:

– Măi… măi… Dacă n-aș fi mahmur, aș jura că în fața mea e chiar Legatul Asper.

Amândoi se înțepeniră.

Era posibil ca soldatul să fi fost cândva sub comanda lui Fabius. Dar era imposibil să-și fi amintit chipul tuturor.

Un alt soldat îl certă:

– Chiar ești beat. Cum să-l confunzi pe Legatul orașului Capua cu un…

Se opri, neștiind cum să-l categorizeze.

– Cu un… ce sunteți voi, de fapt? De unde veniți?

Se apropie cu un pas, curios.

Elio interveni:

– Suntem negustori de animale.
Îi aruncă lui Fabius o privire scurtă, cerându-i să-l lase să vorbească. Se ridică și își trecu desaga pe umăr.

– Unde vă sunt animalele? nu se lăsă soldatul.

– Le-am vândut în Capua. Acum mergem să facem rost de altele.

Fabius ridică saltelele, pregătindu-se de plecare.

– Și ce animale vindeți? Cumnatul meu vinde și el.

– Măgari, rosti Fabius, trecând pe lângă el.

– Cumnatul meu vinde capre! strigă soldatul după ei.

– Să aveți noroc de cât mai mulți măgari!

– Aș prefera să nu mai văd vreunul, mormăi Fabius.

Elio zâmbi.

Ieșiră din curte și se amestecară din nou printre călătorii de pe drum, sperând ca noaptea următoare să îi găsească în casa lui Tiberius.
La adăpost de priviri și de „măgari” indiscreți.